Mar 13, 2018

Posted by in Istorie literara

Florica Gh. CEAPOIU – Din laboratorul lui Mihai Eminescu: Sonetul (IV)

 

VENEŢIA (cca 1879-1880) 

 

Pe zidul sfînt al anticei Veneţii

(H. 2261, 250)

 

Pe zidul sfînt al anticei Veneţii,

Pe scări de marmuri şi pe vechi portaluri,

Luceşte luna plină; prin canaluri,

Străbate-n umbră vălul fin al ceţii.

 

Oceanu-n tremur geme prin canaluri,

Căci el e-n veci în vîrsta tinereţii;

Meresei dulci i-ar da suflarea vieţii,

I-ar da mărire iar, sunînd din valuri.

 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…

Preot rămas din a vechimei zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate…

 

Cu glas adînc ca [graiul] de Sibile,

El spune [lin,] în clipe cadenţate:

„Nu-nvie morţii – e-n zadar copile!“

 

 

Răsare luna, dînd văpaie ceţii

(i. 2261, 267)

 

Răsare luna, dînd văpaie ceţii,

Din mişcător pustiu, lipsit de maluri

Şi luminează ziduri, scări, portaluri –

Minunea mîndră-a falnicei Veneţii.

 

Oceanul tînăr plînge prin canaluri,

Căci [el] în veci e-n vîrsta tinereţii;

Miresei sale farmecul vieţii

Ar vrea să-i dea din nou, sunînd din valuri.

 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…

Preot rămas din a vechimei zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate…

 

Cu glas adînc ca graiul de Sibile,

El spune lin, în clipe cadenţate:

„Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!“

 

 

Muri mărirea anticei Veneţii

(I1. 2261, 266)

 

Muri mărirea anticei Veneţii –

Pustiul mişcător şi fără maluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Aprinde luna vălul fin al ceţii.

 

Oceanul tain[ic] plînge prin canaluri,

Căci [el] în veci e-n vîrsta tinereţii;

Miresei moarte [ră]suflarea vieţii

Să-i dea [din nou] ar vrea, sunînd din valuri.

 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…

Preot rămas din a vechimei zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate…

 

Cu glas adînc ca graiul de Sibile,

El spune lin, în clipe cadenţate:

„Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!“

 

 

 

S-a stins viaţa…

(I2. 2261, 266)

 

S-a stins viaţa falnicei Veneţii

În mişcător pustiu, lipsit de maluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Aprinde luna vălul fin al ceţii.

 

Oceanul tain[ic] plînge prin canaluri,

Căci [el] în veci e-n vîrsta tinereţii;

Miresei dulci să-i dea suflarea vieţii,

Să-i dea mărirea-ar vrea, sunînd din valuri.

 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…

Preot rămas din a vechimei zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate…

 

Cu glas adînc ca graiul de Sibile,

Rosteşte lin, în clipe cadenţate:

„Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!“

 

 

 

 

 

S-a stins viaţa…

(I3. 2261, 266)

 

S-a stins viaţa falnicei Veneţii

În mişcător pustiu, lipsit de maluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Aprinde luna, înălbind, păreţii.

 

Oceanul tain[ic] plînge prin canaluri –

El nume-n veci e-n vîrsta tinereţii;

Miresei dulci să-i dea suflarea vieţii,

Să-i dea mărirea-ar vrea, sunînd din valuri.

 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…

Preot rămas din a vechimei zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate…

 

Cu glas adînc ca graiul de Sibile,

Rosteşte lin, în clipe cadenţate:

„Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!“

 

 

 

S-a stins minunea anticei Veneţii

(I4. 2261, 266+250)

 

S-a stins minunea anticei Veneţii

Şi doarme-adînc pe ape făr’ de maluri;

În lungi lagune, pe pustii canaluri,

Auzi lovind în tactul trist lopeţii.

 

Pe scări de marmură, sub largi portaluri,

Oceanu-n veci în vîrsta tinereţii

Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,

I-ar [da] mărirea ei, sunînd din valuri.

