Mar 19, 2018

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Recucerirea Valenciei

 

Pentru încheierea anului muzical 2017, preconizata montare a operei Un ballo in maschera la Palau de Les Arts Reina Sofía din Valencia a fost înlocuită, din fericire tot în cadrul repertoriului verdian, de o producţie de Don Carlo, preluată de la Deutsche Oper din Berlin. Este a treia producţie de Don Carlo din cronica noastră: în prelabil, vizionasem în teatru un spectacol cu montarea de la Metropolitan şi două spectacole cu cea de la Staatsoper din Viena, aşa încât, nu doar pentru respectarea proporţiilor numerologice, am ales să ne deplasăm pentru a asista la trei reprezentaţii ale acestui pretenţios titlu în cetatea maritimă recucerită cândva, în Evul Mediu târziu, de la mauri, mai întâi de Cidul Campeador, după cum ne povesteşte faimosul poem medieval, iar mai apoi de Jaime de Aragón supranumit Cuceritorul, precum aflăm din alte istorisiri. De această dată, triumful valencian era vizat de marele cuceritor al teatrului liric al zilelor noastre, Plácido Domingo, pregătit să revină aici, ca în fiecare an de la deschiderea instituţiei, pentru o nouă serie de spectacole memorabile. Din păcate, repetiţiile şi seara premierei s-au desfăşurat într-o stare de tensiune cauzată de neînţelegeri între directorul artistic al Palatului Artelor, reputatul regizor italian Davide Livermore, şi administraţia municipală a oraşului, tensiune soldată nu numai cu demisia lui Livermore, ci şi cu umanime şi virulente proteste în presă şi în Sala Principală a teatrului, în seara premierei. Fără a intra în detalii, vom spune doar că eroul cronicii noastre a intervenit benefic între cele două părţi aflate în dispută, în aşa fel încât conflictul s-a dezamorsat, ultima consecinţă discursivă a incomodei situaţii constituind-o un dublu discurs (Domingo-Livermore) de împăcare cu noua situaţie, discurs neoficial dat important, la banchetul ce a urmat concertului aniversar al Corului operei din 22 decembrie, filmat de subsemnatul şi postat pe Facebook (de această dată, numai în limba spaniolă, întrucât cei doi maeştri s-au adresat, în principal, celor două ansambluri, coral şi instrumental, precum şi lucrătorilor din teatru).

Montarea berlineză abordează, ca şi la Viena, varianta în patru acte a operei şi beneficiază de o scenografie în principiu acceptabilă, nelipsitul spaţiu claustrant inspirat de această operă având parte în acest caz de o mobilitate relativă, cuburile cenuşii ale zidurilor îndepărtându-se mai mult sau mai puţin, relativ, oblic, pe verticală sau pe orizonatală, dar lăsând mereu să se înţeleagă că avem de-a face cu un spaţiu centrat pe forma crucii, formă prezentă altminteri şi pe pardoseală, cu atotcuprinzătoare latitudine şi longitudine. Între cenuşiu şi negru apar şi costumele personajelor prezente pe scenă, solişti şi cor deopotrivă, cu două excepţii: una personalizantă, albastră, a rochiei purtate de prinţesa de Eboli, şi una colectivă, abuziv-instituţionalizantă, a feţelor bisericeşti inventate de regizor şi întruchipate de figuranţi. Astfel, în această concepţie, legenda neagră a inchiziţiei spaniole din vremea Renaşterii se converteşte într-o teroare roşie, aberantă, cardinalii alcătuind grupuri de presiune care se îndeletnicesc cu agresarea fizică a vulgului: oamenii din popor ascund cărţi prin buzunarele interioare ale hainelor sau prin interiorul pantalonilor, dar înalţii clerici sunt în măsură a le găsi şi epura, pedepsindu-i de îndată pe nelegiuiţii cititori de ambe sexe prin schingiuiri imediate, cu pălmuiri nemiloase şi grandilocvente şuturi în fund… Scena auto-de-fe-ului este axată pe această imagistică, rugul osândiţilor fiind de asemenea alimentat nu cu lemne uscate, ci cu probabil mustoase volume colectate minuţios din tainiţele peticite ale nădragilor de bibliofili anti-dogmatici. În continuare, vocea cerească introdusă de Verdi ca o posibilă prezenţă a milosteniei divine este aici întruchipată de o mamă cu prunc plimbându-se nonşalant prin ostilul mediu al ceremoniei de pedeapsă, în cele din urmă copilul fiindu-i smuls de la sân de aceiaşi cardinali ticăloşi, ce par a plănui să-şi asume instruirea plodului în propria lor manieră malefică… Iar în finalul operei, la un semn al Marelui Inchizitor, acum în postură de comandant de pluton de execuţie (păstrându-şi însă vestimentaţia şi însemnele de prelat), toţi componenţii soliei din Flandra, împreună cu şi aşa nefericitul protagonist, sunt împuşcaţi, cu paroxism de fum şi de zgomot, ca într-un celebru tablou al lui Goya referitor la evenimente mult ulterioare… Dar opera e lungă şi, exceptând aceste amănunte deranjante pentru iubitorul de montări tradiţionale şi deviante de la spiritul partiturii, totul decurge pe scenă în mod coerent şi, adesea, admirabil.

