Mar 22, 2018

Posted by in Interviu

„Fizica m-a învățat virtuțile răbdării în căutarea adevărului” – dialog cu fizicianul și scriitorul Basarab NICOLESCU

 

THEODOR CODREANU ÎN DIALOG CU ACADEMICIANUL  Basarab nicolescu

 

 

Theodor CODREANU: Stimate domnule academician Basarab Nicolescu, Ploieştiul a dat personalităţi de primă mărime în multe domenii ale ştiinţei, literaturii, culturii în genere. Ar fi suficient să-i amintesc pe Eugen Simion şi pe Nichita Stănescu, formaţi la acelaşi liceu pe care l-aţi frecventat, „I.L. Caragiale”, provenit din mai vechiul Liceu „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Ştiu că nu v-aţi uitat urbea natală, că sunteţi cetăţean de onoare al municipiului şi Doctor honoris causa, titlu acordat de Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti (2012). Asemenea, Ploieştiul v-a conferit Premiul Opera Omnia la Festivalul Internațional Nichita Stănescu (2006). Ce credeţi că a pus în personalitatea Dv. acest spaţiu geografic asumat ca spaţiu spiritual, în sensul dat cuvântului de Lucian Blaga prin teoria matricei stilistice?

Basarab NICOLESCU: Pentru mine, Ploieştiul este important prin persoanele care au marcat viaţa mea de copil şi adolescent.

La şase ani, am început să învăţ limba franceză cu o călugăriţă aparţinând congregaţiei catolice Notre-Dame de Sion, care locuia într-o casă cu o mare curte, peste drum de casa noastră. Mirosul îmbătător al teilor se amesteca cu oroarea mea privind conjugarea verbelor în limba franceză, a cărei logică nu reuşeam să o desluşesc.

La şapte ani, am început să învăţ pianul cu un fel de sfântă, domnişoara Grigoriu, care mi-a revelat pe Chopin, pe Schubert, pe Schumann, răspunzând tendinţei mele romantice.

La liceu, am avut ca profesoară de limba  română pe Doamna Aspasia Vasiliu, directoarea liceului, o femeie frumoasă şi de mare fineţe. Îmi aduc aminte îngrijorarea sa când, într-o teză, mi-am exprimat pesimismul privind viaţa ca un laborator fără o adâncă noimă. M-a chemat la ea acasă pentru a mă convinge de contrariul acestei viziuni.

Bine înţeles, m-am şi îndrăgostit la Ploieşti de o fată plăcută şi inteligentă, Mădălina Condrescu (cred că este acum în America Latină), cu care mergeam la concertele extraordinarei Filarmonici din Ploieşti. Îi făceam declaraţii romantice care i-au îngrijorat pe părinţii fetei.

Predominanţa figurilor feminine nu este de mirare dat fiind că tatăl meu nu a revenit din prizonieratul în Rusia decât în 1948.

Dar figurile masculine au fost şi ele extrem de importante.

Îi primul rând, profesorul meu de matematică Ion Grigore, care mi-a devenit nu numai un părinte spiritual dar şi un adevărat prieten, cu care am avut o îndelungă corespondenţă până la sfârşitul vieţii sale. De asemenea, am avut şansa să fiu iniţiat în religia ortodoxă de Părintele Galeriu. Părintele Galeriu era prieten cu tatăl meu şi slujea în parohia „Sfântul Vasile cel Mare” din Ploieşti. Părintele Galeriu era, pe atunci, cu totul necunoscut şi abia se întorsese de la Canal. Eu aveam pe atunci 12 ani şi eram avid de răspunsuri la întrebări fundamentale, care mă frământau încă de la vârsta aceea: despre infinit şi despre problema răului. Nu înţelegeam cum poate Dumnezeu să lase să se întâmple un astfel de rău ca  tatăl unui copil să fie luat de lângă el atâta timp. Părintele Galeriu a ştiut să-mi facă o educaţie religioasă personală, faţă în faţă, cu mare blândeţe şi înțelepciune. M-a apropiat de cele sfinte. Aşa am ajuns să cânt şi in corul bisericii. Părintele Galeriu m-a făcut să descopăr instinctiv semnificaţia terţului inclus (cu multă vreme înainte de a întâlni filosofia lui Stéphane Lupasco), atunci când mi-a vorbit de misterul Sfintei Treimi şi mi-a dat gustul gândirii apofatice,  gust care s-a dezvoltat în continuare prin practicarea fizicii cuantice.