 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…

Preot rămas din a vechimei zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate…

 

Cu glas adînc ca graiul de Sibile,

El spune lin, în clipe cadenţate:

„Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!“

 

 

„Cînd peceţile au fost, într-o bună zi, rupte şi mai mult de unul dintre pelerinii misterioaselor religve a scos la lumina zilei un crîmpei, după altul, din inima încă palpitîndă a Poetului, emoţia n-a fost, pe bună dreptate, minimă. Însă, uimirea ce se cerea satisfăcută, a publicului, pe de o parte şi idolatria crescîndă a cercetătorilor, pe de alta (căci scriitorul intrase în legendă şi cultul său era întru totul statornicit), au agravat acele neajunsuri proprii întreprinderilor de natura aceasta. Deshumarea nu s-a condus după acele prescripţiuni elementare, fără de care orice săpătură arheologică riscă să dea o falsă imagine mărturiilor subpămîntene, acumulate de-a lungul secolelor. O cazma violentă sau un brăzdar de plug, nepăsător, scormonesc deopotrivă pămîntul, dar amfora pe care o dau la iveală, nu o dată, se preface în hîrburi şi temelia cetăţii îngropată e smulsă, nu o dată, din locul ei. Iar manuscrisele eminesciene, în totalitatea lor şi în ciuda oricăror aparenţe contrarii, constituie o unitate arheologică indivizibilă, în desmormîntarea căreia precauţiunile ştiinţifice sînt de rigoare. La fel ca unul din acele uriaşe gorgane scythice, în care s-au îngropat de vii, dimpreună cu tezaurul lor, atîţia dintre vînturătorii stepelor, opera manuscriptă a lui Eminescu păstrează, într-o impresionantă implicaţiune, toate vestigiile uneia din cele mai dramatice existenţe, pe care miraculoasa încinerare a focului sacru n-a izbutit să le suprime.

Desigur, un tors de statuă sau un crîmpei de purpură nu sînt, chiar rupte din contextul lor, mai puţin prestigioase şi toate deshumările parţiale, urmate în cursul a cinci decenii, au fost întîmpinate cu aceeaşi reînnoită emoţie. Dar despre o imagine reală a întregului tezaur nu s-ar fi putut vorbi cît timp nu s-ar fi procedat cu metodă şi răbdare, întîi la inventarierea şi după aceea la clasificarea vastului material. Ce urmări a avut acea lucrare arheologică, oarecum anarhică, cititorul va avea prilejul să surprindă, ici şi colo, din însuşi cuprinsul acestui volum…“ afirmă Perpessicius în Prefaţă la volumul M. Eminescu: OPERE IV. Poezii postume, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1952.

Trecuseră 19 ani de la apariţia volumului Poesii de Mihail Eminescu, prima ediţie îngrijită de Titu Maiorescu, decembrie 1883, pînă cînd, în şedinţa din 25 ianuarie 1902, manuscrisele, aflate în posesia conducătorului „Junimii“, au fost donate Academiei Române „pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet“. Mai trecuse încă o jumătate de veac de la tipărirea primei culegeri de Poezii postume, a lui Nerva Hodoş, din anul 1902, pînă cînd Perpessicius să exprime aceste observaţii care îşi păstrează valabilitatea şi în cadrul volumului nostru, intitulat Din laboratorul lui Mihai Eminescu: SONETUL. Lucrare tehnică şi estetică de Florica Gh. Ceapoiu şi Florian Chelu Madeva, aflat în curs de publicare la Editura Muzeul Literaturii Române. Carte ce se bazează pe „editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Eminescu“ pe care a realizat-o un colectiv de specialişti de la Academia Română, coordonat de eminentul om de cultură Eugen Simion, în paginile lucrării Manuscrisele Mihai Eminescu, ediţie enciclopedică apărută după anul 2004, adică după încă o jumătate de veac, atunci cînd mijloacele tehnice au facilitat această publicare.

