Mar 19, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Spațiul și timpul prieteniei

 

În ce ar consta motivarea ținerii unei corespondenței între doi congeneri ce își scriu cu fervoare în ultimul deceniu al dictaturii comuniste o aflăm în termeni fermi de la unul dintre ei, încă din prima pagină a epistolarului lor: „Nu, limbuția nu este o sintagmă a celor aleși, dacă vorbesc prea mult e semn că de obicei stau singur, pustiit, dar știu că mă vei percepe, nu atât frumos, cât mai ales corect. «Hazardul-rege» ne-a întâlnit. […] Corespondenţa noastră nu poate fi o plictiseală cu pene la pălărie, corespondenţa noastră are sens, ea va avea întotdeauna ceva constructiv în sine. […] Nişte discuţii plângăcioase n-ar avea sens. Nu avem timp de banalitate, de spânzurători cu şnur de catifea. […] Suntem nedecantaţi, tulburi, dar sunt prea sinceri cu noi, prea desprinși de  egoismul general pentru a nu ne da seama că în noi există lucruri nespus de grave în profunzimea lor. Îți spun sincer, nu ştiu dacă ţi-aş scrie dacă nu aş avea încredere în POETUL Lucian Vasiliu. […] Bine, nu mă pierd din cauza inerţiei seci din jur, dar îţi închipui că mă simt tare rău dând foc spiritului numai în singurătate. […] Sângele îmi umblă repede (curios, am şi sânge, deşi-s subţire ca iarba!), vreau să dau tot ce am bun frumuseţii” (Aurel Dumitrașcu – Lucian Vasiliu, Haimanaua Singurătate. Dialog epistolar (1979–1988) (București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2017, pp. 7–8).

Tentaţiile singurătăţii, cu micile şi marile ei spasme, cu toate căderile pe care le presupune sunt în fond favorabile actului creator și dătătoare de frumusețe pentru Aurel Dumitrașcu  (de cealaltă parte, Lucian Vasiliu plusează și mărturisește, în glumă, că a scăpat de discopatie scriind aproape o carte de versuri pe tema ei). Însă apetența pentru poezie are rădăcini mult mai adânci și tragice în privința poetului nemțean: „Eu, îmi amintesc, m-am despărţit de biserică (o biserică) în ziua în care nişte oameni l-au acoperit pe tata cu pământ. Atunci mi s-a părut totul nedrept: fiindcă îmi era stricată prea brusc toată ordinea sufletească de copil. Şi mai am sentimentul că moartea tatălui meu, ca o contra-reacţie, m-a împrăştiat înspre poezie. Să cred că moartea poate fi începutul şi al frumuseţii?! Pentru că atunci s-a-ntâmplat ceva cu inocenţa mea. S-a zbârlit ceva în acea inocență, pudoarea mi s-a prefăcut în neîncredere” (pp. 206–207).

Cel care declara ritos într-un vers că nu vrea să trăiască, ci vrea doar să citească, nu este preocupat deloc în a avea o diplomă de studii superioare, obținerea acesteia asigurându-i mai curând un confort „dialogal” față de anumiți semeni din jur: „Şi încă trăiesc în gândul că diploma aceea are pentru mine o unică semnificaţie: atunci când înjur un idiot, de acum înainte, nu trebuie să mai aduc şi argumente” (p. 129). Este oful unui tânăr sufocat de mediul „filistin” al cancelariei din școala unde predă. Student fiind la „fără frecvență”, el suferă că ratează multe lecturi ce i-ar fi mai utile din cauza unor discipline obligatorii, precum „Economie politică”, „Filosofie marxistă” și alte câteva legate de Programa și Programul Partidului. Dacă ar fi fost scrise în acești ultimi ani, următoarele fraze puteau fi suspectate de contaminarea cu un clișeu integraționist actual: ,„Citesc. E unica modalitate prin care pot rămâne în continuare un bun european” (p. 274). Așa însă, puse pe hârtie acum trei decenii, ele denotă o imensă curiozitate a lecturii manifestată de un autodidact, până la un moment dat, ce se simte mereu fragil și obosit, dar care, plin de spirit iscoditor, încearcă să se mântuie prin cuvinte („Stau în casă şi citesc ca un călugăr care vrea Mântuirea prin cuvinte”  – p. 25).

