Mar 19, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Pumnul și palma: Regimul Traian Băsescu și elitele sale /

 

Împăratul cu şapcă. Regimul Traian Băsescu şi elitele sale (Bucureşti: RAO, 2017), de Radu Călin Cristea, este o carte în două volume, de peste o mie de pagini format A4. E o carte groasă. O carte despre minciuni. Despre minciuni care au tras mai greu la cîntar decît o ţară întreagă. Dacă Radu Călin Cristea s-ar fi hotărît să scrie o carte despre intelectualii publici care au spus adevărul în timpul regimului Băsescu, i-ar fi ieşit un volumaş mult mai subţirel, format de buzunar. Cît un carnet de note sau o cărticică de rugăciuni. Adevărurile au rămas, în epoca noastră, puţine şi universale, rareori concretizate sau asumate, rareori confundate cu istoria. Minciunile sînt multe şi particulare, istoricizate, aparţin unui context şi chiar îi dau naştere. Cum RCC e jurnalist, se ocupă nu cu idealul, ci cu realul. Şi realitatea României dominate de Elitele Loiale lui Băsescu (ELB) a fost minciuna. Aşa că RCC ne pune la dispoziţie un ditamai catalogul, un ditamai meniul cu minciuni. Sînt minciuni de regim, pentru popor, şi de frupt, pentru ELB. Cine vrea să pună un diagnostic României actuale trebuie să vorbească despre minciuni, trebuie să vorbească despre diversele fundături ale „idealurilor” (de la cele comuniste, de care vorbea Ion Iliescu în decembrie 1989, pînă la cele răsuflate de vreun an prin pieţele ocupate de mulţimi care „vor o ţară ca afară”) în care au îngropat elitele realitatea românească postrevoluţionară.

Prelucrînd cu instrumentele jurnalistului mormanele de gunoi ideologic, de deşeuri legislative şi de rebuturi instituţionale produse de regimul Băsescu, RCC reuşeşte un lucru remarcabil şi, aş spera, salutar pentru că retrasează paşii mici, urcările treptate de temperatură prin care România a ajuns în ipostaza broaştei fierte în „suc propriu” (Iliescu), la foc euro-atlantic, în oală de tuci securist. Ca în filmele cu mafioţi, totul începe cu cineva care îţi cere o „mică favoare”. Oferta pe care nu o poţi refuza vine abia mai tîrziu, cînd crezi că poţi înceta să mai faci mici favoruri celor care, iniţial, te-au ajutat să îţi vezi „visul” cu ochii.

Se spune că istoria e relevantă sau importantă pentru că ne arată ce greşeli trebuie să evităm. De fapt, jurnalismul se ocupă cu asta pentru că doar greşelile din imediata proximitate temporală pot fi repetate. Greşelile „istorice” sînt izolate în chihlimbarul contextului lor revolut. E atît de dificil să reconstruieşti istoriografic natura, cursul, motivaţiile şi consecinţele faptelor sau actelor istorice, încît a determina, din punct de vedere istoriografic, ce anume nu trebuie să repeţi e o întreprindere mai degrabă abruptă. Dacă, aşa cum susţine relativismul istoriografic al ultimelor decenii, istoria e o poveste, un joc cu trecutul, o ficţiune, atunci e greu de luat ficţiunea ca termen de referinţă sau punct fix pentru a determina ce segment al realităţii nu trebuie să repetăm. Acest tip de istoriografie se închide în propria lui cochilie epistemologică şi moare acolo, fosilizat. La nivelul pozitivismului istoriografic, care urmăreşte circumstanţierea grijulie a faptelor, e, iarăşi, greu de întrevăzut cum anume se pot repeta contextele care pot da valoare – pozitivă sau negativă – faptelor istorice. Din punctul de vedere al istoriografiei clasice, pozitiviste, valoarea istoriei stă mai degrabă în lecţia de libertate pe care ne-o oferă, studiul istoriei deschizîndu-ne ochii asupra modurilor în care omul se poate sustrage marilor determinisme socio-economice şi sugerînd infinitul joc al nuanţelor cultural-politice care intră în genealogia unui fapt sau act istoric.

De aceea, îi rămîne jurnalismului onest şi incisiv să ne prevină împotriva greşelilor pe care le putem repeta pentru că încă trăim în contextul care le-a făcut posibile. Din acest punct de vedere, deşi defunct, regimul Băsescu a dat naştere unei băltiri fetide a României. Această băltire sileşte la scăldatul de două ori în aceeaşi apă şi explică accesele de friguri palustre de care e cuprinsă periodic ţara.

