Mar 19, 2018

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Prelecțiunile junimiste – predominanța limbii

 

Prima acțiune publică de anvergură a proaspetei Societăți Junimea, înaintea apariției revistei „Convorbiri literare” (la 1 martie 1867) și a scrierilor în volume sau în periodice (mai ales ale lui Titu Maiorescu), a fost organizarea și susținerea Prelegerilor populare, în sala Universității din Iași. Dacă au mai existat și înainte de Junimea astfel de manifestări – nu știm, oricum eventualele „ieșiri la rampă” ale altor transmițători de informați au fost întâmplătoare și fără ecou. Ce vrem să spunem cu hotărâre este că, în cazul junimiștilor, a existat ideea de program – care a și dat roade.

Iacob Negruzzi ne informează succint, în ale sale Amintiri din Junimea (București, Edit. Humanitas, 2011, p. 33-34), că, în 1864: „ne-am mai întrunit a doua oară pentru a vorbi despre prelegeri populare. Cu un an înainte Maiorescu începuse cursurile sale, în ultima duminecă din carnaval, sau în cea întâi din postul mare, nu țin minte bine, în sala Băncii Moldovei, pe care directorul acestei instituții i-o pusese la dispoziție. Acum însă se hotărî ca conferințele să se facă în unul din saloanele Universității și ca, în afară de Maiorescu, să mai ia parte și alții dintre noi, și anume: Pogor, Carp și Rosetti. […] Prelegerile au început în 9 februarie și au urmat până în luna lui mai. Pogor a făcut două conferințe Despre înrâurirea Revoluției franceze asupra ideilor moderne, Carp de asemenea două: Asupra tragediei antice și moderne și Despre trei cezari (Cezar, Carol cel Mare și Napoleon), iar Maiorescu singur a ținut 10. […] De la cea întâi prelegere introductivă, intitulată: Ce scop au cursurile populare?, am fost cuprins de o admirație care a mers tot crescând, la prelegerile Despre religiunea în popor, Despre sunete și culori, și a culminat în cea de pe urmă: Despre minte și inimă”.

Chiar în primul număr al „Convorbirilor literare” găsim o descriere mai detaliată și alte amănunte în articolul intitulat Prelecțiuni populare ținute în Iași de membrii Societății „Junimea” (datorat, probabil, tot lui I. Negruzzi): „La cele dintâi două prelecțiuni, publicul părea a veni mai mult de curiozitate; cu al treilea discurs însă tărâmul acestei întreprinderi a fost consolidat: o afluență de public surprinzătoare, compusă atât din dame cât și din bărbați, a dovedit justețea și oportunitatea ei. De atunci până astăzi cursurile populare de duminică sunt una din recreațiunile cele mai preferite și totdeodată cele mai importante ale Societății din Iași. Aceasta noi o privim ca un bun augur pentru împlinirea misiunii la care este chemat orașul nostru: a deveni un centru de activitate științifică pentru România” (p. 12, apr. 1867).

Pe parcursul anilor următori, consemnările se țin lanț, însoțind afișele cu informații detaliate, în același timp deschizând ochii cititorilor asupra faptului că: „Prelecțiunile populare au de atunci încoace, deși sunt ținute de mai mulți, un program unit, în opunere și deosebire cu discursurile ce țin membrii Societății literare din București. Toate tind a demonstra una și aceeași idee fundamentală, dezvoltată în diferitele ei faze istorice” (p. 13).