Ploieştiul, ca oraş, îmi displăcea prin viaţa sa mic-burgheză, întreruptă doar de nemaipomenite chefuri la care, spre miezul nopţii, aveam bucuria să o aud pe mama mea, grecoaică, cântând romanţe româneşti la pian.

Proximitatea Bucureştiului a fost întotdeauna nefastă Ploieștiului pe plan cultural. Dar unii oameni erau şi sunt minunaţi.

Th.C.: Caragialismul (ploieştean, prin excelenţă) şi eminescianismul sunt considerate cele două dimensiuni spirituale ale sufletului românesc (după opinia lui Laurenţiu Ulici şi a altora). În ce măsură le consideraţi definitorii şi în ce măsură vă simţiţi marcat de acestea?

B.N.: Nu am fost marcat în nici un fel de Caragiale. Poate reticenţa mea se explică şi prin dezaprobarea faţă de relaţia sa vinovată cu Veronica Micle. Nu am descoperit valenţele transdisciplinare ale operei lui Caragiale decât recent, graţie prietenului Mircea Tomuş, care m-a făcut să descopăr un „nou” Caragiale, graţie cărţilor sale. Mircea Tomuş a întreprins o lectură a operei lui Caragiale prin prisma nivelurilor de Realitate.

Cu Eminescu, situaţia este radical diferită. Eminescu mi-a penetrat fiinţa de la bun început, din copilăria mea, mi-a modelat sufletul, mi-a dat gustul înaltelor sfere. Pot spune chiar că dacă, în timpul a unei jumătăţi de secol la Paris am rămas profund ataşat de România este graţie lui Eminescu. Un autor total care a proiectat cultura română în universalitate.

Th.C.: Înclinaţia către fizică, avangarda ştiinţelor din secolul al XX-lea, v-a fascinat, desigur, încă din liceu. Totuşi, prima mare izbândă personală s-a produs pe terenul matematicii (considerată de Eminescu „limba universală”, deci şi limba fizicii). În 1959, aţi obţinut Medalia de Aur la prima olimpiadă internaţională de matematică, desfăşurată la Braşov. Mai ţineţi minte cu ce subiecte?

B.N.: Nu mai ţin minte. Ştiu doar că am găsit două soluţii diferite la problema de geometrie. O să vă surprindă, poate, afirmaţia mea, dar consider că prima mare izbândă personală a fost obţinerea, în anul 1960, a Premiului I la Olimpiada Naţională de literatură, cu o lucrare despre Eminescu, preşedintele juriului fiind Perpessicius. Aveam o mare veneraţie pentru Perpessicius şi am fost cuprins de o imensă bucurie văzând că un critic şi istoric de talia lui apreciază viziunea mea despre Eminescu. Regret foarte mult că nu am reuşit să regăsesc lucrarea mea.

