Mar 19, 2018

Posted by in Varia

Emilian MARCU – Vitrina cărților

 

Mihai Niculiță, Fereastra zidită, Editura Conta, Piatra Neamț, 2009, 72 p. Cuvînt însoțitor semnat de Adrian Alui Gheorghe.

Scriind o poezie a reflecției despre viață, despre copilărie, despre efemeritatea timpului, despre timpul trăit sau doar visat sau sperat a fi trăit, Mihai Niculiță în această carte a sa, Fereastra zidită, conturează o lume încărcată de sensuri, o lume obturată, prin voința sa, de acel zid, între el și lume. Într-un poem al său el se explică astfel: Culorile pe care le văd eu nu există în paletare,/ N-am memorie, înregistrez fără discernămînt/ Lumea prin care trec se adună în mine și mă sufocă. Pare, din partea lui Mihai Niculiță, un adevărat refuz de comunicare cu lumea exterioară, anume spre a-și păstra intacte sentimentele, spunînd: Nu sînt niciodată prezent într-o discuție, astfel ascunzîndu-se după propria fereastră zidită. Dar de după acest zid asumat, după care se ascunde ,sau poate că doar se protejează, spre a nu comunica, înțelege că: fără tine/ nimic în jur nu este viu,/ Și în odaia cea captivă mă ține/ E rece totul și pustiu. Sentimentul de claustrare, de fapt autoclaustrare, îi dă posibilitatea de a-și aduce aminte de ființele dragi, și în primul rînd de mama sa, așa cum reiese din poemul intitulat chiar, Mama: De tine mamă-mi amintesc/ În nopțile insomniace,/ Cînd genele nu se lipesc/ Și dorul nu mă lasă-n pace. Prinosul de iubire față de mamă îl face să constate: Tu ești ființa milostivă/ Prin care-am fost iubit de Dumnezeu. Pentru el vieţile sînt existente paralele/ Precum șinele de cale ferată, deși între el și amintiri este fereastra zidită, știind că: Nu poți zidi fără să pierzi tot ce ți-i drag/ Nu poți să faci o ușă fără prag// Nu poți zidi la nesfîrșit/ Fără să-ngropi în zid tot ce-ai iubit. Este o adevărată pledoarie pentru prețuirea memoriei, a faptelor trecute, a persoanelor dragi. Mihai Niculiță face o pledoarie pro domo pentru Mitul Meșterului Manole, mit în care își regăsește întreaga sa aspirație fiindu-i un bun model de inspirație, el evidențiind în poemul Fereastra zidită chiar ideea de înțelegere a sacrificiului pentru realizarea unui ideal, material sau, mai ales, imaterial: Nu poți zidi fără să pierzi tot ce ți-i drag/ Nu poți să faci o ușă fără prag. Aparent în poezia sa ne izbim de multe lucruri comune dar sentimentul predominant este acela al dorinței de a-și etala prin cuvinte simple, sentimentele. Despre poezia sa Adrian Alui Gheorghe spune: Arta naivă traduce cuvîntul moarte chiar prin moarte, lacrima o redă lacrimii și disperarea copacului care este prizonierul propriilor rădăcini o vede prin empatie cu disperarea omului care nu-și mai găsește rădăcinile, pentru că Mihai Niculiță, în Cuvîntul autorului spune: Lumea prin care trec se adună în mine și mă sufocă. Despre poezia sa Cristian Livescu spune: „Mihai Niculiță scrie o poezie intens confesivă, de notație: o poezie a dorului de casa părintească, de copilărie, de mireasma vegetalului montan: o poezie a privirii, a lumii naturale, învăluite în nostalgii, ca să devină taină.” Poate că din acest motiv, al căutării tainei, Mihai Niculiță și-a intitulat volumul Fereastra zidită. Elegiile sale, adesea de natură intimistă, par niște caligrafii pe hîrtie de bambus, locuite de fantasme, spre a spune, în genunchi, o rugăciune, apelînd la cuvinte nu totdeauna cu o rezonanță poetică. Un frumos poem este Cimitirul din cîmp, poem care se încheie astfel:

Cimitirul din cîmp străjuit de salcîmi și de plopi/ Tu să-l cauți, și-n el, tot ce a fost între noi, să îngropi, pentru că acest cimitir a fost părăsit de cei morți, de cei vii. Pierdutele iubiri, copilăria, satul natal, prima dragoste, părinții, datinile și obiceiurile în care s-a format ca om constituie tematica poeziei lui.