Acea „lucrare arheologică, oarecum anarhică“, despre care vorbeşte Perpessicius, a lăsat prea puţine urme în cazul sonetului Veneţia şi putem aminti manuscrisul C. 2287, 59v – Deasupra mării luna-n nouri joacă, publicat în ediţia de Poezii postume a lui Nerva Hodoş, Editura Minerva, Bucureşti, 1902, p. 60 (fiind al şaptelea dintr-un grup de nouă sonete) şi retipărit, sub titlul S-a stins viaţa falnicei Veneţii (Variantă), în cartea de Poezii postume a lui Ilarie Chendi, Editura Minerva, Bucureşti, 1905, p. 195. Pe de altă parte, Perpessicius a transcris integral cele două sonete învecinate: E1. 2260, 143 – Veneţia doarme în[tr-un] văl de ceaţă şi E2. 2260, 144 – Veneţia stă în negură subţire şi a menţionat faptul că manuscrisele „E1 şi E2 s-au tipărit întîia oară în ediţia Cuza“ (OPERE III, p. 154). Mai putem aminti sonetul F4. 2260, 151 – Veneţia doarme. Blînda apei larmă… pe care îl găsim publicat în volumul Mihai Eminescu: Sonete, Ion V. Boeriu, Editura Dacia, Cluj-Napaca, 1995, p. 108. Astfel, pînă în prezent, majoritatea variantelor sonetului Veneţia au rămas captive în filele îngălbenite ale lucrării M. Eminescu: OPERE III. Poezii tipărite în timpul vieţii, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1944, pp. 146-163.

Aşa cum am mai spus, sonetul Veneţia gravitează şi se clădeşte pe axa celui de-al 14-lea vers: „Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!“, expresie ce devine generică în ultimele variante ale acestei poezii. Vibraţia adîncă a zicerii poetice, fluiditatea cu care cuvintele alunecă prin labirintul formei fixe, iubirea, viaţa şi moartea – îngemănate într-un cîntec al zădărniciei – conduc expresia artistică pînă la strălucirea angelică a acestui diamant literar. Tot astfel, treptat, de la o variantă la următoarea, ideea sonetului urcă din planul concret în cel abstract, mai greu de înţeles şi de asimilat. În această dimensiune a infinitului cosmic şi uman, trebuie privită şi apreciată îndelunga strădanie a poetului întru aflarea formei lirice celei mai potrivite spiritului său. Totuşi, cartea noastră nu are pretenţia de a fi o „ediţie critică“ şi va rămîne în limitele impuse de caracterul ei declarat, acela de „lucrare tehnică şi estetică“.

În manuscrisul H. 2261, 250 – Pe zidul sfînt al anticei Veneţii, pentru versul al 5-lea, descoperim o încercare inedită: „Oceanu-n veci în vîrsta tinereţii“, vers rămas neutilizat în acest manuscris. Aici, în perechea compusă din versurile al 7-lea şi al 8-lea: „Meresei dulci i-ar da suflarea vieţii, / I-ar da mărire iar, sunînd din valuri“, trebuie să observăm concordanţa gramaticală corectă, la modul condiţional-optativ, pe care a realizat-o Mihai Eminescu între cele două versuri şi trebuie să ţinem cont de acest lucru atunci cînd analizăm versurile corespunzătoare din sonetul Veneţia, publicat în Ediţia I-a Maiorescu, decembrie 1883 şi în revista Convorbiri literare, XVII, 10, 1 ianuarie 1884, p. 367. Aşa cum s-a păstrat acest sonet, modul condiţional-optativ, din versul al 7-lea, este urmat de modul indicativ prezent, din versul al 8-lea, producînd o ruptură ideatică: „Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii, / Izbeşte-n ziduri vechi, sunînd din valuri“. Am completat versul al 9-lea cu cele trei puncte de suspensie, aducîndu-l la forma: „Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…“, urmînd exemplul manuscrisului G2. 2261, 144. În original, versul al 12-lea nu este încă perfect: „Cu glas adînc c-acela de Sibile“, dar îl anticipează pe cel din manuscrisul I. 2261, 266.

Începînd cu manuscrisul G2. 2261, 144 – Ai nopţii aburi…, în versul al 14-lea, adresarea devine generică şi nu mai ştim cine este „copilul“. De aici mai departe, vom ţine seama de observaţia Domnului prof. univ. dr. Nicolae Georgescu: „Virgulă înainte de copile în ediţiile de la P9 (pentru vocativ; dar cine este copile?! Fiind adresare generică nu are nevoie de virgulă)“, din volumul M. Eminescu: Poesii. Cu formele şi punctuaţia autorului, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2004, p. 225. Amintim că P9 este sigla pentru Ediţia a IX-a Maiorescu, pe care o utilizează Domnul profesor în lucrarea menţionată.