Radiografia lui RCC arată că România regimului Băsescu a fost o Românie măcinată de minciună, stricată pînă în măduva sistemului. O Românie în care, de bună-voie şi nesiliţi de nimeni, intelectualii au linguşit un şef de stat grobian şi duplicitar în vreme ce structurile controlate de şeful de stat s-au comportat ca nişte trişori din saloon-ul unui Western ieftin, măsluind zarurile şi falsificînd cărţile soioase pe care le împărţeau partenerilor de joc. A fost, practic, o Românie cu ochi de pîrlac.

Ca la orice Curte a Miracolelor, în jurul Împăratului cu Şapcă s-au strîns diverse personaje de colorit specific, de la Regele Gunoaielor (vă mai amintiţi de Silviu Prigoană, pedelistul gunoier care făcea împreună cu „Bahmuţeanca” lui concurenţă mediatică loială cuplului politic Băsescu-Udrea?), la prinţi morganatici („Paul de România”), la femei pierdute în vălmăşagul Capitalei şi bătînd insistent trotuarul politic, la intelectuali aciuaţi la sînul Curţii Miracolelor datorită protezelor academice şi infirmităţilor morale care îi făceau utili Împăratului cu Şapcă. Sporii acestei ciupercării baroce se răspîndeau, purtaţi de suflarea Împăratului, prin toate colţurile administraţiei şi presei din România pentru a susţine regimul, pentru a ne spune că nicăieri nu e mai bine decît în România Împăratului cu Şapcă, pentru că acolo se „trăieşte bine” şi există o „justiţie independentă” şi mult euroatlantism, prin urmare şi anticomunism.

Împăratul cu Şapcă e structurat pe două direcţii: pe de o parte, avem o cartografiere a mişcărilor grupului de actori intelectuali a căror biografie publică a avut în comun susţinerea regimului Băsescu. Elitele Loiale lui Băsescu (ELB) sînt cei pe care îi ştie toată lumea şi datorită activităţii sau propagandei lor pro-băsiste, şi datorită propensiunii lor de a se include unii pe alţii pe liste autoelogioase de susţinători ai Regimului. Principalul generator de liste, din care RCC citează cu încîntare, a fost Vladimir Tismăneanu, veritabilă tobă de eşapament a băsismului care bubuia asurzitor slobozind fum înecăcios de vehicul intelectual second-hand ori de cîte ori Regimul accelera într-o direcţie sau alta.[1] Aceste liste îi cuprind invariabil pe Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir, Sever Voinescu, Mircea Mihăieş (descris de RCC drept un „polemist din rasa gargoyle”), Dragoş-Paul Aligică, Teodor Baconsky(schi), Mircea Cărtărescu, Toader Paleologu, Mihail Neamţu, Adrian Papahagi, Andrei Cornea, Andrei Pleşu, Traian Ungureanu (TRU). Aceştia par a face parte din ceea ce RCC identifică drept „categoria sine qua non”. Lor li se adaugă diverşii jurnalişti sau postaci de la Hotnews, EVZ sau de pe înlinedreaptă, de la Dan Tăpălagă şi Anca Cernea, la Luigi Bambulea, Cătălin Avramescu sau Cristian Pătrăşconiu.