Principalul merit al reuşitei acestei serii şi-l asumă echipa de interpreţi, dificil de reunit în cazul particular al acestei opere, care solicită la nivel de protagonişti toate tipurile de voce, atât masculine cât şi feminine. Şi vom începe cu cele feminine. Rolul regal al Elisabetei de Valois a fost împărţit de două soprane latino-americane: María José Siri, originară din Uruguay, şi (în două reprezentaţii din cele cinci) María Katzarava, născută şi crescută în Mexic. Dacă participarea scenică a diferit mult (mai rezervată şi mai palidă prima; mai temperamentală a doua, cu unele excese veriste şi ponderale), ambele au rezolvat vocalmente dificila partitură, mai ales de la registrul mediu în sus: în grav, prima soprană s-a dizolvat spre inaudibil, iar a doua a recurs la colorări expresive de suplinire. Dimpotrivă, registrul acut i-a pus unele probleme acum mezzo-sopranei Violeta Urmana, reconvertită la acest registru după o intensă carieră de soprană: forma ei vocală a variat de la o seară la alta, aflându-şi apogeul în ultimele două seri, dar menţinând frumuseţea seducătoare a timbrului, o prezenţă scenică fascinantă şi un joc actoricesc de excepţie. Rolul în travesti al lui Tebaldo a fost acoperit cu lux de amănunte vocale şi actoriceşti de tânăra şi simpatica soprană Karen Gardeazabal, provenită tot din Mexic, din păcate blagoslovită de machiaj cu o barbă în devnire care îi răpea din frumuseţea trăsăturilor faciale şi, astfel, din credibilitatea personajului. În sfârşit, cum anticipam, vocea cerească a fost de această dată reprezentată scenic, într-o manifestare maternală, de nu mai puţin tânăra şi frumoasa rusoaică Olga Zharikova, cu toată graţia solicitată de Verdi pentru această intervenţie vocală de sugestie angelică.

Trecând la partea bărbătească, merită să începem cu protagonistul: tenorul italian Andrea Carè, pe care îl vedeam, în sfârşit, într-un rol de o mare întindere şi de o şi mai mare dificultate (după mai puţin solicitantul Ismaele din Nabucco la Covent Garden). Posesor (în mod întâmplător) al unei fizionomii de aparent tipar habsburgic şi al unei voci sonore şi plăcute auzului, şi aflat încă la o vârstă care îl îndreptăţeşte să se înfăţişeze pe o scenă în rolul unui tânăr prinţ, interpretul nostru a oferit un Don Carlos patetic şi nuanţat, fără excese melodramatice, accentuând mereu latura demnă a personajului, inclusiv în momentele unor excese regizorale precum purtarea pe braţe de către mulţime (afront adus regelui) sau menţionata execuţie finală intempestivă. Din punct de vedere vocal, a cântat toate notele din registrul acut, uneori mai mult cu ştiinţă şi tehnică decât cu naturală generozitate, dar asta nu e rău în nici un caz: dimpotrivă, avem din nou de-a face cu un tânăr solist ce pare să o fi apucat pe calea cea bună…

Aceeaşi tinereţe, de această dată întipărită, pare-se, sub specie aeternitatis, pe figura basului rus Alexander Vinogradov, îi joacă un renghi meschin admirabilului interpret al rolului monarhic al lui Filip al II-lea, personaj împovărat nu doar de grijile împărăţiei moştenite de la Carol Quintul, ci şi de ani. În cazul său, machiajul nu a putut adăuga prea multă expresivitate vârstnică: poate că se impunea un nas adăugat sau vreun alt asemenea artificiu, întrucât, în ciuda unei lentori studiate a mişcărilor personajului, interpretul emană tinereţe prin toată fiinţa sa. În plan vocal, dimpotrivă, el a strălucit din toate punctele de vedere, de la intensitate şi omogenitate timbrică la o pertinentă nuanţare sonoră, articulată pe eleganţa frazării muzicale (din păcate nedublată întotdeauna de claritatea pronunţiei în limba italiană). Ca şi în cazul tenorului, ne aflăm dinaintea unui interpret încăput pe făgaşul corect: mai are ceva de studiat (la limba italiană) şi, fireşte, de îmbătrânit niţel, ca să-l putem în cele din urmă compara cu Nicolai Ghiaurov… Până atunci, împingându-l ameninţător cu spatele la zid pe impunătorul Domingo, mi s-a părut ca un (totuşi, simpatic, dar nu asta era ideea) simpatic Micky Mouse punând irezistibilă presiune asupra lui Lion King…