Numărul variantelor sonetului Veneţia a crescut cu încă o poezie, i. 2261, 267 – Răsare luna, dînd văpaie ceţii, ce s-a format prin alipirea catrenelor existente în manuscrisul i. 2261, 267, aşa cum a indicat Perpessicius, la terţinele I1. 2261, 266 pentru care au fost scrise. Aceast manuscris incomplet a fost menţionat, de asemenea, de Constantin Botez care l-a inclus în „GRUPA E. – XVI. 2268. 12v. – XVII. 2261, 267. – XVIII. 2261, 250. – XIX. 2261, 266“ (M. Eminescu: Poesii, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1933, p. 499), alături de manuscrisul 2261, 266, dar înaintea manuscrisului 2261, 250. În manuscrisul 2261, 266, pentru perechea formată din versurile al 12-lea şi al 13-lea, Constantin Botez a transcris: „Cu glas adînc ca graiul de sibile / [El spune] Rosteşte lin, în clipe cadenţate“ (capitolul Note şi variante, p. 500), deşi în manuscris nu există nicio îndoială în privinţa cuvîntului „Sibile“ şi a celor două puncte de la sfîrşitul versului al 13-lea, dar pentru sonetul Veneţia a scris: „Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, / Rosteşte lin în clipe cadenţate:“ (acelaşi volum, p. 205). În alipirea catrenelor din manuscrisul i. 2261, 267 la terţinele I1. 2261, 266, după cum am spus mai înainte, noi am urmat indicaţiile lui Perpessicius, în plus, faţă de manuscrisul H. 2261, 250, cea de-a doua terţină din manuscrisul I. 2261, 266 a atins perfecţiunea finală. În manuscrisul i. 2261, 267, sub ştersături, pentru versul al 4-lea mai există şi forma: „Minunea sfîntă-a falnicei Veneţii“, iar pentru versul al 7-lea descoperim şi varianta: „Miresei sale răsuflarea vieţii“.

Varianta notată de noi I1. 2261, 266 – Muri mărirea anticei Veneţii este prima care poate fi descifrată în manuscrisul I. 2261, 266 şi astfel a fost ea menţionată de: Constantin Botez, D. R. Mazilu şi Perpessicius (OPERE III, pp. 162-163). Pentru versul al doilea, în manuscris există şi forma: „Şi doarme adînc pe ape făr de maluri“ (Perpessicius, OPERE III, 163), dar Constantin Botez a transcris: „Şi doarme adînc pe apa fără maluri“ (Poesii, p. 499). Versurile al 7-lea şi al 8-lea sînt foarte dificil de interpretat şi, pentru a le reda într-o formă cît mai apropiată de intenţia poetului, am recurs la manuscrisul i. 2261, 267 – Răsare luna, dînd văpaie ceţii, în care, aşa cum am arătat la momentul potrivit, pentru aceste versuri există şi perechea: „Miresei sale răsuflarea vieţii / Ar vrea să-i dea din nou sunînd din valuri“. Probabil că, de fapt, după ce a gîndit varianta I1. 2261, 266 – Muri mărirea anticei Veneţii, aflînd soluţia pentru această pereche de versuri, Mihai Eminescu a scris catrenele de pe fila următoare, i. 2261, 267.

  1. 2261, 266 este ultimul manuscris din seria Veneţia, pe care Mihai Eminescu nu l-a mai transcris niciodată pe curat şi pentru valoarea lor documentară, în secţiunea Versiuni din manuscrise a volumului nostru, am transcris versiunile I aşa cum apar ele în acest manuscris, dar le-am completat cu semnele de punctuaţie care rezultă din analiza manuscriselor G2. 2261, 144 (în versul al 9-lea) şi C. 2287, 59v (în versul al 11-lea). Pe baza numeroaselor modificări suferite de manuscrisul I. 2261, 266, noi am pus în evidenţă variantele I2. 2261, 266 şi I3. 2261, 266 – S-a stins viaţa… care s-au constituit din versurile apărute prin scriere paralelă şi I4. 2261, 266+250 – S-a stins minunea anticei Veneţii care s-a format din aplicaţiile marginale. Mai mult chiar, în varianta I4. 2261, 266+250, am valorificat versul: „Oceanu-n veci în vîrsta tinereţii“, pe care Mihai Eminescu l-a scris în manuscrisul H. 2261, 250, dar nu l-a mai utilizat. Cum toate ediţiile de pînă acum diferă prin punctuaţia adoptată, am considerat potrivit să aducem la cunoştinţa cititorului cîteva din aceste căutări îndelungate, care au început cu Titu Maioreascu şi nu s-au încheiat nici astăzi, cînd Petru Creţia încă a mai modificat unele semne de punctuaţie. Că Eminescu a folosit linia de pauză sau, chiar mai mult, linia dublă de pauză pentru a introduce apoziţii explicative, nu mai avem nicio îndoială, însă, acum ştim precis că editorii săi au înlocuit linia dublă de pauză cu virgula (Titu Maiorescu), cu trei puncte de suspensie (Perpessicius şi Petru Creţia) şi, uneori, cu linia simplă de pauză.

