Mar 13, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Dana SCHIPOR – Manuscrisele nu ard! Un roman din sertarul lui Emil Iordache

 

Cu un palmares impresionant de traduceri, intrate deja în circulație în rîndul publicului larg, din marii autori ai literaturii universale (Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Bulgakov, Harms, Nabokov și mulți alții), regretatul profesor ieșean Emil Iordache de la Catedra de Slavistică a Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” semnează și o serie importantă de studii de specialitate în domeniul literar aferent, printre care amintim mai cu seamă cercetările asupra operei poetului Serghei Esenin (Către Serghei Esenin – 1995 și Serghei Esenin. Omul și poetul – 1998) și cele dedicate celebrului scriitor rus, Gogol (Studii despre Gogol – 2000). Mai mult, consecvența  activității sale publicistice în revistele de specialitate autohtone face ca profilul publicistului să se reflecte astăzi în trei volume de sine stătătoare de eseuri și studii (Persanul cu nas de argint – 2002, Ca și cum – 2003 și nu în ultimul rînd, volumul, Variațiuni pe marginea Subteranei, ultima publicație a autorului, chiar la editura Convorbiri literare, 2004). Activitatea impresionantă a autorului este astăzi completată, la mai bine de un deceniu de la moartea acestuia, de o nouă publicație – este vorba de data aceasta de un roman – apărut de curînd la Editura Polirom, Iași, a cărui istorie curioasă provoacă din multiple perspective pe cititorii interesați de această categorie aparte a literaturii – anume, literatura ascunsă, de sertar, din perioada de pînă la momentul 1989.

Romanul Pîrtia al lui Emil Iordache vine la pachet cu istoria proprie, o istorie lungă de mai bine de trei decenii, timp în care varianta sa în manuscris rămîne aproape abandonată pe rafturile bibliotecii unui prieten apropiat al scriitorului, fără de care, totuși, acesta nu ar fi fost adus spre cunoștiință familiei în 2015, iar de curînd, în vizorul marelui public. Singura referință în ceea ce privește datarea rămîne o notă intermediară a autorului – 21 decembrie 1983 –, unica, dar nu singura referință care leagă apariția și problematica romanului de perioada comunistă (rezolvînd, totodată, preliminariile nefavorabile ale unei eventuale publicări la acea dată). Mai mult decît atît, intersecțiile biografice prefigurate aluziv în roman reactualizează perioada de debut a autorului, pe cînd acesta ocupa postul de profesor în Săveni, oraș al județului Botoșani, și făcea întîia cunoștință – foarte probabil – cu asperitățile și neorînduiala de fond a sistemului comunist, a cărui victimă se făcea, printre celelalte, și domeniul sistemului educațional.

Cu toate acestea, romanul, fără să fie niciodată redus exclusiv la ipostaza de  simplu document de epocă, pune cititorului în față posibilitatea lecturii sale în două chei diferite, o dată ca frescă socială, și o dată ca roman-parabolă, în aproape întregul său înțeles. În fapt, dincolo de tiparele sociale lesne de recunoscut dintr-o epocă nu de mult apusă, uzate pînă în finul lor amănunt, aproape chiar epuizate în lumea romanului lui Emil Iordache, de la nefericita soartă a debutanților ,,exilați” în colțurile cele mai nefericite ale provinciilor cenușii, la practica pseudo-științifică din casele de cultură locale, la tabuurile epocii, cu precădere privind problematica sexualității, pînă la încălcarea abuzivă a intimității viieții private prin mijloacele cele mai instrumentate și avizate instituțional cu putință, romanul reușește să parcurgă galeria de realități nefirești, chestionînd continuu, cu fină ironie, dar cu reală seriozitate, problematica acută și nefireasă a însăși realității, înțeleasă ca un construct eminamente artificial. De aici și pînă la manipulare nu mai e decît un pas, și nu fără intenție cine ajunge pe culmile ce împrejmuiesc tînărul oraș S., se și vede obligat să alunece mai mult sau mai puțin conștient, ca pe o pîrtie a ieșirii din timp și normalitate, în realitatea lui, unde traseul fiecăruia este bine aranjat și gata întocmit de așa-zișii mai mari ai localității, Dulgherușu și Taica Răzvan, partizani mai mult sau mai puțin declarați ai sistemului oficial. Și cu toate acestea, manipularea realului, înțeleasă de cele mai multe ori ca discurs, în cuprinsul romanului, nu e percepută nicicînd cu gravitate de către cititor, căci ea se izbește întotdeauna de platitudinea uimitoare a comunității depersonalizate, reducînd la derizoriu pînă și așa-zisele lovituri de grație ale capilor, ca într-un soi de scenariu comic, fapt pentru care, pînă și atunci cînd tocmai scandalizarea e scontată (ca în cazul profesoarei ,,indecente”, Anișoara Proca), ea eșuează și certifică încă o dată reputația tîrgului de loc unde nu se întîmplă nimic, căci ,,viața molcomă a tîrgului ar fi înghițit și această pilulă amară, reducînd totul la un numitor comun unsuros…”. Să ne amintim, spre exemplu, momentul ședinței de cancelarie în care Taica, pregătindu-și laborios discursul, încearcă să scandalizeze personalul didactic cu privire la imoralitatea tinerei profesoare Proca, cu toate că el singur mărturisește că dacă nu ar fi fost problema postului (care trebuia cedat unei cunoștințe față de care era îndatorat), nici ,,nu s-ar fi omorît atît de tare cu firea”. Odată vocea dreasă, odată ,,tonul de intransigență” luat, discursul grav adresat masei amorfe de tovarăși din sala de întîlnire își pierde brusc din severitate, cînd din stradă, vocea lui Nică Băiatbun, degustător consecvent de substanțe bahice care îl țin antrenat în ale vieții, spulberă apatia generală a ședinței prin umilul său îndemn cît se poate de vulgar, dar plin de tîlc: ,,Hai Unirea! S-aveți viață!”.