RCC arată cum acest grup a cauţionat, justificat, blagoslovit şi măsluit fiecare abuz înfăptuit de Regimul Băsescu. Cu minime şi rare excepţii, niciunul nu a mişcat în front. Solidaritatea lor s-a dovedit a fi de monolit. Printre caracteristicile nebuloasei ELB, RCC identifică: „A. Parada de grup ermetic conştient de forţa influenţei sale. B. Misionarismul de tip sectar în civilizarea unei societăţi barbarizate […] D. Cultivarea ideii de ‚superioritate’ faţă de orice şi oricine intră în contact cu membrii acestui club al spiritelor supradotate. E. Îmbrăţişarea statutului de upper-class şi deprecierea pînă la discreditare absolută a tuturor celorlalţi posibili intervenienţi într-o chestiune dată. Boicotarea dialogului şi consacrarea pamfletului şi a satirei ca formulă a raportării la figurile detestate […] F. Descinderile pline de suficienţă în agora unde elitele coboară strict pentru a-şi comunica tezele de netăgăduit. G. Ingerinţe ilimitate în sfere ale puterii, îndeosebi politice, diplomatice, culturale. Relaţie convivială cu ‚şeful’ (‚părintele’, ‚suveranul’). H. Bombardamentul cu elucidări, acorduri, explicaţii, obiecţii, recomandări, obligaţii, apoftegme, reţete de urmat, precepte etc. inserate într-o terapie de şoc la ceea ce elitele consideră a fi cretinismul patent al poporului” (Împăratul cu şapcă, II: 450-451). Folosite drept portavoce de căpitanul de plută Băsescu, ELB nu au făcut decît să amplifice isteria (anti-pensionari, anti-bugetari, anti-stat, anti-popor, anti-democraţie, anti-moguli, anti-presă, anti-PSD/PNL/USL, anti-orice nu dădea bine Preşedintelui) de care avea nevoie Regimul pentru a cîştiga alegeri/referendumuri, pentru a masca malversaţiuni la vîrf sau pentru a intimida pe cei care îndrăzneau să ridice obiecţiuni de bun-simţ anumitor politici ale Regimului[2]. Această solidaritate e cu atît mai suspectă cu cît ea a venit pe fondul unui discurs băşcălios, dilematic şi/sau injurios la adresa poporului român. ELB au luat cu asalt istoria românilor, minimalizînd-o sau ridiculizînd-o, statul (pe care îl voiau „minimal”), România profundă (pe care o considerau demnă de dispreţ). În acest context, ELB au părut dintotdeauna suspecte de vreme ce un popor atît de deşertizat nu putea da naştere humusului unei elite atît de organic-solidare. De aceea, solidaritatea ELB – atipică românilor descrişi de ELB drept „miticici”, „inepţi”, „mahalagii”, „viermi”, „cerşetori” şi în genere de rahat – a părut multora ca fiind de inspiraţie externă, o expresie a unei alterităţi duşmănoase sau un produs al unui monopol de finanţare. Tunînd şi fulgerînd atît de inconsecvent şi de bine vătuit despre corupţia din ţară, ELB au ajuns să pară o expresie a corupţiei de afară şi nimic mai mult.

A doua direcţie a cărţii trasează paşii prin care Băsescu şi-a consolidat regimul instrumentalizînd fără scrupule şi deci transformînd în vorbă goală orice deziderat legitim al societăţii româneşti. RCC arată cum aşa-zisele realizări ale regimului Băsescu au o consistenţă similară raportărilor producţiei la hectar ale agriculturii ceauşiste. Totul e o iluzie făcută din pix şi pixeli.

Lupta împotriva corupţiei, pentru care Băsescu a fost lăudat de ELB, e o cruciadă de imagine care se izbeşte de realitatea dură, rece, a înfloririi grupurilor infracţionale la vîrful regimului şi de îngroparea sau dispariţia anumitor dosare în care a fost implicat Băsescu. Independenţa justiţiei, pentru care chipurile ar fi luptat Băsescu, nu se asortează deloc cu modul în care – documentat, pe surse -, pe faţă sau pe dos, Băsescu şi-a subordonat, a corupt sau a intimidat puterea judecătorească în scopul protejării propriilor interese (personale sau de clan) şi al pedepsirii adversarilor politici.[3] Dosarul FLOTA, dosarul afacerilor imobiliare ale lui Traian Băsescu, dosarul modului în caree EBA a fost aleasă europarlamentară, dosarul afacerii ALRO, toate sînt analizate de RCC şi disecate pentru a scoate la iveală miezul lor borhotitor. Anticomunismul lui Traian Băsescu e, şi el, discutat cu ochi lucid, RCC documentînd convertirea tîrzie şi interesată a lui Traian Băsescu la un anticomunism formal care a permis fidelilor lui să-i justifice toate mizeriile în numele demnităţii ontologice a luptei împotriva comunismului şi să-i acuze pe toţi criticii Regimului de conivenţă cu ruşii/comuniştii/mogulii răi (opuşi mogulilor buni, „anticomunişti”, de tipul fraţilor Păunescu). RCC arată cum Băsescu a declarat în public sau a rostit in petto în repetate rînduri că pe timpul comunismului a fost bine, că el personal nu a avut de suferit, fiind căpitan de vas şi avînd acces la valută şi mărfuri din străinătate ş.a.m.d. Savuroase e pagina în care RCC citează din telegramele Wikileaks pentru a ne arăta cum, după citirea în Parlament a Raportului Comisiei Tismăneanu de către Băsescu, Vladimir Tismăneanu a poposit, în drum spre cocktail, la Ambasada SUA unde a declarat oficialilor americani că Băsescu nu e cine ştie ce mare anticomunist (Împăratul cu şapcă, II:156). Din aceeaşi categorie fac parte şi isprăvile diverşilor foşti securişti (deveniţi sau nu ofiţeri SRI) criticaţi cu spume la gură de ELB dar folosiţi de Băsescu în diferite scopuri şi promovaţi sau medaliaţi fără jenă (vezi, în carte, cazurile generalului Aurel I. Rogojan şi I. G. Homoştean). De altfel, după cum arată RCC, cadrele PDL mergeau în pas de defilare şi pentru că mai toţi aveau umerii împovăraţi de epoleţi (Împăratul cu şapcă, II: 438-439). Chiar Mihai Răzvan Ungureanu, un membru de vază al ELB, era un astfel de serafim gradat, cu epoleţii acoperindu-i ochii.