Mihai Eminescu nu a pus virgula de la jumătatea celui de-al treilea vers: „Pe scări de marmură prin vechi portaluri“, dar în aplicaţiile marginale, pentru un vers similar, poetul a scris: „Pe scări de marmură, sub largi portaluri“. Constantin Botez (Poesii, p. 500) şi Perpessicius (OPERE III, p. 162) au transcris: „Pe scări de marmură, prin vechi portaluri“, dar în stabilirea punctuaţiei acestui vers, noi am urmat exemplul ediţiilor consacrate, bazate pe lucrarea lui Perpessicius: OPERE I, p. 202.

Am fost foarte atenţi atît la textul din manuscrisul I. 2261, 266, cît şi la cel din lucrarea OPERE III, p. 162, dar, în versul al 5-lea, descifrăm începutul cuvîntului „tain[ic]“şi nu distingem niciun semn diacritic pentru „tînăr“ (scris „tenĕr“ în aplicaţiile marginale de pe rîndul următor). Pentru versul al 6-lea găsim ambele forme: „Căci [el] în veci e-n vîrsta tinereţii;“ şi: „El numa-n veci e-n vîrsta tinereţii;“ în care Mihai Eminescu a pus punct şi virgulă la sfîrşitul acestui vers şi nu a indicat litere cursive pentru pronumele „El“. În forma: „Oceanul tain[ic] plînge prin canaluri, / Căci [el] în veci e-n vîrsta tinereţii;“ perechea compusă din versurile al 5-lea şi al 6-lea conturează clar ideea eminesciană a dramei geniului nemuritor care, îndrăgostit de o făptură muritoare, ajunge să-şi deplîngă veşnica tinereţe. Tot astfel trebuie înţelesă şi cea de-a doua formă: „Oceanul tain[ic] plînge prin canaluri [–] / El numa-n veci e-n vîrsta tinereţii;“ unde conjuncţia „căci“ (care introduce o subordonată explicativă şi are înţelesul: pentru că, deoarece, fiindcă) a fost exclusă din text. Aici, considerăm că linia de pauză este necesară, dar mai potrivită ni se pare linia dublă de pauză, des utilizată de Mihai Eminescu.

În privinţa punctuaţiei, după studierea manuscrisului G2. 2261, 144, am corectat versul al 9-lea, adăugîndu-i cele trei puncte de suspensie: „Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate…“, soluţie îndelung căutată, dar neaflată de editorii de pînă acum, care au pus fie punct (Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu şi Perpessicius), fie vitrulă (Convorbiri literare şi Petru Creţia) sau punct şi virgulă (Constantin Botez şi George Călinescu) la sfîrşitul acestui vers. În versul al 10-lea, unii editori au pus virgulă la sfîrşit, alţii nu. Pe baza manuscrisului C. 2287, 59v, în care Mihai Eminescu a scris explicit: „Şi – un preot din a vechimei zile –“, noi am urmat exemplul lui Perpessicius (OPERE I, p. 202). Este de salutat ediţia de Poezii a lui George Călinescu, 1938, precum şi aceea a lui Ion Creţu, 1938-1939, în care versul al 11-lea: „San Marc sinistru miezul nopţii bate;“ se termină cu punct şi virgulă, asigurînd astfel subiectul din propoziţia următoare, care se formează în cea de-a doua terţină. Nu degeaba George Călinescu şi Ion Creţu s-au bazat pe ediţia Garabet Ibrăileanu (M. Eminescu: Poezii, Editura Naţionala – Ciornei, Bucureşti, 1930, pp. 125-126). Totuşi, pentru versul al 11-lea, noi am folosit exemplul manuscrisului C. 2287, 59v – Deasupra mării luna-n nouri joacă…, unde poetul a scris: „Sinistrul Marco miază-noapte bate…“ şi a încheiat acest vers cu trei puncte de suspensie. Încă o dată sîntem îndreptăţiţi să afirmăm că nu-l cunoaştem pe Mihai Eminescu, ci pe editorii săi.