Th.C.: Ca „limbă universală”, matematica pare să fie o enigmatică măsură şi pentru limba poeziei, definită de Eugeniu Coşeriu ca fiind nu o simplă abatere de la un pretins grad zero al scriiturii (Roland Barthes), ci limba unei naţiuni ajunsă la deplinătatea posibilităţilor ei de exprimare. Această deplinătate (atinsă la români prin Eminescu) a fost intuită şi de un matematician de geniu, Dan Barbilian/Ion Barbu, care sparge pentru prima oară, cel puţin la noi, programatic, bariera incompatibilităţii dintre ştiinţă şi poezie, barieră ridicată la condiţia de principiu canonic de către estetica maioresciană şi perpetuată de poetica modernistă. Ion Barbu are sclipirea extraordinară a întâlnirii dintre poezie şi geometrie în zona de maximă transparenţă a fiinţei despre care vorbeşte transdisciplinaritatea. El îi spune loc luminos din înalt. Iar deplinătatea limbii e rodul unui şir de reducţii fenomenologice numite de el exhauţie/exhaustie. Acesta e limbajul de tăria şi de transparenţa diamantului care este capodopera fără echivalent în istoria poeziei universale, Joc secund (1930). Barbu a înţeles că splendorile armoniei eminesciene n-au ajuns la suprema cristalizare din pricina scurtei şi zbuciumatei sale vieţi, plus epuizarea psihică din publicistică. De aceea, într-o anchetă interbelică, el răspunde la întrebarea ce-ar face Eminescu de-ar trăi în anii ’30, a replicat imediat: ar aprofunda, mai departe, matematica! Dumneavoastră, având în minte mugurele transdisciplinar, v-aţi oprit pur întâmplător la a vă apuca de scris Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, cartea de debut din 1968? În momentul acela se născuse ideea transdisciplinarităţii?

B.N.: Nu a fost deloc întâmplător. Ideea transdisciplinarităţii se afla deja în mine în mod potenţial. Un concurs providenţial de circumstanţe a făcut să descopăr într-un anticariat special din Bucureşti, unde nu se putea intra decât cu o legitimaţie specială (obţinută graţie prietenului Raoul Şorban), cartea lui Ion Barbu şi am trăit din acel moment şi până la terminarea monografiei mele la Mânăstirea Văratec, într-o stare de transă continuă. Am mers din revelaţie în revelaţie.

Matematica este desigur un limbaj universal dar doar pentru fenomenele naturale, nu pentru cele spirituale. În fond, Ion Barbu realizează, în „Joc secund” o transgresare şi a matematicii şi a poeziei, descoperind fabuloasele potenţialităţi ale limbajului transdisciplinar care, el, se aplică şi  fenomenelor naturale şi fenomenelor spirituale. Limbajul transdisciplinar nu poate fi redus la matematică.

Th.C.: În 1968 aţi părăsit România, stabilindu-vă în Franța, ca bursier al guvernului francez, la Universitatea Paris VI. Deşi în ţară vă aştepta o frumoasă carieră universitară, după stagiatura de asistent la Universitatea din Bucureşti, aţi ales să rămâneţi în exil, renunţând la cetăţenia română, în 1976. Ce v-a determinat sau cine v-a convins să recurgeţi la asemenea hotărâre care mi-e unuia mi se pare ca fiind asumarea unei crucificări existenţiale?

B.N.: Într-adevăr, drumul îmi era deja trasat în ţară. Dar cu un preţ: acela al minciunii. Nu puteam urca fără a minţi şi acest lucru îmi era intolerabil. O voce interioară mi-a dictat să rămân în Franţa, la vârsta de 26 de ani. Decizia mea era definitiv luată, chiar înainte de plecare şi, bineînţeles, nu am vorbit nimănui despre ea. Doream să îmi salvez sufletul. Este un lucru foarte ciudat această „voce interioară”. Cred că este vocea unui înger păzitor, dincolo de raţiune şi calcule sociale sau profesionale. Toate hotărârile importante ale vieţii mele au fost luate ascultând această voce interioară. Şi când nu am ascultat-o, am comis mari greşeli.

Aveţi mare dreptate: exilul este o crucificare existenţială, dar el este, în acelaşi timp, o cale a iniţierii. Când unui copac i se smulg rădăcinile din pământ, cum poate el supravieţui altfel decât întorcându-şi rădăcinile spre cer? Exilul a fost marea şansă a vieţii mele, o binefacere divină. De aceea mă lupt acum cu toate puterile mele pentru a repune exilul românesc în toate drepturile lui intelectuale, spirituale şi morale, prin crearea Muzeului Exilului Românesc de la Craiova.