Cam de aceiaşi eluzivă natură se dovedeşte a fi şi euro-atlantismul lui Băsescu, cu un Băsescu al cărui pro-americanism primitiv îl aşază în genunchi în faţa Marelui Licurici, dar îl transformă în mîrlan cu bască atunci cînd vine vorba de partenerii europeni ai României, pe care îi tratează cu flit. Politica externă a lui Băsescu, aşa cum reiese din analiza lui RCC, e mai degrabă lipsită de orizont, văduvită de planurile pe termen mediu sau lung, de abilităţi diplomatice şi de intuiţii geopolitice de profunzime. Din secţiunea „Axa Deveselu-Bubăsari-Gura Portiţei” aflăm sau rememorăm cum, printre altele, Băsescu a respins două oferte europene care ar fi creat locuri de muncă în industria militară românească preferînd achiziţionarea de avioane americane la mîna a doua (Împăratul cu şapcă, II:182-235,). Prin politica externă, Băsescu pare a nu fi căutat decît să-şi asigure sprijinul cuiva puternic, al unui Licurici dopat care să-i ţină spatele în vreme ce el îşi făcea mendrele. Orizontul redus la înjurătura antirusească şi la slugărnicia pro-americană l-a ajutat pe Băsescu să stea la Cotroceni şi a forţat ţara să stagneze vreme de un deceniu.

În tot acest timp, elitele loiale lui Băsescu (ELB), au minţit, au tăcut, au fost sofisticate în analiză acolo unde ar fi trebuit să fie de bun-simţ şi maniheiste acolo unde ar fi trebuit să fie mai nuanţate în abordare. Vezi, de exemplu, secţiunea „Regele şi nepoţii lui Vîşinski”, în care RCC documentează laşitatea de care au dat dovadă ELB atunci cînd Băsescu l-a denigrat pe Regele Mihai. RCC menţionează că altminteri pateticul monarhist Baconschi, întrebat de reporteri dacă Băsescu a comis o gafă atacîndu-l pe Rege, a răspuns cerînd definiţia „gafei” [4]. Acest apel la nominalism e unul de tip sofist, pentru că nu urmăreşte deconstruirea unui discurs amăgitor sau a unui fals realism, ci tocmai construirea unui discurs amăgitor. Într-o dispută pe care am avut-o cu un deceniu în urmă cu domnul Baconsky referitor la o chestiune de disciplină dogmatică Ortodoxă, acesta întreba brusc şi retoric „care laicat?”. În genere, mirările retorice ale ELB au ca scop relativizarea sau chiar abolirea cadrelor tradiţionale ale gîndirii/conceptelor clare/structurilor epistemologice elaborate/confirmate diacronic, pe care, altminteri, aceşti aşa-zişi conservatori ar trebui să le preţuiască şi pe care le şi proslăvesc retoric. În vidul creat de acest nominalism de tip sofist se poate cuibări şi dospi tirania şi ideea că „might makes right” (nu pot să nu reamintesc şi popularitatea distincţiei schmittiene dintre „prieten” şi „duşman” în rîndul elementelor katehontice ale ELB). În acest context, ceea ce Mihail Neamţu numea, mieros, „filosofia intervalului” la Andrei Pleşu devine o adevărată etică de gang conform căreia orice ins rezonabil care încearcă să discute pe bază de argumente e prins la colţ şi ciomăgit de o bandă de mardeiaşi cu papioane de supraelastic şi bîte de baseball de la vreun Liquidation World al gîndirii[5].

