Mar 19, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Povestiri și/sau roman de Dan Doboș

 

Cunoscut în primul rînd ca autor al deja celebrei trilogii de gen Abația (despre care se afirmă că este cea mai remarcabilă creație de gen din spațiul românesc și totodată o provocare de prima mînă pentru literatura de acest fel din afară) Dan Doboș apare pe piața cărților la fine de an 2017, cu un volum de povestiri („povestiri din universul DemnNet”, ne informează paratextul de pe prima copertă) de această dată, volum care are menirea, printre altele, de a re-lansa discuții la nivelul publicului interesat și incitat asupra unor separații mai mult sau mai puțin necesare în modurile operatorii ce privesc înțelegerea curentă a producțiilor literare.

În toate celelalte cărți de pînă acum, cel mai mult însă în Abația, Dan Doboș se dovedise un autor de gen mai degrabă atipic: textele sale îl arată interesat de analiza unor conflicte psihologice, de lansarea unor idei ce oscilează între rafinament și paradox, de cultivarea subiectelor de ordin moral sau spiritual în sens larg, de configurarea unor personaje construite ca urmare a unor succesiuni surprinzătoare de evenimente, de impunerea unor teorii/ ideologii etc. Toate acestea se desfășoară pe fondul unei scriituri mai degrabă îndrăgostite de discursul clasicizat remarcabil, în care instrumentarul lexical de genul science fiction pare o necesitate admisă, precum odinioară petele realiste ce alcătuiau „coloarea locală” .

De această dată, în volumul intitulat scurt și provocator eu 2.0 (Editura Media-Tech, 2017) focalizarea este pe articularea unor izotopii semantice, fundamentală fiind a ceea a erosului, de fiecare dată reordonat în jurului complexului și misteriosului personaj feminin Cassandra. Discuția despre celelalte izotopii, ca și despre macro-intenții narative și sintactice poate porni chiar de la dubla intenție a textului de a se organiza fie ca un set de șapte povestiri distincte, într-o linie vizibil clasicizantă a discursului narativ, fie de a-l recepta ca pe un puzzle narativ în care cele șapte texte devin piese de roman puse în posibile relații de inter-acțiune, după o logică narativă proprie. Prin acest nou volum al său, Dan Doboș își probează, încă o dată, conștiința critică: literatura a devenit, tot mai mult, o problemă de expresie ce poate depăși vechea confruntare a conținuturilor și a etichetărilor specifice. Totodată, scriitorul de azi e acel care, indiferent de genul de proză preferat, dincolo de scrutarea sufletului omenesc, știe să privească acolo unde încă nu s-a întîmplat nimic.

E un loc comun să afirmi că e mai dificil să scrii, uneori, proză scurtă, decît roman. În realitatea scripturală lucrurile stau un pic altfel iar complexitatea vine din altă parte decît din false capcane narative. Spre a nu cădea în astfel de capcane, cititorii lui Dan Doboș pot alege felurite trepte ale lecturii, programatic/generos oferite de un scriitor profesionist. Astfel, într-o deja „tradiție” a literaturii bune de gen, povestirile din volum pot fi parcurse ca atare, intrînd într-un univers specific, plasat undeva spre finele secolului actual, limbajul și imaginile elaborate prin intermediul acestuia fiind pe măsură: „Pentru mine era simplu: aveam să trăiesc cumva după moarte. Guvernul îmi copia intelectul într-un fel de spațiu virtual, iar pe lîngă prețul destul de piperat pe care aveam să-l suport din contul bancar, trebuia să semnez acordul prin care mă puneam la dispoziția Armatei în caz de război.Nici acum nu-mi dau seama ce anume aș fi putut face eu, mai exact copia mea pe 256 de biți, în cazul unui atac al gălbejiților.” În plus, dincolo de instrumentarul cu care proza de gen este determinată să opereze, naratorul din volumul doboșian este înzestrat cu o doză uriașă de ironie și de abordare sarcastică a tot ce înseamnă viață cunoscută, în liniile ei mici și mari: „Am murit într-o zi de 4 septembrie, la doar trei ani de la contractul cu armata. A fost ziua în care am realizat că lumea mea e cimentată în legi vechi, cunoscute perfect și de-a dreptul chinuitoare: nevasta numărul cinci s-a dovedit la fel de scorpie ca și primele patru, iar surghiunul suferit în copilărie de Laney s-a transformat, probabil fără intenția ei, în anunțul că se mărită cu un ofițeraș marțian  și că merge să cultive ciuperci în zona polară, recent terraformată.”