În manuscrisul I. 2261, 266, se poate observa încercarea poetului de a aduce catrenul al doilea la o formă bazată pe rimele: portaluri/tinereţii/vieţii/valuri. Întrucît, aşa cum se vede şi din lucrarea OPERE III, p. 163, versul al 6-lea urma să fie: „Oceanul vecinic tînăr…“ (vers rămas neterminat; unde cuvîntul „tînăr“ este scris „tenĕr“), am considerat că versul: „Oceanu-n veci în vîrsta tinereţii“, pe care Mihai Eminescu îl scrisese deja în manuscrisul H. 2261, 250, dar îl lăsase nevalorificat, completează cu succes acest catren şi, astfel, a rezultat versiunea I4. 2261, 266+250 – S-a stins minunea anticei Veneţii.

Pentru perechea alcătuită din versurile al 7-lea şi al 8-lea, în manuscrisul I. 2261, 266, există şi forma: „Miresei dulci să-i dea suflarea vieţii / Să-i dea mărirea-ar vrea sunînd din valuri“ şi trebuie să observăm, încă o dată, concordanţa gramaticală corectă, atît la modul conjunctiv, în versiunile I2. 2261, 266 şi I3. 2261, 266, cît şi la modul condiţional-optativ, în versiunea I4. 2261, 266+250, pe care a realizat-o Mihai Eminescu între cele două versuri.

Manuscrisul I. 2261, 266 încheia, în anul 1880, perioada de căutări creatoare pentru sonetul Veneţia cu această idee genială, exprimată în cel de-al doilea catren: „Oceanul tain[ic] plînge prin canaluri, / Căci [el] în veci e-n vîrsta tinereţii; / Miresei dulci să-i dea suflarea vieţii, / Să-i dea mărirea-ar vrea sunînd din valuri“. Considerăm că aceasta a fost clipa decisivă, care l-a determinat pe Mihai Eminescu să reia, după cinci ani – poemul Fata-n grădina de aur ajunsese la forma cea mai elaborată în anul 1875, la Iaşi, (OPERE VI, p. 491) – tema cu care s-a identificat în mod strălucit sinele cel mai profund al poetului şi să înceapă travaliul la poemul Luceafărul. Acest lucru ne determină a crede că geneza poemului Luceafărul nu trebuie considerată drept o inspiraţie misterioasă şi sacră, dar nici o creaţie lirică determinată de un eveniment de viaţă, un detaliu biografic. În evenimentul de viaţă, în ansamblul său de neîmplinire sufletească îşi are izvorul magia transfiguratoare a lirismului eminescian din acest poem. Ca un laitmotiv, apare din nou întrebarea: avem oare dreptul să lăsăm versiunile H. 2261, 250 şi I. 2261, 266 eronate, ignorînd versul „Proroc rămas din a vechimii zile“, scris de Mihai Eminescu mai tîrziu (nu ştim cînd) în manuscrisul G2. 2261, 144?

În Ediţia I-a Maiorescu, trebuie să remarcăm versul al 14-lea: „Nu-nvie morţii – e-n zadar copile!“, care a fost scris de Titu Maiorescu ca în manuscrisul I. 2261, 266, fără virgulă înaintea cuvîntului „copile!“. După cum bine se ştie, în prefaţa acestui volum, Titu Maiorescu subliniază: „Colecţia de faţă cuprinde toate poeziile lui Eminescu publicate în Convorbiri literare de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate pînă acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare“ şi, astfel, s-ar justifica faptul că în „lada de zestre“ a spiritualităţii româneşti nu se află manuscrisul acestui sonet, care a apărut aproape simultan în Ediţia I-a Maiorescu, decembrie 1883 şi în Convorbiri literare, 1 ianuarie 1884. Mai departe, Titu Maiorescu adaugă: „Poeziile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sînt dar revăzute de Eminescu şi sînt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gînd să le facă“. Revista Convorbiri literare, sub titlul SONET, a publicat această poezie cu cîteva diferenţe de punctuaţie faţă de Ediţia I-a Maiorescu, scriind: „S-a stins viaţa falnicei Veneţii – “ (linie de pauză la sfîrşitul primului vers); „Okeanos se plînge pe canaluri.“ (punct la sfîrşitul celui de-al 5-lea vers); cuvîntul „El“ scris cu litere cursive în versul al 6-lea şi „Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate,“ (virgulă la sfîrşitul celui de-al 9-lea vers), dar a păstrat versul al 14-lea nemodificat.