Th.C.: Cu siguranţă, în cercetarea ştiinţifică aţi găsit salvarea, devenind un apreciat teoretician/filosof al fizicii, cu lucrări precum Nous, la particule et le monde, Éditions Le Mail, Paris, 1985, La Science, le sens et l’évolution – Essai sur Jakob Boehme, Éditions le Félin, 1988 şi altele. O menţiune aparte pentru anul 1973, când, împreună cu eminentul fizician polonez Lesezk Łukaszuk (1938-2007), aţi introdus un nou concept, Odderon, care a deschis un nou domeniu în fizica interacțiilor tari. În ce constă noul concept? Aţi putea să-l explicaţi, pe scurt, cititorilor nespecialişti? 

B.N.: Mă bucur că menţionaţi Odderon-ul, care marchează acum, chiar în momentul interviului Dv., o nouă etapă a vieţii mele.

Acum 45 de ani, în colaborare cu Leszek Łukaszuk, am formulat o nouă teorie în cadrul interacțiunilor tari la energii înalte, fundată pe principiile fundamentale ale fizicii (teoreme asimptoti​ce). Conceptul rezultat, numit „Odderon”, a fost considerat în acel moment ca fiind revoluționar și chiar eretic şi a stârnit violente polemici, deoarece el punea sub semnul întrebării numeroase lucrări ale unor fizicieni importanţi şi puternici pe plan social. Consecinţele sale experimentale erau spectaculoase. În cuvinte simple, Odderon-ul induce o diferenţă importantă între difuziunile particulă-particulă şi antiparticulă-particulă la energii înalte. Până atunci, se credea că ele sunt identice la energii înalte. Odderon-ul este deci intim legat de disimetria materie-antimaterie.

Zece ani după aceea, teoria la modă (Cromodinamica Cuantică) redescoperea acest concept. Dar, pe plan experimental, nu exista nici o evidenţă, verificarea consecințelor experimentale ale Odderon-ului cerând energii foarte înalte, care nu erau disponibile.

Acum un deceniu am decis să întorc această pagină a vieţii mele şi mi-am consacrat toate eforturile pentru dezvoltarea transdisciplinarităţii. De altfel, toate lucrările mele de fizică au fost incluse în donaţia pe care am făcut-o la Biblioteca  Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, care au fost expuse într-o sală special amenajată Biblioteca Exilului Românesc din Paris „Basarab Nicolescu” .

Acum câteva luni, în septembrie 2017, şeful experienţei TOTEM de la acceleratorul Large Hadron Collider (LHC) de la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) de la Geneva, mi-a telefonat, spunându-mi că ei au descoperit un efect precis, indiscutabil, care confirmă teoria Odderon-ului. El m-a invitat să ţin un seminar la CERN şi, timp de două zile, am discutat în mod aprofundat cu membrii experienţei TOTEM. Am realizat  imediat, în colaborare cu fizicianul ucrainean Evgenij Martynov, o lucrare care a fost acceptată pentru publicare în revista internaţională „Physics Letters”.

Mă bucură, desigur, ceea ce se întâmplă.  Viaţa m-a învățat vidul vanității. Bucuria mea este legata nu de vanitate sau de glorie, ci de adevăr. Fizica m-a învățat virtuţile răbdării în căutarea adevărului. Dacă acum câteva zeci de ani, problema Odderon-ului era, pentru mine, o chestiune de viaţă şi de moarte, ceea ce se întâmplă acum este un nou eveniment pe scena lumii, eveniment la care sunt în același timp spectator și actor.

Th.C.: A doua revoluţie cuantică din fizica modernă a adus, cu siguranţă, cu viziunea ei holotropică, o „împăcare” fără precedent între toate ramurile cunoaşterii, dintre ştiinţă şi religie, dintre artă şi ştiinţă, fără ca realitatea disciplinară să fie încălcată, căci transdisciplinaritatea, ca metoda cea mai evoluată în cunoaştere, nu înseamnă confuzie a punctelor de vedere, recunoscând că universurile fizic şi noetic sunt stratificate în niveluri de Realitate. Aţi fi putut ajunge la transdisciplinaritate fără realizările excepţionale ale celei de a doua revoluţii cuantice? Dar fără gândirea holonică a unor scriitori de talia lui Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Raymond Abellio, Nichita Stănescu?