Mai mult decît atît, turnura neașteptată a momentului nu este prima și ultima eșuare ori chiar dejucare ilară și pur întîmplătoare a strategiilor celor care conduc comunitatea din S. (cu mențiunea că nu putem vorbi de o reducție pur negativă a acestei categorii de personaje), căci trecînd peste testele aparente de ocupare a posturilor de cultură (care țin mai degrabă de un scenariu absurd), dincolo de activitatea științifică înscenată și repede cumpărată cu cîțiva lei de la un bătrîn profesor ieșit la pensie (singura figură a intelectual adevărat din roman, o figură a unei generații, de altfel, apuse), dincolo de toate realitățile inexplicabile, fondate pe o strategie a sistemului serviciilor schimb-pe-schimb, există în întreg romanul acesta al falsului tronînd ca realitate și ca o convenție unanim acceptată a unei societăți, un singur dușman imposibil de redus la tăcere și de suprimat în totalitate, anume, viața însăși. Și iată cum, ordînduiala socială și instituțională rigidă din comunitatea S. (bineînțeles, aici la nivel redus, exponențial doar), care încorsetează și suprimă, și care vede cu obrăznicie de cele mai multe ori, doar de tihna și bunul mers al acestui sistem ticălos, în raportul ei bolnăviciuos cu morala comună, de bun simț, a vieții simple și sănătoase (vorba unui personaj, ,,Bătrîne, lasă înțelepciunea populară că n-are nimic a face cu studenția!”), cade în jocurile mult mai inteligente și neașteptate ale vieții pur și simplu, care surprinde și dă gust evenimențialului prin ceea ce putem numi adevăratele lovituri de grație: momentul indecent al profesoarei Proca, cea pe care directorul intenționează să o înlăture de pe postul de educatoare în favoarea unui preferate, devine fapt comun pentru aceasta și tocmai băiatul rebel al directorului școlii, acest Răzvan Taicu; fiica cea mică a celuilalt complotist, Dulgherușu, își termină bacalaureatul ascunzînd față de lume sarcina al cărei început și cauză se pierd printre numele zecilor de soldați veniți în tabară în zonă, pentru ca în final, posibila rezolvare a enigmei să se găsească mai aproape, printre colegii de cancelarie, și așa mai departe.

Dar crizele și ,,dramele” morale prin care comunitatea S. este nevoită să treacă rămîn, pentru cititorul perspicace, false problematici, ori de-a dreptul pseudotragedii de context, justificabile doar prin legăturile superficiale ale acestora cu o anumită conduită socială așteptată și proiectată ca șablon ce nu permite ajustări de nicio natură, de noul regim conducător, dictator al realității necesare. Și ceea ce pentru o societate devine întîmplare zguduitoare, de neîngăduit, pentru restrînsa comunitate de țigani de la periferia orașului, dragostea pătimașă, fugile și abaterile, dicteul inimii, toate sînt privite cu degajare și exaltare, pur și simplu, ca fapte de viață.