Scriitorul își urmează însă programul. De la prima la ultima povestire (nu întîmplător, cele două texte, de început și de final, găsesc audiență augmentată) e o întreagă sumă de izotopii semantice, re-ordononînd, în fapt, mari teme/ obsesii/ preocupări/ căutări ale umanității, așa cum numai literatura a știut să le sublimeze. E vorba despre viață, moarte, iubire, familie, creație artistică, putere, avere, carieră, glorie, ură, invidie, prietenie, imagini esențiale cu care literatura ne-a obișnuit în timp în varii ipostaze și încărcături stilistice, asociate cu ideologii specifice unor encadramente spațio-temporale.

Textul prim din volum, cu atuul că titlul său e și titlul volumului, este cel mai interesant ca lectură. Dincolo de limbajul specific/ deliberat/ necesar sau nu, naratorul construiește o schemă foarte interesantă, mereu reluată de la Ghilgameș încoace, aceea a soluționării problemei nemuririi. Doar că suntem în miezul unei scriituri ce mustește de spirit caustic, autoironie, satiră existențială, cogito filosofic și comentarii enciclopedice cît mai este loc. Lumea anului 2082 permite o afacere inedită, adică posibilitatea de a cumpără o existență postmortem, virtuală, noua viață fiind gestionată informatic, la nivelul celor un milion de terabiți achizionați. De aici încolo poți fi mereu surprins: pe de o parte de curgerea clasică a frazei, pe de altă parte de tot ce se petrece în cadrul unei narațiuni de gen, începînd cu posibilitatea re-construirii lumii (o problemă fiind aceea a eludării sau nu a problemei ce o ridică vechea chintă de neveste) și cu tot ce înseamnă administrarea unui adevărat domeniu virtual. E o proză tristă și melancolică de fapt, atunci cînd problema erosului devine primordială. Și aici, ca și în celelalte texte, imaginea centrală este aceea a Cassandrei, femeie, iubită, secretară, muză, scriitoare, principiu existențial mereu reluat și înălțat la statutul de sacrosanct prag existențial, fără de care lumea din nou construită nu are nici o valoare, cu observații, simțiri, cugetări dintre cele mai nebănuite, așa cum numai trăirea iubirii le poate converti în imagini: „Atunci se făcea mică, puteai să o cuprinzi în căușul palmelor, dar rămînea intangibilă și conversațiile cu ea erau ca și cum ai fi jucat volei cu o minge făcută din sîrmă ghimpată.” Demonstrația este aceea că, inclusiv în datele oferite de uriașa cantitate de informație cu care „se joacă”, erosul nu poate fi transcris, Cassandra nu poate fi adusă între carapacele unei matrice emoționale iar personajul, cel care ambiționa o carieră eternă de romancier, acest eu 2.0, preferă auto-distrucția replicii sale virtuale, adică o a doua moarte. Izbăvitoare de această dată, dat fiind contractul nefast cu o societate rapace. Sunt multe comentarii ce vizează un nou imaginar social-politic, în cadrele noii lumi, lume care păstrează însă tarele lumilor cunoscute deja; fundamentală rămîne însă discuția despre condiția umană, previzionată printr-un alt gen de Ulise, al sfîrșitului de secol XXI, și despre mitul erotic, reordonat acum în perpetua căutarea a personajului Cassandra, la rîndu-i reinvestită dintr-o altă mitologie.