B.N.: Vă voi spune, cât se  poate de clar, cum am ajuns la formularea metodologiei transdisciplinare.

Conceptul cheie al transdisciplinarităţii este cel de nivel de Realitate. Ideea de «niveluri de Realitate» mi s-a impus în timpul unei sejur post-doctoral, în 1976-1977,  la Lawrence Berkeley Laboratory, pentru că nu înţelegeam de unde venea rezistenţa la unificarea teoriei relativităţii cu mecanica cuantică. Acesta a fost punctul de plecare al reflecţiei mele transdisciplinare. Lucram pe atunci cu Geoffrey Chew, fondatorul teoriei bootstrap-ului. Discuţiile pe care le-am avut cu el şi cu alţi câţiva colegi de la Berkeley, în cadrul unui seminar zis «Seminar secret» (consacrat problemelor filosofice ale mecanicii cuantice), la care participau şi Henry Stapp şi Fritjof Capra, m-au stimulat în formularea acestei idei. La Berkeley am început redactarea unei cărţi privitoare la prelungirile epistemologice şi filosofice ale fizicii cuantice.

În 1981, am fost intrigat de noţiunea de «real voalat» a  lui Bernard d’Espagnat, care nu mi se părea o soluţie satisfăcătoare la problema care mă preocupa şi am hotărât să fac publică noţiunea mea de «niveluri de Realitate». Am introdus această noţiune într-un articol publicat în 1982 în 3e Millénaire, revistă la care colabora şi Lupasco. Formularea acestui concept a fost reluată în prima ediţie a cărţii mele Noi, particula şi lumea. Ultimul capitol al cărţii este consacrat transdisciplinarităţii.

În plină pregătire a acestei cărţi, am înţeles deodată că nivelurile de Realitate ofereau o explicaţie simplă şi clară şi pentru includerea terţului. Cu o anume sfială (cum avea să reacţioneze un mare creator ca el la intruziunea mea pe teritoriul filosofiei sale?) m-am deschis către Lupasco. În loc de rezistenţă, a fost o explozie de bucurie, iar Lupasco m-a încurajat, cu generozitatea sa proverbială, să-mi public cât mai repede descoperirea. Noţiunea de «nivel de Realitate» nu există la Lupasco, ceea ce explică rezistenţa la receptarea operei sale în Franţa.

Th.C.: Vă rog să faceţi un scurt istoric al cristalizării conceptului de transdisciplinaritate, ştiind că nu aţi fost singur, că aţi folosit idei precursoare întâlnite la Werner Heisenberg, la Ştefan Lupaşcu, la Ion Barbu, rotunditatea metodologică desăvârşindu-se odată cu manifestul La transdisciplinarité (Éditions du Rocher, Monaco, 1996, versiunea românească la Polirom, Iaşi, 1999), dar, mai ales, cu Théorèmes poétiques, Éditions du Rocher, Monaco, 1994 (Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, București, 1996, în remarcabila versiune a lui L.M. Arcade, reluată bilingv într-o ediţie bibliofilă la Curtea Veche, Bucureşti, 2013).

B.N.: Cartea mea Noi, particula şi lumea a avut un mare ecou în presa franceză şi a primit şi un premiu al Academiei Franceze, ceea ce a contribuit la răspândirea ideilor transdisciplinare în spaţiul francofon. Dar adevărata explozie s-a produs odată cu publicarea articolelor şi cărţilor mele în limba engleză. Atunci a început, ca şi în cazul Odderon-ului, o violentă polemică.