Din scrisorile trimise de Lucian Vasiliu, portretul expeditorului nu se conturează chiar așa cum i-l știm astăzi. Acei ani ne arată un tânăr foarte ocupat cu felurite treburi la început de carieră (nici acum, ajuns la o oarecare vârstă, nu pare că ar fi mai liber). Proaspăt bibliotecar, apoi muzeograf literar, redactor la revista studențească ieșeană „Dialog” și deja debutat în volum, poetul ieșean este laconic și operativ în epistolele sale. El răspunde telegrafic și câteodată pe puncte (o rigurozitate pe care o va păstra mereu), însă dovedește aceeași loialitate în prietenie, împărtășește aceeași bucurie față de izbânzile publicistice și editoriale ale congenerilor și este gata să sară în ajutorul lor. Plin de modestie, se contrazice atunci când afirmă că „Din păcate, eu trebuie să-ţi comunic lucruri stricte şi nu am medium pentru chestiuni estetice” (p. 36), deoarece este cu totul de remarcat spiritul său critic, manifestat cu toată sinceritatea în legătură cu conceperea, din partea prietenului său, a primului volum de versuri. Nu în ultimul rând, el atrage atenția asupra responsabilității pe care o implică pentru un scriitor publicarea primului volum. Alte responsabilități asumate, cele familiale, sunt legate de încercarea ineditului sentiment patern: „Sunt bucuros că îţi pot anunţa vestea unică: avem o fetiţă, LUIZA ANAMARIA (ehei!, ce greu e să dai nume, nu ştii încă!), născută pe 15 august, de Sfânta Maria. […] E prea profund sentimentul patern (câţi îl au cu adevărat?) ca să-l pot descrie. […] Ea a apărut într-un moment în care aveam nevoie să-mi îndrum energiile spre ALTCEVA!” (p. 233). Este un sentiment pe care Aurel Dumitrașcu nu a mai avut timp să-la trăască (și nici nu știm dacă și-ar fi dorit cu adevărat).

Lucian Vasiliu se trădează în scrisorile sale a fi un tânăr mult prea „serios”, manifestând doar puțin din ceea ce demonstrează astăzi celor cunoscuți: spirit ludic, fină ironie, calambururi inteligente, neîngăduită iertare celor care au deficiențe în vorbirea corectă a limbii materne, inclemență față de ținuta morală și vestimentară afișate în public. Poate că o anumită prudență în cele scrise de el este cauzată și de urmărirea corespondenței din partea Securității, care îl amenință la un moment dat cu darea afară din serviciu și îl determină să manifeste la un moment dat chiar pulsiuni suicidare. Autorul volumului Să alergăm împreun! are parcă mai mult rolul – și îl îndeplinește foarte bine – de a-l pune mereu în evidență pe prietenul său, care este mai locvace și mai confesiv, dornic fiind de a-și face cunoscute necazurile, temerile, preocupările și preferințele. Trăitor într-un mare oraș precum Iași, el refuză unele propuneri de a accede în arena socială la posturi „înalte” și aceasta din dorința de a fi, ca muzeograf, în slujba marilor noștri scriitori clasici. Nu i se poate compara ritmul de viață cu acela dus de prietenul de pe Valea Bistriței, care își recunoaște cu modestie insuficiențele (venite din indubitabile calități): „Simţul meu critic este de fapt o trăire intensă a literaturii, poate prea intensă, de aici şi imposibilitatea pe care o încerc uneori: aceea de a interpreta ceea ce am citit” (p. 14). Profesor suplinitor la țară, acesta citește și scrie cât vrea, hălăduiește prin păduri, prin râpe și pe dealuri, ascultă știri și muzică la posturi interzise („Vocea Americii” și „Europa liberă”), mai trage cu ochiul la sânii-boboc ai elevelor și este îndrăgostit iremediabil de una dintre ele: Tudorița. Conștientizează că aleasa inimii sale nu este nici prea frumoasă, nici prea deșteaptă, ceea ce nu-l împiedcă să se simtă atras irezistibil de ea. Iar concluzia nu poate fi decât una singură: „T. este una dintre cele mai frumoase întâmplări din viaţa mea în care cerul a tot bătut cu pumnii” (p. 150). Frumos spus și trăit doar din partea lui.

Celor care au citit deja Scrisori către T. Corespondență inedită. 1988–1990 (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2015) nu li se vor părea deloc surprinzătoare tribulațiile sentimentale ale autorului volumului cu titlul inițial Tratatul de eretică față de o anodină adolescentă: „Poate că Tudoriţa, cu tot anonimatul farmecului ei, cu farmecu-i pe care numai eu l-am găsit, singuri, va îndrepta legile cărnii mele şi legile singurătăţii mele. Tot ce ni se-ntâmplă e normal. Ieri, într-o duminică de neuitat, gura ei s-a învăţat cu moartea, cu nebunia, cu bucuria. Părea beată, rea, frumoasă, drăcească, mută ca un zid – e greu de priceput. […] Dar e prima împărăteasă din viaţa mea. Acum, umblând pe Pământ, vreau să stau şi să tac numai cu ea. […] Aş vrea să nu o pot ucide, să-mi scape printre degete, dar să rămână de partea mea, să înţeleagă chiar fără cuvânt” (pp. 137–138). Ființa-i fragilă are nevoie de multă prietenie și de afecțiune și poate că şi de aceea se simte mereu tulburat și ţintuit de T., de „această Tess în care umilinţa şi perversitatea n-au jucat zaruri. Dar nu oricui pot să-i spun despre micile bucurii pe care nu le trăiesc decât foarte rar. Mă confesez din teama de a nu-mi pierde emoţia, poate. Sau aşa o fi în orice om cât de cât mulţumit: să spună şi celor apropiaţi că el e rege în propriile-i simţuri” (p. 138). Patetica declarație a lui Ion al Glanetașului „în inima mea tot tu ai rămas crăiasă!”, adrresată Floricăi, își poate găsi acoperire și în lucida constatare „Ştii şi tu că de multe ori vrem să facem dintr-o femeie o împărăteasă, uitând că acea femeie nu poate fi decât o simpatică subretă” (p. 163).