Volumul se dezvoltă fastuos după proza de deschidere. Fie citite în chip independent, fie văzute ca piese integrabile într-un posibil roman ad-hoc, prozele au cota lor de singularitate și provocare creatoare. Fiecare text îi oferă posibilitatea scriitorului Dan Doboș de a excela pe o nouă strună, ca într-un concert mereu reluat. În Ultimul marțian, dincolo de tot protocolul unei povestiri de gen, e vorba despre singurătate, despre dragostea necunoscută și despre Cassandra; mai cu seamă însă e vorba despre tinerețea neconsumată și despre vină, văzută într-o proiecție post-existențialistă foarte interesantă, pe fundalul unei Apocalipse nucleare sui-generis, omul avînd acest mare merit de a duce cu sine, oriunde în spațiu, vina tragică, indiferent cum e născut, de către cine și unde. Corsetul Julietei, în context teatral, printre altele, ridică problema personajelor sintetice comparate cu cele obișnuite, alături de discuțiile despre sentimente, nevoia de afectivitate, într-un spectacol ce se raportează, cum altfel, la clasicii Romeo și Julieta. Cît despre Cassandra, noua poveste ne conduce spre un posibil început: „Cassandra făcuse parte din prima generație de orfani care beneficiase de un mediu social sintetic.” Orbitaliner 12C e un altfel de poveste: pe fondul relațiilor dintre ruschindieni și ameropeeni (noile forțe ale lumii ipotetic-viitoare), pe suportul unei științe specifice (chemo-neurologia) și al unui zbor cu „suplul avion orbital” ce va intra într-o coliziune tragică, se înfiripă o altă posibilă apropiere afectivă/ o altă ipostază a eternei Cassandra. E de urmărit mecanismul narativ, felul în care surprinde incipientul erotic, timiditatea, puținătatea și suficiența gesturilor, iminența morții catastrofice. Fata cu batic galben (dincolo de obsesia Cassandrei) e o proză delicată, o replică inteligentă la proiecțiile romantice de altădată. Visul, natura, iubirea, drama morții, nevoia de complinire („e nevoie de un suflet ca să vezi splendoarea lumii”) fac din această povestire imaginea unei alte valențe creative a scriitorului Dan Doboș. Banca de sub ulm e despre un dublu experiment: „Dragul meu, dacă nu-ți aduci aminte că ai scris tu însuți rîndurile astea, ești liber să faci ce vrei cu instalația din care tocmai ai ieșit. Dacă îți amintești că le-ai scris, dar nu o mai iubești pe Cassandra, te rog să distrugi totul.”. Cît despre proza finală, Zahanaua Șapte stele, aceasta prilejuiește un festin de lectură, în alt context narativ. Dan Doboș probează, din nou, lejeritatea cu care poate trece prin registre stilistice diverse și prin trepte ale re-ordonării povestirii, fie ea clasică sau de gen, ținta sa fiind mereu discursul atotcuprinzător, eliberat de etichete și plasat mereu sub masca fină a ironiei superioare ți a bonomiei comprehensive. Cu mențiunea că pentru mulți cititori tineri și foarte tineri, sensurile unui restaurant de altădată numit „zahana” merită căutate cu acribie filologică, trebuie spus că povestirea, pornită pe demitizări și pe re-abordări ce privesc un întreg imaginar ce se constituie în ponciful cererii în căsătorie, ne aduce într-un restaurant plasat în spațiul selenar, în care Cassandra e amfitrion/ robot/ femeie cu chip de secol XX și imaginație creativă pe măsură. Felurile de mîncare, selectarea acestora, locuri comune sau nu într-o rețetă posibilă de viitoare fericire domestică, fie ea și la un sfert de mileniu în viitor, toate se articulează și se des-articulează într-o proză foarte vie, inedită ca imaginar, foarte omenească, dacă e privită dinspre preocupări.

Un volum de povestiri sau un roman ce se desface în texte adiacente, cartea lui Dan Doboș, dincolo de plăcerile oferite de un anume gen de lectură, re-confirmă valoarea și singularitatea unui autor pentru care literatura e singurul sens al existenței.

 

Revista indexata EBSCO