Primul aspect polemic a fost stârnit de faptul că am introdus semnificaţia de «dincolo de discipline», în accepţia particulei «trans». Câţiva epistemologi, prizonieri ai conceptului de «interdisciplinaritate», doreau neapărat să reducă transdisciplinaritatea la o formă a interdisciplinarităţii. În fond, ceea ce deranja cel mai mult era faptul că lucrările mele puneau cu claritate problema limitelor ştiinţei. Desigur, eram în bună companie – Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli, Niels Bohr şi, mai ales, Kurt Gödel, cu ale sale celebre teoreme de incompletitudine – dar filosofii şi epistemologii ignoră semnificaţia gândirii acestor mari fizicieni şi matematicieni. Acest aspect polemic a fost depăşit. În prezent, numeroşi cercetători transdisciplinari folosesc metodologia transdisciplinară aşa cum am formulat-o eu. De fapt, este evident că ştiinţa are limite, impuse de propria sa metodologie, formulată de Galileo Galilei. Limitele ştiinţei nu înseamnă deloc un faliment al ştiinţei. Dimpotrivă. Numai o ştiinţă conştientă de propriile sale limite poate începe a dialoga cu alte forme ale cunoaşterii.

Al doilea aspect polemic este legat de introducerea inevitabilă a spiritualităţii în transdisciplinaritate prin conceptul de Terţ Ascuns, pe care l-am introdus în filosofie şi, în particular, în metodologia transdisciplinară, ceea ce deranjează pe unii gânditori atei sau de stânga. Acest Terţ Ascuns, care mediază interacţiunea între Subiect şi Obiect şi care nu poate fi redus nici la Obiect nici la Subiect, este raţional, dar nu este raţionalizabil. Pot spune chiar că fără acest Terţ Ascuns nu există transdisciplinaritate. Acest fapt a fost înţeles de mulţi cercetători din domeniul artei, literaturii, psihanalizei şi teologiei. Este un fapt îmbucurător că teologi şi filosofi ortodocşi, precum Bertrand Vergely, Pr. Jean Boboc, Pr. Doru Costache, Pr. Ioan Chirilă şi Pr. Philippe Dautais au demonstrat fecunditatea Terţului Ascuns în formularea unei antropologii creştine pe măsura marilor încercări ale tulburatului nostru secol.

Th.C.: În anii 1977-1980 am lucrat intens la cartea mea Eminescu – Dialectica stilului, carte apărută în 1984, după o îndelungată luptă cu Editura Cartea Românească. Pe atunci domina regeşte, la noi, autonomismul estetic al criticii impresioniste. Se practica o eminescologie secvenţială, tematistă sui generis. Or, eu mă întâlneam cu un Eminescu integral, bântuit de antiteze care nu încăpeau în nici o „formulă”. Norocul meu că am întâlnit, în acei ani, un gânditor al antitezelor nehegeliene (soluţionabile fără sinteza hegeliano-marxistă). Acel filosof era  Ştefan Lupaşcu. El mi-a venit în ajutor spre a-mi crea propria metodă critică, pe care am numit-o a dublului referenţial. Critica curentă opera cu un singur referenţial (un singur nivel de Realitate), poticnindu-se, bunăoară, în faţa romantismului eminescian, subordonat neapărat curentului romantic epuizat în jurul anului naşterii poetului nostru. Cu alte cuvinte, istoria şi critica literară îl condamna pe Eminescu la un minorat cultural, ca epigon al unui curent literar defunct. Dublând referenţialul, îl scoteam pe Eminescu de sub cupola epigonismului, dintr-o perspectivă holonică, fiindcă veneam şi cu argumentele fizicii cuantice. Ce credeţi, era metoda dublului referenţial un germen de transdisciplinaritate?

B.N.: Desigur ! Metoda critică a dublului referenţial este foarte fecundă în analiza transdisciplinară a domeniului literar.

Admir la Dv. contribuţia importantă la dezvoltarea şi implementarea conceptelor transdisciplinare în domeniul estetic, prin cărţile şi articolele Dv. Vă citesc cu mare interes toate articolele, deoarece în fiecare dintre ele aduceţi o idee nouă. Sunt impresionat de cultura Dv.. Sunteţi la curent cu tot ceea ce se întâmplă pe plan internaţional. Am avut plăcerea, de asemenea, să vă ascult în mai multe ocazii, ultima dată la Mediaş, la colocviul internaţional EXIPORA 2017.

Textul Dv. despre Teoreme poetice, publicat in cartea Anamorfoze (Scara, Editura Psaltic Press, 2017) o consider ca fiind cea mai pertinentă cronică a cărţii mele.