 

 

Culiță Ioan Ușurelu, Vrancea literară, Antologia scriitorilor vrînceni, Vol. I și Vol. II, Editura Salonul literar, 2016 (vol. I, 348 p și vol. II. 430 p.), Odobești.

Cele două volume din masiva lucrare Vrancea literară cuprind exhaustiv numele scriitorilor, născuți sau trăitori pe meleaguri vrîncene. Citindu-le, constatăm că Vrancea literară nu este doar o expresie frumoasă și atît, că aici este o mișcare literară efervescentă, vorbind de literatura contemporană de care se ocupă autorul în vol. I (82 de autori), sau cei 102 din Vol. II. Cartea de față rămîne o oglindă deschisă din care se va înțelege mult mai mult decît ne-am propus noi. Mă refer, bineînțeles, la cititorii avizați. Oricine ar avea dorința să aprofundeze vreun autor de pe meleagurile mioritice va răsfoi această mică… introducere în istoria literelor vrîncene și va afla. Truda aproape sisifică depusă de Culiță Ioan Ușurelu în întocmirea acestei antologii are și meritul de a pune în circulație, multe nume trecute în lumea umbrelor, dar și acoperite de stratul de praf al uitării. Cititorul avizat, dar și cel neavizat, dar doritor să cunoască și să-și împlinească dorința de a se informa, poate descoperi o adevărată istorie literară inclusă în aceste două volume, o adevărată mișcare literară de mare amploare, cu serioase ramificații în întreaga literatură română contemporană și nu numai. Sînt enorm de multe nume de referință care se detașează de pluton, care stau la loc de cinste în orice dicționar sau istorie literară. Regăsim aici și ne putem reîmprospăta memoria cu activitatea literară a multora dintre cei ce au fost incluși în aceste două volume. Cu mult har critic, Culiță Ioan Ușurelu, conturează aproape la fiecare scriitor un portret critic și alcătuiește o fișă bio-bibliografică riguroasă evidențiind atît activitatea de scriitor, cît și aceea în plan social. Multe dintre numele de aici sînt scriitori cu care am intrat adesea în contact, nume ale căror cărți am avut plăcerea și bucuria să le comentez, cu care m-am întîlnit la diferite festivaluri de la Focșani, Odobești, Panciu, Mărășești, Adjud sau Tecuci, să ne bucurăm de creațiile citite acolo. Nu voi aminti aici nici un nume, deși aș putea înșirui cel puțin 50-60 dintre scriitori, doar pentru a nu nedreptăți, prin omisiune, pe cineva. Prezentînd cele două volume, de o reală valoare de istorie literară, alcătuite, cu multă muncă de scriitorul Culiță Ioan Ușurelu și recomandîndu-le cu căldură spre a fi cercetate îndeplinesc o datorie firească. Voi încheia cu cîteva gînduri, ca o profesiune de credință ale autorului: Ar trebui să spun că, adunînd materialele pentru această carte, mi-a fost și greu, și ușor pentru faptul că i-am cunoscut personal pe aproape toți cei din acest volum (este vorba de autorii cuprinși în primul volum) și, sigur e dificil să scrii cu toată obiectivitatea impresiile despre atîția oameni, dintre care unii ți-au fost foarte dragi. Cred însă că, într-un final, am reușit să fiu nu subiectiv… Cititorul va vedea, sper, suferința sau bucuria cu care am scris despre unul sau despre altul. Pot pune mărturie că am descoperit la multe portrete din aceste volume, cele două laturi: suferință și bucurie. Rar se poate realiza o asemenea lucrare, de o asemenea amploare așa cum este aceasta: Vrancea literară. Trebuie să ai, pe lîngă putere de muncă și puțină nebunie și Culiță Ioan Ușurelu, cu siguranță că le are pe amîndouă.