Ce au obţinut ELB de la regim, ştim. E, deja, istorie. Sau, mă rog, un fel de istorie. Toate funcţiile pe care le-au primit ELB în deceniul băsist au fost prezentate poporului drept o „povară”. Orice nou post de director/ministru/diplomat pe care îl mai ocupau membrii ELB – uneori complet nepregătiţi, improvizaţi pe post – ne-a fost prezentat drept o „cruce”, un „sacrificiu” pe care îl făcea respectivul pe altarul cauzei anticomuniste şi euroatlantice. Cei care erau însă oneşti şi refuzau să se sacrifice în asemenea hal, să îşi ducă aşadar crucea cu ajutorul maşinii de serviciu şi să şi-o cazeze în hoteluri de patru stele[6], erau prezentaţi de purtătorii de cruce guvernamentală ca fiind frustraţi, resentimentari, rataţi şamd. RCC demontează multe dintre aceste clişee şi loveşte bine în duplicitatea unui grup de intelectuali care, în plină libertate, a reuşit să se transforme într-o veritabilă gaură neagră a adevărului în România.

Oficialii de stat americani spuneau cîndva, pe vremea lui Bush Jr, că SUA sînt un imperiu şi, ca atare, îşi generează propria realitate. Generează, adică, hiperrealitatea căreia i se predau mincinoşii regionali, escrocii mărunţi, incapabili logistic şi intelectual să-şi genereze propria „realitate”, dar care sînt dispuşi să participe cu peticul lor de minciună la cîrpirea hiperrealităţii produse de Marele Licurici. Joncţiunea cu hiperrealitatea Licuriciului poate fi verificată cu ajutorul Referendumului din 2012, cînd propaganda băsistă a fost reciclată pe filiera presei şi instituţiilor euro-atlantice pentru a ne fi servită apoi, în România, ca reprezentînd punctul de vedere al Occidentului. RCC demontează foarte bine mecanismul minciunii care îmbucă presa occidentală cu interesele politice de la noi şi de aiurea. RCC identifică paşii urmaţi în procesul manipulării prin invocarea „Occidentului care condamnă…”: „Cutare jurnalist publică în cutare publicaţie/agenţie de presă din Occident, adeseori pe site-uri cvasianonime, un articol trombonist despre USL şi despre cele petrecute în vara lui 2012; 2. Se omite treptat numele semnatarului, iar informaţia este cotată ca punct de vedere asumat de publicaţia respectivă; 3. Respectiva „opinie” e alăturată altora, confecţionate după acelaşi calapod, şi va figura într-un bloc al „presei occidentale” alertate de evoluţiile din România; 4. În fine, „presa occidentală” se contopeşte cu Occidentul care, gînd la gînd cu întristare, priveşte, cu un ochi la răsărit şi cu altul la apus, cum statul de drept e făcut terci de „pucişti”. Sînt camuflate progresiv datele de identificare ce puteau strica intriga, culminaţia şi morala – toate mistificatoare – ale poveştii” (Împăratul cu şapcă, I: 455).

Cartea e scrisă cu vervă şi RCC reuşeşte să anime în faţa ochilor noştri întreg bîlciul băsist, cu tiribombe, femei cu barbă şi montagne russe care, toate, provoacă greaţa. E uluitor cum oameni atît de mici pot avea efecte atît de mari. Nici Dănileţ, nici Udrea, nici Papahagi nu sînt chiar protagonişti de dramă verdiană sau shakespeareană. Sînt oameni mărunţi, cinovnici care folosesc lampa de pe birou pentru a proiecta umbre gigantice pe pereţii biroului. Distribuţia cărţii lui RCC îmi aminteşte de o discuţie pe care am avut-o acum vreo şase-şapte ani cu un istoric american care era mai mult decît şoarece de bibliotecă. I-am prezentat situaţia din România şi l-am întrebat ce se întîmplă cu noi. El mi-a răspuns că, prin comparaţie cu Ucraina sau cu Polonia, România e prea mică şi trece prin ochiurile sitei. Nu se vede. Deci tragedia României e că sîntem pe mîna unor funcţionari imperiali inferiori şi ca rang şi ca pregătire care îşi caută în România interlocutori pe măsură. Privită dinspre România, dinspre orizontul conştiinţei naţionale, cartea lui RCC e intensă şi dureroasă.