Mă bucur că existaţi şi că v-am întâlnit.

Th.C.: Cultura noastră, dar nu numai, vă datorează, deopotrivă, realizările din domeniul fizicii şi filosofiei fizicii, cu prelungiri în filosofia propriu-zisă, inclusiv filosofia religiei, apoi, metodologia transdisciplinarităţii, dar, înainte de toate, după părerea mea, prezenţa unui scriitor de excepţie, eseist şi poet, autor al unei scrieri singulare: Teoreme poetice, susţinute îndeaproape de admirabilele eseuri din cele două volume cu titlul De la Isarlîk la valea uimirii, I. Interferenţe spirituale, II, Drumul fără sfârşit, apărute la Editura Curtea Veche (2011), în Colecţia „Ştiinţă, spiritualitate, societate”, pe care o patronaţi împreună cu astronomul Magda Stavinschi. Vă consideraţi un om împlinit dinspre toate aceste perspective?

B.N.: O, Doamne, nu! Mai am atâtea lucruri de spus! De curând am deschis două noi piste de cercetare: noua barbarie (transumanismul, antropocenul şi panterorismul) şi o nouă teorie a conştiinţei, pe care o elaborez în colaborare cu Profesorul Arthur Versluis, directorul departamentului de ştiinţe religioase la Universitatea din Michigan.

Th.C.: Între marii dv. prieteni din exil s-a numărat şi Vintilă Horia. Editorii eseisticii interbelice şi postbelice a lui Vintilă Horia, Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, îl consideră ca pe unul dintre scriitorii şi gânditorii deschişi către transdisciplinaritate. L-aţi perceput în această paradigmă culturală, pe care o numiţi şi cosmodernitate, atât în Teoreme, cât şi într-o carte apărută în Statele Unite: From Modernity to Cosmodernity – Science, Culture, and Spirituality, SUNY Press, New York, 2014?

B.N.: Vintilă Horia era pasionat de transdisciplinaritate şi a scris mai multe cronici la cărţile şi articolele mele în ziarul El Alcazar din Madrid. Magnificul său roman Perseguid a Boecio, direct inspirat de viziunea cuantică asupra lumii (ediţia originală: Dyrsa, Madrid, 1983; traducere franceză: Persécutez Boèce, L’Âge d’Homme, Lausanne, 1987; traducere în limba română de Ileana Cantuniari: Salvarea de Ostrogoţi (Prigoniţi-l pe Boeţiu), Editura Europa, Craiova, 1993), aparţine, cum bine spune Pompiliu Crăciunescu, domeniului transliteraturii. Vintilă Horia spera să formuleze o metapolitică, care să introducă ideile cuantice în domeniul politicii.

Th.C.: Între prietenii din ţară, să ni-l amintim pe Cezar Ivănescu. Vă vine să credeţi că în anul centenarului Marii Uniri se împlinesc zece ani de la plecarea dintre noi a lui Cezar Ivănescu? Profunzimea gândirii sale poetice s-a arătat imediat şi prin înţelegerea transdisciplinarităţii ca răsturnare de paradigmă în ştiinţă şi cultură, salt hotărâtor de la înfundătura beţiei de cuvinte postmoderniste la o nouă şansă de cunoaştere şi revigorare a spiritualităţii contemporane. În prietenia care v-a legat, v-a cerut permisiunea să transferaţi „o secţiune” de la colecţia de la Rocher la Editura Junimea din Iaşi, al cărei director era. S-a întâmplat asta sub denumirea Ananta. Studii transdisciplinare.  Colecţia a fost inaugurată de mine cu prima sinteză românească asupra Transmodernismului (2005). La Iaşi, prin iniţiativa lui, s-a creat o veritabilă grupare transdisciplinară: Simona Modreanu, regretatul Tiberiu Brăilean, Cassian Maria Spiridon, având ramificaţii în toată ţara: Horia Bădescu, Adrian Lesenciuc, Pompiliu Crăciunescu, Vasile Bardan, Ion Popescu-Brădiceni, Horia Muntenuş şi mulţi alţii. Cum l-aţi cunoscut pe Cezar? Ce-a însemnat prietenia care v-a legat?

