Mar 19, 2018

Posted by in MOZAIC

GANE – 24 ianuarie 1859-1909 (Cuvîntare)

Sunt fericit să văd pe stimaţii noştri concetă­ţeni ieşeni adunaţi în număr aşa de mare în acest templu al artei pentru a sărbători ziua de astăzi, 24 Ianuarie, a 50-a aniversare dela realizarea Unirei. Această dată trebue să fie scumpă inimei tuturor Românilor fiindcă ea însamnă în istorie o epocă memorabilă, începutul renaşterei noastre.

Cei mai mari Domni ai noştri din vechime au căutat să întrunească într’un singur mănunchiu aceste două ramuri ale naţiunei române, dar n’au izbutit fiind că-şi alesese calea armelor. Generaţia însă dela 1859 a avut norocul, fără vărsare de sânge, să atingă acest ideal, nu însă fără mari lupte şi sbuciumări.

A izbutit pentrucă intrase adânc în conştiinţa tuturor straturilor sociale din Moldova şi Muntenia că singura noastră scăpare era Unirea.

În adevăr ce eram noi înainte de unire?

Două ţărişoare vasale Turcilor totdeauna expuse la invaziile oştirilor streine, totdeauna în pe­ricol de a fi înghiţite de vecini. Puterea suzerană în loc să le apere le asuprea ea însăşi, considerâdu-le ca nişte moşii de exploatat şi îngăduind chiar fără nici o dreptate răşluirea teritoriului lor; într’un cuvânt eram doua ţerişoare slabe, umilite, îngenunchete, aproape necunoscute de Europa occi­dentală şi de mai multe ori oferite în diverse combinaţiuni diplomatice când unuia când altuia dintre falnicii vecini.

Aceasta era situaţiunea externă.

Ca situaţiune internă era întuneric pretutindene, sărăcie complectă, o oligarchie venită din Fanar care sugea ca un burete toate forţele vii ale poporului. Nici un metru de şosea, nici o şcoală sau spital ru­ral, nici o fabrică sau industrie, nici un pod pe apele curgătoare; iar despre drum de fer, telegraf, etc… nici nu se visa. Ba din contra când reposatul Domn Grigore Ghika din Moldova a vroit la 1853 să înfiinţeze telegraful au fost pârât de boieri la Sultan că ruinează pădurile statului înşirând stâlpi în ţară fără nici o necesitate. Apoi hatârul şi ruşfertul, aceste două cuvinte împrumutate dela Turci dimpreună cu obiceiul, intrase adânc în moravurile noastre şi se infiltrase în toate ramurile dregătoriilor publice.

Dar iată ca la 1848 un vânt bun ne vine din apus, vântul de deşteptare al popoarelor şi negurile încep a se împrăştia. Se face lumina în conştiinţa Românilor, noţiunea de patriotism de mult adormită în inimile noastre prinde să încolţească din nou, su­fletele se regenerează şi atunci s’a simţit instinctiv de întreg neamul nostru că aceste două ţări nu mai pot sta despărţite fără ca viitorul lor să fie cu de­săvârşire periclitat. Şi astfel a început în Moldova încă din timpul Domniei lui Grigore Ghika ideia Unirei a se întinde și a câştiga teren.

Erau ce-i dreptul o samă de oameni refractari la ideia Unirei, având pe răposatul Neculai Istrati în cap; dar aceştia erau luaţi înainte de marea miş­care unionistă şi nu ne puteau opune vre-o piedică serioasa.

Ei făceau parte din bătrâna clasă privilegiată care nu înţelegea să renunţe la nici unul din drepturile şi scutirele sale, şi ne numeau pe noi pantalonari şi bonjurişti. Dânşii căutau să ne convingă cu argumente de-al de aceste:

„Ştiţi voi ce vă aşteaptă daca nebuniile voastre se vor împlini? O să se desfiinţeze rangurile de boerii. O sa plătiţi bir, o să va iee la oaste”.

Aceasta era cea mai mare nenorocire ce putea să cadă peste dânşii.

Noţiunea egalităţei cetăţeneşti nu intra de loc în mintea lor. Iar poporul român era predestinat, după dânşii, sa fie în veci supus străinilor.