Fireşte, cu anii are de luptat, dar în sens invers, marele Plácido, care, încă o dată, a renunţat la senectutea rolurilor paterne pentru a interpreta un personaj mai tânăr ca interpretul cu cel puţin o jumătate de secol. Bine a făcut că a renunţat la absurdele tentative de machiaj din repetiţii şi s-a înfăţişat grizonat, ca un marchiz de Posa nemaiaflat în floarea juneţii, dar nu mai puţin idealist în gesturi şi aspiraţii. Un ghinion din fericire pasager (o accidentare survenită la Sevilla, unde fusese numit Fiu Adoptiv al cetăţii, şi soldată cu ceva dureri de spate) l-a determinat să-şi drămuiască şi mai abitir mişcările scenice în ultimele trei reprezentaţii (acelea la care noi am asistat în teatru) şi, ca atare, nu l-am mai văzut purtat pe braţe asemenea lui Siegfried, lucru pe care, de altfel, nu l-am regretat nici o clipă. Lucrul cel mai important este că, dincolo de magnetismul scenic pe care oricum îl produce cu atotputernicie, eroul nostru s-a menţinut de-a lungul întregii serii de spectacole într-o formă vocală de nivel foarte înalt (şi aici ne raportăm la propriul lui nivel, care, mai încape vorbă, e numai al lui), ce ni se pare a fi culminat în seara de 18 decembrie, cu sunete ce păreau să se desprindă din organul unui Domingo din anii ’70 (mai ales în acut, bunăoară urcuşurile din aria-mesaj adresată reginei: „Dato gli sia che vi riveda”). Seară de seară, Superman a cântat marea arie „Per me giunto è il dì supremo” cu toate datele caracteristice cântului său verdian dintotdeauna, adăugând legato-uri provocatoare prin lungimea respiraţiilor, tot atâtea avertismente că mai poate rezista pe baricade mult şi bine. Aşadar, încă o mare şi prelungită bucurie, cu noi îndreptăţite speranţe de continuitate pentru al nostru Campeador…

Distribuţia a fost completată de tenorul Matheus Pompeu, care a acoperit cu o voce mai mult decât promiţătoare rolurile minore, aici unificate, ale Contelui de Lerma şi Heraldului Regal. În ce priveşte ceilalţi doi başi din distribuţie, pentru Călugăr (umbra lui Carol Quintul), Rubén Amoretti şi-a cântat partea în culise, cu vocea amplificată prin difuzoare, iar Marco Spotti a încarnat un Mare Inchizitor de convingătoare vocalitate şi de mare impact scenic, cu un machiaj amintind de înfricoşătorul Jorge de Burgos din filmul realizat după romanul Numele trandafirului al regretatului Umberto Eco…

Spectacole sold-out, mari ovaţii la sfârşitul fiecărei reprezentaţii, acesta a fost triumful general al lui Don Carlo şi particular al lui Plácido Domingo la Valencia. În timpul aplauzelor finale din ultima seară, buchetele de garoafe aruncate de Josef Eder protagoniştilor în condiţii palpitante, peste o fosă orchestrală mult lărgită, au fost însoţite, rând pe rând, de ropotul tobelor şi un clinchet culminant de talgere, într-o atmosferă incendiară…

A doua zi, pe 22 decembrie, anul muzical valencian s-a încheiat prin concertul aniversar al Corului regiunii valenciene, dirijat de maestrul Plácido Domingo. O primă parte alcătuită din selecţiuni orchestrale şi corale din repertoriul de operă a fost urmată de o a doua parte alcătuită din momente din repertoriul de zarzuela, cărora li s-a adăugat, pe post de cireaşă pe tort, un fulminant „Aleluia” din oratoriul Mesia de Händel. Iar după aceea, toţi cei prezenţi la una sau mai multe din aceste strălucite manifestări au avut motive în plus să aibă parte de Sărbători Fericite…

 

Don Carlo. Valencia, Palau de Les Arts Reina Sofía. 15, 18 & 21.12.2017, H 20:00. Don Carlo: Andrea Carè; Elisabetta di Valois: María José Siri/ María Katzarava; Rodrigo Marchese di Posa: Plácido Domingo; Filippo II: Alexander Vinogradov; Principessa Eboli: Violeta Urmana; Grande Inquisitore: Marco Spotti; Un monaco: Rubén Amoretti; Tebaldo: Karen Gardeazabal; Conte di Lerma/Un araldo reale: Matheus Pompeu; Una voce dal cielo: Olga Zharikova. Producţie: Deutsche Oper Berlin. Costume: Dagmar Niefind. Scenografie, lumini şi direcţia de scenă: Marco Arturo Marelli. Cor de la Generalitat. Orquestra de la Comunitat Valenciana. Dirijor: Ramón Tebar.

Concert 30 aniversari Cor de la Generalitat Valenciana. Valencia, Palau de Les Arts Reina Sofía, Auditori. 22.12.2017. Dirijor: Plácido Domingo.

 

Revista indexata EBSCO