 

 

Vasile Ghinea, Arta tăcerii sub zodia tăcutului util, Editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2017, 112 p.

Gardat de cîteva citate celebre cum ar fi cel din Confucius (Kong Fu Zi) care spune: Păstrați tăcere cînd vi se pare ceva îndoielnic și nu vorbiți, chiar despre ceea ce socotiți ca sigur, decît cu luare aminte: numai astfel veți păcătui rar cu vorbirea voastră, știind, așa cum spune și Nicolae Steinhardt că Arta e nostalgia lui Dumnezeu, Vasile Ghinea își construiește această carte de comentarii literare despre cărțile unor confrați cu gîndul că Arta tăcerii este condiția reprezentării a ceea ce se numește talent. El încearcă, motivat, să descopere și să evidențieze talentul cu care se prezintă, prin cărți, autori dintr-o anumită arie geografică sau grupați în jurul unei idei sau a unei/ unor reviste. Îmi place să cred că 12 sînt autorii ale căror fapte scriitoricești sînt comentate, pe îndelete, de Vasile Ghinea, nu e nici o trimitere la cei 12 apostoli, ci doar o purtă întîmplare. Tehnica pe care o aplică Vasile Ghinea atunci cînd comentează o carte este aceea a citirii aplicate și de a extrage exemple concludente. Așa se întîmplă și în cazul comentării cărții de poezie semnate de Victoria Milescu, Sub steaua cîinelui, carte în care Vasile Ghinea detectează versuri precum: Cineva îmi arată carul mare pe cer/ cineva îmi arată carul mic/ cineva te duce să vezi aurorele boreale/ cineva te învață să scrii, să citești/ cineva te ajută să recunoști plantele, să pescuiești/ cineva îți dăruiește iubire/ mai nimic nu poți face de unul singur…(Aerul plin de aer); la fel se întîmplă și în cazul poetului Constantin Marafet care scrie: Las visului tulpina și umbra înșelată,/ ca mîine și sicriul își ia din dor rugina/ Din dorul de albastru din marginea curbată/ a bolților. O, Doamne, prea greu apusă vina.// Doar eu sînt păcătosul, cu martori-haimanale/ prin tîrguri de poveste. Am crama în furtună./ Sedus de aventură, am prins prin tavernele/ să cînt: miopul cîntec nimicul meu îl sună// Eu singur îmi sînt orbul? De preajmă mult ferit/ și nu arunc cu piatra a vorbei despuiate,/ unde muzee poartă centurile ușoare/ și Rîmnicul arată un cimitir, smerit… O adevărată cavalcadă de semne și de simboluri se pot regăsi în acest poem al lui Constantin Marafet, spre care ne îndreaptă, în comentariul său, Vasile Ghinea la cartea La agapă cu Dumnezeu. Constantin Marafet rămîne, după cum spune autorul cărții, un spirit civic care luptă prin poezie, vorba lui Caragiale: văd enorm și simt monstruos. Pe Vasile Tărîțeanu îl surprinde în cu cartea Și de-o fi să mor, carte de poeme din care selectează, spre exemplificare versuri precum: Mulțumescu-ți, Doamne, că au fost/ și că i-am cunoscut/ și c-au rămas în inima mea/ ce bate acum și pentru ei/ care mă strigă din urmă:/ Unde umbli atîta, măi Vasile,/ mai stai și tu acasă,/ la masa de scris/ că mîine-poimîine te așezi și tu – / Pasăre Măiastră la Masa Tăcerii// Dacă vrei să fii Tu, – / eliberează-te de noi/ (…) și nu mai privi/ dragul nostru, înapoi (…) N-a mai rămas nici un loc de retragere/ sau de refugiu// Nici chiar în noi. Vasile Ghinea surprinde marele zbucium care îl bîntuie pe Vasile Tărîțeanu, cel care este un bun exemplu de patriotism de trăitor prin jertfire pentru aceste meleaguri. Dumitru Istrate Rușețeanu cu cartea Fericirile, Ion Roșioru cu Mir(easmă) de nord, Constantin Dușcă, cu Alămuri albastre, Tudor Cicu, cu Cîntece la dairea, Ion Toma Ionescu, cu Pasărea ceții, Aurel Sibiceanu, cu Priveliștile scribului, Mihai M. Macovei cu Actorul, otrava și pîinea sînt celelalte comentarii și priveliștile scribului, ca să amintim titlul unei cărți comentate aici, de care se ocupă temeinic Vasile Ghica cel care în textul intitulat În loc de prefață spune: Dacă nu ai descifrat adevărurile din creația autorului sau nu ai fost aproape de mesajul celui în discuție, înseamnă că nu ai fost onest cu tine însuți… Eu, ca și autorul acestui volum, am încercat să fiu și onest și obiectiv spre binele acestei cărți și a celor comentate în această carte.