Cartea lui Radu Călin Cristea se alătură, în biblioteca mea, volumelor dedicate de Dorin Tudoran regimului băsist şi excepţionalei cărţi a lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă (Tact, 2017), despre măsluirile teologice ale elitei băsiste. Cartea lui Racu şi-a atras deja mînia anonimă (aţi sesizat ce amploare a luat fenomenul website-urilor anonime sub băsism?) a orcilor băsişti. Dorin Tudoran a avut un discurs consecvent pe tot parcursul anilor postrevoluţionari. Alexandru Racu (născut în 1982) a dovedit că e un intelectual lucid şi fără vicleşug sau scopuri ulterioare. Oameni din generaţii diferite, cu sisteme de referinţă intelectuale diverse, au simţit nevoia nu să fie anti-băsişti, ci să denunţe minciunile unui regim şi ale elitelor loiale lui. Lumea nu a făcut alergie la Băsescu, ci la minciuna dospită sub poalele lui şi care i-a purtat numele şi amprenta. După cum arată şi Radu Călin Cristea, în palma pumnului băsist, linia minciunii era atît de adîncă şi de lungă încît se vedea pe de Lună.

[1] Vezi capitolele ”Homo sovieticus: Vladimir Tismăneanu” şi ”Un stalinist pentru eternitate”, în care RCC studiază textele de abjectă propagandă comunist-ceauşistă publicate de Tismăneanu pînă în pragul plecării în străinătate în 1981. RCC notează că ”noianele de osanale aduse de Tismăneanu comunismului şi lui Ceauşescu de pe poziţiile unui propagandist de cea mai ticăloasă factură” nu l-au împiedicat ca, odată ajuns în străinătate, Tismăneanu să se pună ”pe aruncat praf în ochi, s-a răsucit ca un titirez şi a scos flăcări pe nas împotriva dictaturii ceauşiste. A făcut cu adevărat, pentru prima oară, proba publică a unei vocaţii a ipocriziei manifeste pînă în zilele noastre: în septembrie 1981 slăvea comunismul la Bucureşti, în februarie 1983 condamna deja comunismul la Europa Liberă! Aşadar: 1. Deparazitare ideologică aproape instantanee. 2. Toleranţă zero la pocăinţă. 3. Un fulgerător proces de autodecomunizare. 4. O ecloziune a anticomunismului după o incubaţie de un an şi cîteva luni” (Împăratul cu şapcă, II: 357). Rămîne totuşi să ne întrebăm în ce măsură ipocrizia lui Tismăneanu e favorizată de reţelele de putere din timpul Războiului Rece şi de după, reţele care au recrutat nu doar idioţi utili, ci şi amorali utili. Cariera de hitman ideologic (sub acoperire de analist politic sau de politolog) a lui VT nu ar fi fost posibilă fără existenţa unor clienţi cu dare de mînă şi cu dare de instituţii, capabili să îi confere lui VT postamentul academic care să-i asigure vizibilitatea şi siguranţa zilei de mîine. VT nu e doar rezultatul contextului românesc sau al propriilor abilităţi, ci şi al propesniunii actualului Imperiu Roman de a recicla Bastuşi. RCC se întreabă, pe bună dreptate, cum de a ajuns ”Europa Liberă un canal media dezolant de generos cu elucubraţiile lui Tismăneanu, la fel ca, de altfel, cu toţi panegiriştii lui Băsescu, care şi-au găsit un cald culcuş diversionist pe un front a cărui imparţialitate a fost apărată, în timp, uneori cu preţul vieţii, de Noel Bernard, Emil Georgescu, Mihai Cismărescu, Vlad Georgescu, Nicolae-Stroescu-Stînişoară, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh” (Împăratul cu şapcă, I: 465).

[2] ”Ce face atît de grav Elena Udrea spre a merita oceanul de ură revărsat asupra ei?” se întreba retoric Tismăneanu pe 17.12.2009 (Împăratul cu şapcă, II: 270). Vezi, în nota 4, ceva despre mirările contrafăcute ale lui Baconschi.