Dar, în afara titlurilor atrăgătoare ale conferințelor, înșiruite, după cum am văzut, cu conștiinciozitate, ce putem spune mai mult despre conținutul acestora? Faimoasa Influența austriacă… a lui Mihai Eminescu a avut parte de reproducerea integrală în „Convorbiri literare” (dovadă că Poetul era meticulos și depusese o muncă asiduă, susținută, întru alcătuirea unui text coerent și argumentat), dar asupra celorlalte intervenții ne putem doar da cu părerea, ele putând fi la fel de temeinic pregătite, sau doar o înșiruire de vorbe alese. Rămas-au pe undeva, în manuscris, elaboratele conferențiarilor? Fost-au ele aglutinate în scrieri de mai largă respirație (ceea ce nu ne îndoim că este cazul) – rămâne să stabilească viitorimea. Ceea ce știm, deocamdată, bazându-ne pe relatările destul de ample din gazetele timpului, sunt ideile directoare – iar acestea, pe lângă faptul că sunt atractive, că ne dau o notă exactă asupra „stării națiunii” la un moment dat, ne mai trimit și semnale de alarmă cu aplicabilitate la societatea noastră de astăzi.

Am pomenit mai sus, dar simțim nevoia să accentuăm ideea de „program” pe care au avut-o seriile de prelecțiuni. „Această unitate are de scop de a face prelegerile mai folositoare, studiind ideea fundamentală ce se alege pe fiecare an, în toate fazele ei și făcând-o astfel mai bine înțeleasă de publicul care asistă, căci din cursuri separate asupra materiilor celor mai diverse se produc adeseori, tocmai din cauza varietății, idei prea depărtate, ușor uitate și câteodată confuze” („Conv. lit.”, 1 apr. 1874, p. 34). În martie 1873, de exemplu, Iacob Negruzzi declara explicit că „în anii trecuți Societatea Junimea a tratat chestiuni ce se atingeau de partea pasională și stătătoare a sufletului omenesc”, iar în cel curgător „obiectul era luat din partea intelectuală și progresistă, și anume descoperirile făcute de om în timpurile cele mai vechi” – așa încât el a conferențiat despre plug („Curierul de Iassi”, An. VI, nr. 26, 4 mart. 1873, p. 2 – vom folosi în continuare, spre exemplificare, fragmente din notele acestei gazete, spre a ne delimita, oarecum, de opiniile, eventual încărcate de parti-pris, ale revistei junimiste).

Un an mai târziu, în cadrul programatic al „Elementelor naționale”, același diriguitor al „Convorbirilor literare” atrage atenția că „de câțiva ani Societatea Junimea, menținând unitatea tradițională, s-a ocupat de subiecte naționale, care prin urmare pot mai de-a dreptul interesa publicul nostru”, pentru ca mai târziu să conchidă „la însemnătatea unei culturi naționale, întemeiată pe moravurile, pe datinile, pe caracterul poporului, și critică modul greșit cum am procedat noi în privirea aceasta, în legislație, în constituția socială, în limbă” (Idem, An. VII, nr. 17, 13 feb. 1874, p. 2).

După o săptămână, la 17 februarie 1874, Vasile Burlă a făcut mai întâi un excurs  doct privitor la originea limbilor și ramificațiile survenite în timp, iar spre final „a stabilit originea limbii noastre, identitatea gramaticii noastre cu gramatica latină poporală, legile ce au domnit în formarea ei cu limba neolatină, înavuțirea ei prin cuvinte din alte limbi străine și în fine pericolul cu care vrea să o expună astăzi școala Academiei din București, care ar tinde, prin impuneri ale doctrinelor sale, la două mari rele: întâi la o sărăcie cumplită și al doilea la trunchierea ei în 2 părți, în limba vorbită de popor cum se vorbește astăzi, cu cuvintele sale străine dar împământenite, și care se supun legilor gramaticii noastre, și în limba vorbită de învățați, lucru ce ar contribui negreșit a împărți și poporul românesc în două, căci limba despărțindu-se, se desparte și poporul”. Situația incriminată de V. Burlă nu este nouă, fenomene asemănătoare, de tendințe de „secesiune” lingvistică, manifestându-se și în alte părți, ba chiar și la noi, în realitatea imediată, invadată de pseudo-anglisme inutile, care nu fac decât să ducă la sărăcirea unei limbi, de altfel, bogate – româna. Interesant, instructiv, înviorător este și comentariul autorului anonim al rezumatului conferinței: „Prelegerea d-lui Burlă a fost de mare folos; principiile ce a pus ne plac cu desăvârșire; ele sunt principiile cele sănătoase, pe care le-au observat cu strictețe popoarele acele care au astăzi o limbă și o literatură. Tot pe această cale trebuie să urmăm și noi. Junimea studioasă mai cu seamă, pe care o vedem cu bucurie urmând prelegerile de duminici în mare număr, va profita, fără sminteală, de sfaturile d-lui Burlă și, la rândul său, își va aduce partea sa de muncă la formarea limbii, înavuțirea și înfrumusețarea sa” (Idem, nr. 20, 20 feb. 1874, p. 2).