 

Cornel Galben, Caietul negru, editura Rafet, 2017, 116 p.

 

Primind premiul „Alexandru Deșliu”, la Festivalul internațional de creație literară Titel Constantinescu, ediția a X-a pentru acest manuscris, autorul își vede truda apărută în format de carte în anul de grație, 2017, la editura Rafet din Rîmnicu Sărat, editură patronată de poetul și prozatorul, inimosul Constantin Marafet. După Caietele maro de Aurel Dumitrașcu, iată că apare și Caietul negru de Cornel Galben, care cuprinde avatarurile unor ani foarte zbuciumați din viața sa, mai exact 8 ianuarie 1979 – 28 decembrie 1980. Această carte se citește cu mult interes din cel puțin două motive: unul pentru a vedea cum a traversat această perioadă un semen al tău, care este chiar de vîrsta ta și doi să te regăsești pe tine în acest amalgam de trăiri, de speranțe și de așteptări. Multe dintre cele trăite de Cornel Galben, personaje și personalități, locuri, redacții, biblioteci spectacole mi-au fost și mie apropiate, ba aș putea spune, deși autorul nu menționează asta, că ne-am și intersectat pașii de cîteva ori. Cu foarte multe dintre cele întîmplate lui Cornel Galben sînt de acord. Multe din cele scrise aici nu interesează decît un număr restrîns, chiar foarte restrîns de cititori, iar altele sînt de interes pentru cei care au trăit acea perioadă. Cele de interes public sînt referințe la viața culturală, socială și scriitoricească din acea perioadă, viață în care Cornel Galben a intrat frontal. Venind din mediul muncitoresc și devenind student în București el a știut să ia toate lucrurile și întîmplările din acea perioadă cu seriozitate, făcîndu-și o sumedenie de probleme, mai ales de terminarea lucrării de licență dar și de publicarea în diverse reviste și ziare. Modul cum a fost primit, acceptat în redacția băcăuană după absolvire este o chestiune cu totul specială și ne prezintă micimea multor personaje, ostilitatea altora și generozitatea celorlalți. Cornel Galben, cu decență, își pune în fața cititorului întreaga aventură a acelor ani, cu viața personală dar și aceea de formare într-un mediu intelectual. În această perioadă urmărește spectacole, mai ales de teatru, spectacole cărora le face și unele scurte recenzii și le prezintă în rubricile unor ziare de mare popularitate, cum ar fi Scînteia, Scînteia tineretului sau Suplimentul literar și artistic, numit pe scurt SLAST, condus de Ion Cristoiu. Pe holurile sau la cenaclurile acestor reviste, sau ale altora de prin București, pașii noștri s-au împletit. Am avut șansa de a urmări unele spectacole, cumva, împreună și îmi dau seama de luciditatea cu care le-a privit Cornel Galben. Într-un anume fel, Cornel Galben din acest jurnal Caietul negru este culegătorul de lumină dintr-un poem frumos, al său intitulat A nins devreme în Carpați, un poem oarecum vizionar, în care preaslăvește un decembrie fără de moarte, așa cum urma să vină acel decembrie din 1989. Cu bune dar și cu rele, Caietul negru al lui Cornel Galben își merită locul într-un raft de bibliotecă, punînd mărturie pentru o perioadă și grea și ușoară, o perioadă în care eram atît de tineri și imberbi, răzvrătiți și doritori de a prinde vînt la pupa spre zările afirmării.