Dar spre fericirea țărei dânşii erau puţini la nu­măr. Aşa în Divanul Adhoc din Iaşi chiemat a se rosti asupra dorinţelor ţărei, numai doi au fost care au votat contra Unirei.

Bătrânul Alecu Balş care era proprietar de 80.000 de fălci şi Vlădica Hermeziu episcopul de Roman.

Îmi aduc aminte D-lor deşi eram un copilandru pe vremea aceea, ce cald ni se băteau inimile la toţi, ce sus era nivelul moral al tuturora, cum fie­care era gata să-şi jertfească şi munca şi timpul şi averea şi viaţa chiar, pentru realizarea marelui ideal, întru atâta dorul de-a eşi din întuneric la lumină, de a scoate ţara din hăugaşul nenorocit în care zăcea de veacuri, cucerise toate inimile. A fost o epoca de înălţarea sufletelor cum nu este exemplu în istoria noastră; a fost un cu­rent, ce zic eu, un şuvoi irezistibil de sfânt patrio­tism care a răsturnat toate piedicile de afară şi din lăuntru şi a scos din urna camerilor elective din Iaşi şi Bucureşti în zilele de 5 şi 24 Ianuarie 1859 pe colonelul Alecu Cuza Domn cu unanimi­tatea voturilor. Domnilor! Am avut fericirea să fiu faţă în ziua istorică de 5 Ianuarie 1859 şi am ascultat cu lacrimile în ochi discursul marelui Mihail Kogălniceanu rostit în momentul când a în­tâmpinat în faţa tribunei Camerei pe Cuza imediat după ce fusese proclamat Domn şi depusese jură­mântul constituţional. Acest celebru discurs e prea mişcător ca să nu-mi permit a vi-l împrospăta în memorie. Iată-l:

Măria-ta!

„După 154 de ani de umilire şi degradare na­ţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin capitulaţiunile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domnul. Prin înălţarea Ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s’a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia Ta, a voit să răsplătească sân­gele strămoşilor Tăi, vărsat pentru libertăţile publice. Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: La legi nouă, oameni noi.

„O, Doamne! Mare şi frumoasă-ţi este misi­unea! Constituţia din 7 (19) August ne însemnează o epocă nouă şi Măria-Ta eşti chiemat să o des­chizi. Fii dar omul epocei; fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria-Ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi,

„Nu uita că dacă 50 de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!

Fă dar, că domnia Ta să fie cu totul de pace şi de dreptate: împacă patimile şi urele dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn ce­tăţean; urechea fă să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi la linguşire.

„Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăeşti dar mulţi ani.

„Ca şi dânsul, fă o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiunilor noastre, prin simţimintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţiu că:

„România nu are alt ocrotitor de cât pre Dum­nezeu şi sabia sa!”.

La auzul acestor cuvinte înflăcărate după sute de ani de restrişte, cuvinte care inaugurau o eră nouă de libertate şi de prosperitate, nu numai eu ci toată lumea din incinta Camerei şi din tribune plângea, căci bucuria mare ca şi durerea mare tot prin lacrimi se exprimă.

Iar apoi în ziua de 24 Ianuarie, adecă tocmai cu 50 de ani în urmă socotiţi de astăzi, zi în veci neuitată, când ambele coroane ale lui Ştefan şi Mihai s’au întrunit pe capul lui Cuza-Vodă, atunci entusiasmul luase proporţiuni care nu se pot des­crie, ajunsese pot zice până la delir. Căci atunci ne-am văzut visul cu ochii, ni s’a mărit raza stăpânirei, ni s’au depărtat graniţele, am căzut noi fraţii de acelaşi sânge, de aceeaşi lege în braţele unul altuea, atunci am atins idealul cătră care strămoşii noştri au năzuit de veacuri.

Noi bătrânii de astăzi le avem toate aceste vii dinaintea ochilor, căci am urmărit cu toată în­cordarea minţii şi a inimii fazele prin care a tre­cut mult încercatul nostru popor, am împărtăşit toate grijile, speranţele, şi bucuriile lui la o epocă când aceste emoţiuni se imprimau în sufletele noastre tinere ca pecetea pe ciara ferbinte, şi am simţit fiecare în acea neuitată zi, individualitatea noas­tră sporită, neamul nostru înălţat şi îndrumat spre un viitor mai ferice.