[3] ”Codruţa visează la un DNA cu atribuţii de FBI. Directorul FBI Robert Muller vizitează Bucureştiul în 14.11.2006. Într-o cablogramă a Wikileaks, Ambasadorul american Nicholas Taubman transmitea centralei de la Washington: ‘Muller şi-a arătat recunoştinţa pentru cooperarea excepţională în privinţa aplicării legii şi faptul că este pregătit pentru a aprofunda această relaţie pe mai departe. Băsescu a comentat că şi el simte că relaţia poate fi extinsă şi a subliniat că AR DORI SĂ VADĂ O PREZENŢĂ FBI ÎN ROMÂNIA LA FEL DE ROBUSTĂ CA ACEEA A CIA’. Cît de robustă putea fi CIA în România în primii doi ani de mandat ai lui Băsescu şi la ce folosea? […] Justiţia lui Băsescu s-a dezvoltat sub un străveziu protectorat politic american. N-am citit în cei zece ani de regim Băsescu măcar o frază, o propoziţie, un cuvînt, o silabă, o virgulă, un suspin de unde lumea să priceapă că autorităţile americane au o ezitare microscopică privind măcar vreuna din făcutele fostului Preşedinte. Americanii au dat tonul tuturor celorlalte peane occidentale ce au însoţit, într-o predictibilă încolonare, prezidenţiatul lui Băsescu […] Mi se pare copleşitor de trist că spiritul critic occidental a şfichiuit, justificat sau nu, lideri şi partide din România, dar s-a făcut ghem în jurul arbitrariului personificat de Traian Băsescu. Cînd, în 2012, Cancelarul A. Merkel a aflat de la Traian Băsescu că în Constituţia României nu există niciun articol referitor la suspendarea Preşedintelui, chiar să nu se fi găsit nimeni în uriaşul aparat al Bundesregierung-ului de la Berlin care să-i atragă atenţia că şeful statului român minte? Zăpăceala cu accente nevrotice ce a agitat societatea românească după intrarea ţării în NATO şi UE îşi va fi găsit unele obîrşii şi în complezenţa Occidentului faţă de degradarea justiţiei în timpul regimului Băsescu. Contrasensurile astfel produse vor rămîne, în opinia mea, parantezele cele mai îmbîcsite de comunism şi Securitate din istoria de pînă acum a României postrevoluţionare” (Împăratul cu şapcă, II: 79-80).

[4] Tismăneanu întreba mirat ce a făcut atît de rău Elena Udrea. Baconschi întreba şiret ce e aceea o ”gafă”. Udrea. Udrea e o gafă.

[5] De exemplu, preopinenţii lui Tismăneanu sînt trataţi drept ”ruine umane”, ”lipsiţi de obraz”, ”pestilenţiali”, ”sceleraţi fanatici”, ”şnapani”, ”tupeişti”, ”nesimţiţi”, ”demoni”, ”diavoli”, ”piromani”, ”torţionari”, ”criminali”, ”barbari”, ”viscerali”, ”dinozauri”, ”lichele”, ”delatori”, ”hahalere” şi, inevitabil, ”antisemiţi” (Împăratul cu şapcă, II:351). ”Presa stalinistă optase pentru ”cîini”, ”şobolani”, ”ploşniţe”, ”năpîrci”, ”peşti”, ”limbrici”, ”viermi” etc. ELB preferă ”hidrele”, ”dinozaurii”, ”peştii”, ”rinocerii”, ”rîmele”, ”hipopotamii”, ”crocodilii” etc. După o migraţie agale tocmai din Cretacic, aceste animale nu numai că n-au dispărut, dar s-au înmulţit ca nebunele, populînd exclusiv PSD. Cărtărescu: ”…Noul PSD este iarăşi cel al crocodililor” (EVZ, 11.07. 2008). Mihăieş se dă în vînt după ”viermi”, uneori în ciorbă […] Am găsit, oameni buni, şi nişte ”limbrici”. O familie” (Împăratul cu şapcă, I: 516-517). Familia de limbrici e extrasă din măruntaiele operei lui Cărtărescu.

[6] ”Aveam un grant al Academiei Române care îmi asigura un post căldicel, cu şofer, casă de la RA APPS. Mai aveam un post de director ştiinţific la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului prin care puteam călători oricînd la orice hotel de patru stele din Europa”, a declarat Mihail Neamţu după ce a părăsit povara ”cercetării” de la IICMER pentru a intra în ”politică” înfiinţînd Noua Republică (http://www.romaniacurata.ro/soferul-si-casa-ra-apps-a-liderului-alternativ-mihail-neamtu/).

Revista indexata EBSCO