B.N.: La numele menţionate mai trebuie adăugaţi: Mirela Mureşan (Arad), Petrişor Militaru (Craiova), Vasile Chira (Sibiu), Vistrian Mătieş (Cluj), Magda Stavinschi (Bucureşti).

L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu la Paris, în mai 2000. Cezar era invitat de doamna Simona Modreanu, directoarea Centrului Cultural Român din Paris şi Dana Roman mi-a spus că Cezar Ivănescu vrea neapărat să mă cunoască. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată.

M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.

Am descoperit în Cezar nu numai o fiinţă în conformitate cu imaginea sa de mare poet dar şi un om de o profundă cunoaştere filosofică, mai ales în domeniul filosofiei orientale.

Era atât de generos încât era incapabil să conceapă răutatea, trădarea, mârlănia. În sinea lui era un copil inocent şi timid. Această afirmaţie poate surprinde. Toţi ne amintim de redutabilul polemist, de setea lui de a vorbi şi povesti fără încetare, de accesele lui de mânie. Dar aceste manifestări erau cele de auto-apărare ale unui mare timid, surprins de tulburata lume în care trăim şi de nemilostiva trecere a timpului care ne apropie de moarte.

Îmi vine în minte o scenă trăită la ediţia din 2007 a Salonului Gaudeamus de la Bucureşti. Cezar reeditase la „Junimea” trei cărţi ale mele şi organizase, într-un spaţiu ingrat, la capătul unei scări, o prezentare a lor de către Magda Stavinschi şi Solomon Marcus. Lumea trecea, grăbită să consume cât mai multe evenimente. Şi îl auzim pe neaşteptate pe Cezar, urlând în microfon: „Dacă aţi ştii că în faţa voastră se află Cioran, Eliade sau Ionesco, tot aşa veţi trece, orbilor?”. Printr-o extraordinară coincidenţă, tocmai atunci trecea în faţa micului nostru grup un cunoscut grafician, care ocupase un important post diplomatic la Paris. Ne-am dat mâna, dar persoana, vizibil jenată, s-a făcut că plouă şi a plecat mai departe. Dar lumea s-a strâns ca urmare apelului-strigăt şi evenimentul a rămas pentru totdeauna înscris în memoria mea.

Th.C.: Păşim în anul Centenarului Marii Uniri. Nu credeam că evenimentul ne va găsi dezbinaţi, atomizaţi, într-o confuzie politică şi socială irespirabilă. Din contră, regretatul Grigore Vieru visa că în 2018 Ţara se va reîntregi măcar cu Basarabia, dacă nu cu şi cu Bucovina cedată, în chip straniu, printr-un nevolnic Tratat cu Ucraina, în anul 1997. Dacă şcoala, intelighenţia culturală şi politică ar gândi „transdisciplinar”, nu credeţi că am redeveni o naţiune? Dv. aţi patronat, împreună cu inimoşii intelectuali Ligia şi Attila Csiki, Simpozionul Internaţional Exipora, din octombrie 2017, de la Mediaş, într-o perfectă urbanitate transdisciplinară. Aşadar, boala discordiei naţionale are leac.

B.N.: Desigur că boala discordiei naţionale are leac! Dar până intelighenţia culturală şi politică va gândi transdisciplinar va mai trece multă vreme. În schimb, în educaţia transdisciplinară s-au făcut multe experienţe interesante în România, prin iniţiativa şi eforturile unor profesori, dincolo de cadrul rigid impus de Ministerul Educaţiei.

Pe un plan mai general, eu îmi pun mari speranţe în Muzeul Exilului Românesc de la Craiova, care va marca reîntregirea culturii române.

Th.C.: Vă mulţumesc, dragă d-le academician Basarab Nicolescu, şi vă urez sănătate, puterea de a ne aduna sub cupola zonei de maximă transparenţă a fiinţei.

 

 

Huşi – Cluj-Napoca, Crăciunul 2017

Revista indexata EBSCO