Şi presimţirile noastre nu ne-au înşelat.

În acei şapte ani de Domnie a lui Cuza-Vodă s’a şi început marea operă de transformare a ţărei. S’au unificat guvernele şi camerile complectându-se şi consolidându-se Unirea, s’au votat legi civile şi penale uniforme pentru amândouă ţările, s’au secularizat averile mănăstireşti închinate şi neînchi­nate, redându-se ţărei a cincea parte din teritoriul ei, s’au fundat ambele universităţi, s’a împroprie­tărit un milion de ţărani dându-li-se pământ, vot şi puşcă, s’a instituit legea tragerei Ia sorţi pentru armată în locul arcanului care se practica, şi s’au pus temeliile unei armate regulate şi serioase.

Vedeţi, Domnilor, câte bunuri au izvorît din faptul politic al Unirei numai în timpul scurtei dom­nii a lui Cuza-Vodă, şi câte altele nenumărate au izvorât de atunci încoace până astăzi când sărbă­torim aceasta sfânta aniversare.

Numai cei ce au apucat vremurile dinainte de Unire şi au avut norocul să trăiască până astăzi, numai aceia pot să judece între ceea ce-a fost şi ceea ce este astăzi şi să aprecieze distanţa ce am străbătut.

Astăzi faţa ţărei este cu desăvârşire schimbată; astăzi singur budgetul oraşului Iaşi întrece la ve­nituri budgetul de odinioară al întregei Moldove; astăzi avem o reţea complectă de şosele, căi ferate, telegraf, telefon, avem spitale, cazărmi, fabrici, bănci, şcoli care se cifrează cu miile; avem o armată pu­ternică de aproape 300.000 de oameni cu 500 guri de tunuri, o armată care şi a făcut probile pe câmpiile Bulgariei, pe când odinioară în Moldova, eu îmi aduc aminte, nu aveam de cât o mică ceată de oşteni mai mult pentru paza domnului decât a ţărei, iar ca artilerie aveam două tunuri, repet D-lor încă odată, două tunuri, unul la Iaşi şi al­tul la Galaţi. Astăzi zic, avem întregul aparat de civilizaţiune pe care alte popoare nu l’au dobândit decât după sute de ani de muncă şi cu preţul a multor revoluţiuni şi vărsări de sânge. Astăzi avem constituţiunea cea mai largă din Europa, ne bucu­răm de libertăţile cele mai întinse, şi tot încă ni se pare că nu-i de ajuns, căci aşa-i natura ome­nească, mereu năzuitoare spre mai bine, și aşa trebue să fie pentru că altfel nu ar mai fi progres.

Vedeţi deosebirea, domnilor!

Şi când ne gândim că de n’am fi dobândit Unirea, nimic sau aproape nimic din toate aceste nu s’ar fi făcut. Nimic n’ar fi putut să ne aducă în situaţiunea de astăzi ca să fim ţară liberă şi in­dependentă, înălţată la rangul de Regat şi cu vază în marele concert european.

Dar pe lângă toate bunurile de care ne bucu­răm, am mai câştigat încă unul mai presus de toate, am câştigai ca stat forţa morală care izvoreşte din solidaritatea numărului, din lărgirea moşiei strămo­şeşti, din mijloacele materiale sporite, precum şi din conştiinţa că suntem de asta dată un popor încer­cat cu puteri vii pe care ne putem răzăma şi care ne dau încrederea în noi înşine, acea încredere care la 1877 a dus armata noastră la Griviţa, la Rahova, la Plevna, la Smârdan sub conducerea, bravului nostru Rege Carol I.

Acolo ne-am câştigat independenţa prin noi înşine cu vârful baionetei, nu cerşetorind-o de la alte neamuri, şi am contribuit cu preţul sângelui nostru şi la desrobirea unui popor creştin vecin cu noi; acolo am avut prilej să dovedim că suntem

. .

copii de viţă bună, vrednici scoborîtori din vitejii de la Codrii Cozminului, de la Rahova de la Călugăreni acolo s’a făurit din tunurile cucerite co­roană de oţel pusă pe capul primului şi marelui nostru Rege Carol I.