Și totuși, ceea ce nu poate fi trecut cu vederea este faptul că pe lîngă rigiditatea aceasta aparentă, impusă societății, pe lîngă realitatea oficială, devitalizată, mecanizată, există o a doua realitate, cea clocotitoare, plină de vitalitate, ce nu poate fi suprimată pe deplin, și care bîntuie pe fiecare individ în parte. Erotismul exacerbat, adeseori înnăbușit de personaje, e resuscitat totuși, aproape la fiecare pagină prin prisma cîtorva prezențe feminine tinere, ca domnișoara Proca sau soția tînărului Codreanu, ori prin intermediul visului, cum este cazul visului obsedant, reluat din tinerețe pînă în prezent, al lui Taica, în care femeia misterioasă, proaspăt ieșită din apa unde venise la scăldat își face apariția și se întinde pe iarba umedă, sub lumina palidă a serii. În fapt, peste întreaga localitate S, învăluită în mirosul acesta puternic și amețitor de salcîmi și tulburată de aburii răscolitori ai alcoolului, planează, fără să ,,cruțe” pe nimeni, fantasme de toate naturile, vise și frămîntări erotice, bîrfe și povești, fantome ale unor localnici cu sfîrșit tulburător, într-un tumult potolit, care trădează, în cele din urmă, partea cea mai umană și cea mai vitală, niciodată eradicată a societății (chit că ea se află în curs de modernizare): aplecarea spre fantezie, imaginație și nu în cele din urmă, spre realități alternative, neîndrăgitoare.

Și nu fără motiv ne provoacă autorul să ne întrebăm de ce fîntîna din centrul satului, de care stă legat unul din visele de tinerețe ale lui Taica, se pregătește să fie înlocuită cu modernul și mult necesarul chioșc de ziare, rezultatul unui avînd gazetăresc tot mai acerb? În fond, foarte tînăra urbe, de altfel încă cu ,,periferiile dînd de-a dreptul în lanurile cu porumb”, nu face decît să înlocuiască o formă perimată cu alta, un mijloc cu altul, păstrînd, de fapt, întotdeauna nealterate fondurile cele mai adînci. Dacă mitologia e pe cale să fie înlocuită cu povestea mediatică, legenda cu bîrfa, rămîne totuși să vedem că mijloacele de construire a celorlalte realități, alternative, a oamenilor, nu se află niciodată în înfundătură, dovadă tocmai încrengăturile nenumărate ale evenimențialului la toate nivele sale. Cu riscul, totuși, ca și ultima libertate umană rămasă nealterată să ajungă instrument al sistemului, căci media a fost nu de azi, ci dintotdeauna, pînă la urmă, o unealtă politică în consolidarea imaginii oficial scontate a lumii, rămîne totuși să înțelegem, în esența lucrurilor, că odată intrat în conștiința umană, faptul în sine ori chiar lumea în sine, poate îmbrăca forme din cele mai neașteptate cu putință.

Străbătînd granițele unei epoci deja apuse, romanul Pîrtia ajunge în zilele noastre ca o întîmplare neașteptată, dar surprinzătoare poate mai ales prin lumina pe care o aduce asupra perioadei întunecate. Nu atît un roman despre o societate în mod marcant ancorată istoric și politic, cît un roman despre viață, astfel se citește volumul proaspăt publicat, pînă de curînd neștiut, al regretatului profesor ieșean. Carte a cel puțin trei generații (toate trei bine reprezentate în cuprinsul naraţiunii), a unei societăți în tranziție, bolnăvicioase, nefirești, absurde de multe ori, dar niciodată grave și apăsătoare, grație privirii întotdeauna umanizatoare (tocmai atunci cînd lucrurile par să capete o anume gravitate de suprafață) și permanent reîmprospătate ironic a scriitorului, Pîrtia lui Emil Iordache ajunge, în cele din urmă, astăzi, în atenția cititorilor indiferent de gust, ca un exercițiu provocator pe marginea realităților posibile, chestionînd și scoțînd la lumină alte și alte noi fețe ale aceluiași timp istoric încheiat, dar încă neuitat: comunismul.

Revista indexata EBSCO