„Tema” limbii este reluată și de Alexandru Lambrior, care, până a ajunge să dezvolte subiectul ales – „Limba cronicarilor și limba de astăzi”, la 3 mart. – face din nou trimitere la actualitatea pericolului pe care îl prezintă exagerările, de orice natură ar fi ele: „D-sa a arătat că astăzi suntem pe cale de a avea două limbi, limba poporului, un organism viu, ce cuprinde în sine viața întreagă a poporului românesc, și limba nouă, vorbită și scrisă de lumea așa-zisă literată. Aceasta din urmă se alcătuiește din un număr de cuvinte ale limbii vechi și din o mulțime de vorbe noi, luate fără nici o nevoie de la limbile romanice, așa că ceea ce se numește progres în limba nouă nu este altăceva decât năzuința de a tot aduce forme și vorbe noi, până ce vor rămâne uitate formele limbii poporane. Limba nouă, ca una ce nu are viață în trecut, al căreia material nu ne pune în legătură cu întreaga lume intelectuală a poporului românesc, nu poate să aibă ea o literatură originală, ci literatura ei va fi o copie palidă și searbădă de pe literatura franceză etc. Apoi, prin croirea unei limbi noi, se face dezbinarea poporului românesc în două părți fără legătură firească și fără înrâurire una asupra alteia; așa că ceea ce n-au putut face nici barbarii, nici limba slavonă, în biserică și stat, face astăzi limba franceză și latina. Limba românească, așa cum o grăiește poporul, are o sumă de însușiri foarte măgulitoare pentru noi, pe care desigur le va pierde, odată cu sluțirea și dezbârnarea ei” (Idem, nr. 26, 6 mart. 1874, p. 2).

Oarecum pe aceeași linie se situează și George Panu (activ junimist pe vremea aceea) atunci când, vorbind despre poezia populară, stabilește întâi „deosebirea esențială între literatura cultă a unui popor și acea populară. În vreme ce literatura cultă poate fi imitată de la alte popoare și numai prin aceea devine națională că poetul sau scriitorul ei întipărește caracterul său de originalitate, cea a doua, din contra, este productul spontaneu al poporului întreg, al poporului de la țară. Cea întâi, prin însuși faptul că se încredințează tiparului, se cristalizează oarecum în forma în care a ieșit din capul scriitorului, și nu este supusă la nici o schimbare; cu totul altfel este cu poezia populară” – pentru a sfârși prin ideea că „poeții noștri culți care s-au adăpat la izvorul poeziei populare sunt cel mai mult citiți de public, ca Alecsandri și Bolintineanu, și conchise susținând că literatura noastră va fi originală numai cu acest preț” (Idem, nr. 29, 13 mart. 1874, p. 2).

Revenind la redactorul „Convorbirilor” și la prima prelecțiune, să rotunjim ansamblul ciclului de prelegeri cu apelul acestuia către tineret, valabil și în zilele pe care le trăim, încărcate de „străinisme” inutile (cele mai multe): „D-sa sfârși făcând un călduros apel la tinerime, menită a aplica odată ideile care acum încep a se discuta numai în teorie și care consistă în părăsirea tuturor importațiunilor străine și revenirea la o dezvoltare naturală, întemeiată pe moravurile poporului nostru, dezvoltare ce o vom căpăta printr-o experiență lungă și dureroasă, în lipsa unei istorii care să ne-o arate, precum aceasta s-a întâmplat cu alte popoare”.

 

Revista indexata EBSCO