 

 

Ion Lazăr da Coza, La umbra Vezuviului, editura Salonul literar, Odobești, 2016, 274 p. Prefață semnată de Culiță Ioan Ușurelu.

Cu siguranță că această carte, La umbra Vezuviului, scrisă de Ion Lazăr da Coza are un acut accent de unicitate în literatura română contemporană, prin modul de tratare a unui subiect nu chiar la îndemîna oricui, prin multitudinea de detalii și de nume legate de perioada istorică de la începutul primului mileniu creștin. Avînd un ascendent în Quo vadis de H. Sienkiewicz, autorul urmează în mare măsură același traseu scriitoricesc, spre sau dinspre începuturile creștinismului. Ce este de remarcat la Ion Lazăr da Coza, pe lîngă harul de autentic prozator, de constructor de lumi, este cunoașterea pînă la detaliu a acestei epoci de la confluența dintre politeiști și monoteiști, dintre urgisitorii creștinismului și cei dedicați, pînă la jertfa supremă acestei noi religii incipiente. Acțiunea romanului se desfășoară la începuturile secolelor I și II de la crucificarea lui Iisus Hristos cînd în memoria unora încă erau proaspete jertfele și crucificarea și cînd obiceiurile și datinile străvechi ca adorația pentru zei se interpătrundeau cu iubirea pentru Mîntuitor, cum se făcea trecerea de la ritualurile vechi la cele noi, mai ales prin femei, pentru că ele constituiau temelia casei și a castei, pentru că ele formau lumea ce urma să vină, lumea cea nouă avînd grijă de educația copiilor. Avînd un vădit caracter filmic, romanul La umbra Vezuviului este pigmentat de foarte multe scene memorabile, scene, adesea, cutremurătoare, precum acea scenă de luptă între doi gladiatori și o ursoaică și apoi puiul ei. Scena ar fi fost aproape firească dacă nu ar fi apărut în toiul luptei și puiul ursoaicei, cel care a amplificat drama prin sacrificiul de care a fost capabilă mama, autorul făcînd o subtilă trimitere la modul cum își apără orice mamă pruncul. Aluzia pare evidentă și cu o anume trimitere la Flavia Antonia, cea care acceptă să i se schimbe la naștere fiul, un mic monstru, cu cel al Saphirei care născuse un copil ca un înger. Cu multă iscusință autorul știe să-și poarte cititorul printr-o lume fabulatorie, o lume greu de imaginat în zilele noastre, în care astăzi puteai să fii invitat la masa împăratului, iar mîine să te rogi de cerșetori să te primească lîngă ei, la umbra unui templu. Atmosfera cărții redă perfect începutul unei lumi noi, cînd apele nu s-au separat încă de pămînt, cînd totul este sub semnul întrebării și al incertitudinii…Romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, spune în prefața la acest roman Culiță Ioan Ușurelu. La umbra Vezuviului este romanul începutului erei creștine de după răstignirea lui Iisus Hristos prin apostolii Petru și Marcu, o eră de mari frămîntări și jertfe; surprinse în aceste pagini. Ion Lazăr da Coza, tributar unei documentări serioase se implică în această lume în așa măsură încît cititorul este dus în ispita de a se crede că autorul a fost contemporan al acelei perioade, sau și mai mult că trăiește, el însușii în acele timpuri. La umbra Vezuviului de Ion Lazăr da Coza este o carte densă, consistentă, cu mute întrebări despre o lume crudă, și la propriu și la figurat, o lume în plină construcție.

Revista indexata EBSCO