Cu instinctul erotic „dereglat”, îndrăgostitul poet își pune întrebări existențiale cardinale prin „glasul iubirii”: „Mă-ntreb dacă nu e totuşi o blasfemie să vorbesc prea multe cuvinte despre muţenia iubirii?! Aşa că am să tac” (p. 138). Și, parcă bacovian, cade, recade și nu mai tace din gură. În final, temerile i se vor adeveri: „Nu ştiu de ce mi-e teamă să nu fie proastă, să nu cedeze în a se bate pentru cea mai frumoasă întâmplare din viaţa ei” (p. 158). De unde se vede că nu întotdeauna cel mai deștept ar trebui să cedeze. În orice caz, Aurel Dumitrașcu încearcă un sentiment de rușine atunci când constată că se emoționează „ca un prost” așteptând s-o revadă  sau că ar putea să se gândească mai mult la femei decât la scris.

Cea mai mare nemulțumire, care străbate ca un fir roșu întreaga corespondență, este legată de instituția cenzurii, care se exercită nemilos – mai ales asupra scriitorilor tineri – atât în timp (prin terigiversarea de-a lungul câtorva ani a apariției volumelor), cât și în spațiu (tipografic). Poetul nemțean trebuie să facă dese drumuri la Bucureşti, ca să-și ordoneze altfel cuprinsul cărții, deoarece foarfecele cenzurii o făcuse să arate altfel decât și-o imaginase el (obstacolul de netrecut este muntele de om Mircea Sântimbreanu). „E-ngrozitor faraonismul de la noi! Câtă răbdare poate avea un poet?!” (p. 110) – exclamă exasperat mult amânatul debutant.

În ultima parte a corespondenței sale, Aurel Dumitrașcu acuză deseori dureri de ulcer, apărute din cauza căderilor psihice, a amânărilor apariției editoriale, a singurătății și a capriciilor domnișoarei T. Momentele descurajării („Sper să mai trăiesc. Se anunță luni frumoase. Și poate că mă voi reîntâlni cu o mare iubire. O, până când…”  – p. 171) sunt contrapunctate de acelea ale dezabuzării („Că noi şi aşa n-o să ajungem niciodată bătrâni. Asta ar fi marea păcăleală pe care ne-ar da-o viaţa: să o ducem mulţi ani” – p. 54). Pagina ultimei scrisori trimise lui Lucian Vasiliu, din data de 1 august 1988, nu degajă niciun fel de optimism și cade ca o lespede grea peste toată corespondența: „Îţi scriu câteva rânduri dintr-un spital, de la Chirurgie II, rezerva 230, unde locuiesc de 13 zile. O hemoragie digestivă. […]  Mi-e rău şi sunt în afara bucuriilor./ Îţi doresc o vară plăcută! Poate că voi scăpa de aici. Dacă nu, aşa a fost să fie!/ Numai bucurie! Aurel” (p. 297).

Volumul Haimanaua Singurătate. Dialog epistolar (1979–1988) restituie, în datele ei fundamentale, efectele pe care le-a avut ultima perioadă a regimului comunist asupra a doi poeți aflați la început de drum, care trebuie să se lupte pe mai multe planuri pentru a reuși. Ceea ce îi unește sunt ideile estetice, comportamentul social demn și trainicul sentiment al prieteniei, nutrit în ciuda distanței de aproape 300 de kilometri care îi împiedică să se vadă mai des. Este un sentiment al prieteniei clădit în ciuda faptului că, odată, de exemplu, Aurel Dumitrașcu a trebuit să se oprească de patru ori din redactarea unei scrisori din cauza întreruperii curentului electric. Astăzi, un dialog epistolar purtat pe Facebook între doi scrritori ce locuiesc în același bloc îi poate situa mult mai departe în spațiul și timpul prieteniei.

 

Revista indexata EBSCO