Cum acest sonet a avut parte de peste 20 de variante pe o durată de aproape 10 ani, între 1871 şi 1880, atunci cînd am analizat manuscrisele, am constatat că I3, 2261, 266 (datînd din perioada Bucureşti, 1879-1880) poate fi considerată varianta de bază, care, cu cîteva modificări, a condus la forma definitivă a sonetului Veneţia. Lucrul acesta ne-a determinat să analizăm şi sonetul al IV-lea – S-a stins viaţa falnicei Veneţii publicat de George Călinescu (M. Eminescu: Poezii, Editura Naţionala – Ciornei, Bucureşti, 1938, pp. 134-135), sonet care păstrează linia de pauză de la sfîrşitul primului vers (din Convorbiri literare), păstrează virgula maioresciană din versul al 5-lea, dar modifică în mod semnificativ punctuaţia celor două terţine, printre altele scriind: „Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!“ (cu virgulă înainte de „copile!“) după exemplul lui Garabet Ibrăileanu şi al lui Constantin Botez.

Perpessicius cunoştea toate variante sonetului Veneţia apărute pînă în anul 1939, cînd a fost editată lucrarea OPERE I (a se vedea OPERE I, Tabloul ediţiilor, pp. XI–XXX), dar a ales o variantă apropiată de ediţiile de Poezii îngrijite de Garabet Ibrăileanu, Constantin Botez sau Ion Creţu, în care versul al 5-lea se termină cu trei puncte de suspensie şi varianta aceasta s-a păstrat nemodificată pînă în zilele noastre. Acest mare tălmăcitor al manuscriselor eminesciene, pînă la manuscriptul I. 2261, 266 nu a intervenit cu bună ştiinţă în textele sonetelor eminesciene şi a redat cu o rigoare absolută tot conţinutul lor, dar în mod ciudat, atunci cînd a copiat manuscrisul I. 2261, 266, pentru versul al 3-lea a scris: „Pe scări de marmură, prin vechi portaluri“, adică forma lui maioresciană şi nu pe aceea din manuscris: „Pe scări de marmură prin vechi portaluri“. O altă ciudăţenie este aceea că Perpessicius a transcris versul al 12-lea, vers care nu are nicio ştersătură în manuscris, mai întîi într-o formă corectă: „Cu glas adînc ca graiul de Sibile,“ şi apoi într-o formă apropiată de versul maiorescian: „Cu glas adînc cu graiul de Sibile,“ şi astfel pe aceeaşi pagină, OPERE III, p. 163, întîlnim două variante pentru acelaşi vers. Altă ciudăţenie este aceea că terţina a doua: „Cu glas adînc ca graiul de Sibile, / Rosteşte lin, în clipe cadenţate: / «Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!»“ era cunoscută de la Perpessicius, dar a rămas numai la nivelul lucrării critice din anul 1944, OPERE III, p. 163, iar varianta popularizată de ediţiile consacrate este identică cu aceea a lui Constantin Botez (Poesii, p. 205), care nu a observant că versul „Cu glas adînc, cu graiul de Sibile,“ nu există în niciun manuscris eminescian.

Nu am rezistat tentaţiei şi, după ce am analizat toate manuscrisele sonetului Veneţia, ne-am permis să trecem aceste variante printr-un filtru logic, construit pe baza informaţiilor acumulate şi – sub titlul S-a stins viaţa falnicei Veneţii – am propus o variantă desăvîrşită, reconstituită din manuscrisele poetului, mult mai apropiată de spiritul geniului nostru naţional.

 

Revista indexata EBSCO