Vă las să judecaţi D-lor ce ar fi fost de noi dacă era să ne prindă criza orientală de la 1876 des­părţiţi? Ce am fi tras noi în cumpăna evenimen­telor şi ce socoteală ar fi ţinut puterile încăerate în luptă şi acele de la Congresul din Berlin, de două provinţii mici, fără nici o însemnătate, fără nici un rol in desfăşurarea fazelor războiului?

Unirea însă ne-a dat puterea şi puterea ne-a ridicat de sub ruinele trecutului şi ne-a deschis por­ţile viitorului. – Astfel 24 Ianuarie a adus pe 10 Mai, aşa că amândouă aceste zile trebue să fie de acum înainte cele mai sfinte sărbători ale noastre şi ale urmaşilor noştri, fiind că ele rezumă în sine îndeplinirea celor mai scumpe dorinţi şi aspiraţiuni. ale poporului român.

Pe aceste două zile se razămă întreaga noastră istorie contimporană.

24 Ianuarie reprezintă prima piatră aşezată în temeliile României moderne, iar 10 Mai reprezintă cheea bolţii.

Iar dacă toata situaţiunea politică şi economică a statului nostru modern îşi are izvorul din ziua de 24 Ianuarie 1859, apoi în interesul adevărului trebue să amintesc că este un colţ al ţărei care cu drept cuvânt poate revendica onoarea de a fi con­tribuit mai mult la realizarea unirei, şi acel colţ al țărei este Iaşul! – Este laşul acest oraş vechi şi cu tradiţii, inteligent şi însufleţit de sen­timente nobile şi desinteresate, care la momentul de cumpănă a păşit eroic pe calea sacrificiilor pen­tru a servi numai şi numai interesele superioare ale neamului.

Iaşul ştia că capitala va fi mutată la Bucu­reşti şi totuşi nu şi-a drămăluit pagubele nu şi-a cântărit patriotismul. În însuşi aceste sacrificii stă gloria, stă corona de lauri a laşului.

Se cuvine deci astăzi după 50 de ani de la Unire să recunoaştem laşului acest act de înaltă abnegaţiune şi să binecuvântăm fapta patriotica săvârşită, fără de care n’ar fi România ceea ce este.

Şi acum, Domnilor, să-mi daţi voe să mă adresez la vlăstarii neamului, la tinerii de astăzi care n’au apucat vremurile despre care am vorbit şi să le zic;

Să nu-şi închipue că dacă s’au născut într’o ţară bine întocmită, cu fruntarii sigure, la adăpost de năvăliri străine şi de prădăciuni, că aşa a fost tot­deauna. A trebuit generaţiunei de la 1848 şi 1859 muncă mare, muncă uriaşă, cu sacrificii imense ca să ajungă unde a ajuns; aşa că astăzi cînd vre’un unchiaş rămas încă în viaţă ne povesteşte despre înfricoşatele timpuri de bejenii, din trecut, mai, mai nu ne vine să le credem, într’atâta ne-am de­prins cu binele.

Să iee deci pildă tinerii noştri de la acea generaţiune vrednică şi iubitoare de neam şi să aibă în vedere că în curînd le va veni rândul să ducă dânşii mai departe destinele ţărei. Căci ei sunt vii­torul, sunt speranţa, sunt luceferii care vor străluci pe ceriul patriei în locul luceferilor care vor apune.

Prin urmare după exemplul premergătorilor lor, să aibă pururea în ochi mai presus de ori şi ce, marele scop al mărirei şi întărirei neamului ro­mân care de acum înainte are a-şi îndeplini aici la gurele Dunării misiunea la care îl chiamă origina sa nobilă şi străveche.

Cu ochii aţintiţi spre acest înalt ideal să stri­găm cu toţii într’un glas:

Să trăiască România!

Să trăiască M. S. Regele!

Să trăiască Augusta familie Regală!

Revista indexata EBSCO