Mar 13, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Scar songs. Poezia lui Andrei Mocuța

 

Deşi a publicat mai multe volume de proză (Povestiri din adînci tinereţi, Cartea Românească, 2006; Porcilator, Brumar, 2009; Trei povestiri, Mirador, 2010; Şercan, Dacia, 2012; Literatura, Tracus Arte, 2013) şi critică literară (J.D.Salinger: o monografie, Editura Universităţii de Vest, 2015), arădeanul Andrei Mocuţa are grijă să le amintească cititorilor săi fideli că rămîne poet – unul măcar de vocaţie, dacă nu şi de cursă lungă. Aşa încît, la trei ani de la precedentul Nu există cuvinte magice (Tracus Arte, 2013), recidivează cu un nou op de versuri nutrite, încă şi mai vizibil, din obsesia descoperirii unui sens major nu numai dincolo de orice experienţă-limită, ci şi, la … limită (sic!), dincolo de orice fărîmă de cotidian fără mari şanse de învestitură ontologică sau culturală. Oricît de serioase i-ar fi mizele, Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, Bucureşti, 2016) nu se sfieşte totuşi să parieze de la început pe cartea (auto)ironiei degajate. Citarea liminară din Richard Brautigan este din această perspectivă cît se poate de elocventă, promiţînd racordări atitudinale şi/ sau stilistice similare: „Luna/ e Hamlet/ pe motocicletă/ gonind pe/ un drum întunecat./ Poartă/ o geacă neagră/ din piele/ şi cizme./ Nu am/ unde/ să merg./ Voi conduce/ toată noaptea.”

Textele din volum par decupate, într-adevăr, dintr-un jurnal poetic scris cu o nonşalanţă tinerească în fond firească (autorul lui e născut, în treacăt fie spus, în 1985). Pretextul lui e un sejur barcelonez, prilej – cum altfel?! – de confruntare fertilă cu o alteritate percepută drept exotică. Spaţiul revelat tînărului poet este unul saturat de aluzii culturale de tot felul, prinse în insectarul liric fără inutile fasoane. De la un banal Tapas („Numai cunoaşterea desăvîrşită/ a originii primului tapas/ îmi mai poate salva/ sufletul.// Sper să fie-nsoţit de o porţie/ consistentă de smochine,/ altfel risc să-mi trădez descoperirea/ prin pata de ulei de măsline/ extravirgin/ din colţul gurii.”) sau un inocent Schimb de priviri cu o catalană („La cea mai mică nemulţumire/ îmi întoarce spatele.// Va înţelege, cu timpul,/ că nu sînt clama ei/ de prins părul.”) la o plimbare degajată pe Las Ramblas („De cînd mi-a ieşit un coş/ în vîrful nasului/ am impresia că atunci/ cînd mă plimb pe Las Ramblas/ arătătorul lui Columb/ e îndreptat spre mine şi spre/ delegaţia noastră de poeţi/ cu nasuri defecte.// La ce folos/ că scriem poezie/ dacă nu avem nasuri perfecte?”) sau o întîlnire cu Sagrada Família („În carapacea broaştei ţestoase/ pe care se sprijină una dintre coloanele/ catedralei Sagrada Família/ am găsit un bileţel/ cu testamentul lui Antoni Gaudí:/ Vreau să fiu împărţit în pesetas/ şi-mprăştiat în toate oceanele lumii,/ astfel ca textele sfinte/ să nu mai trîmbiţeze/ că nu putem duce averea/ în viaţa de apoi,/ ci să ne înveţe că noi sîntem/ propria noastră avere/ şi-mpreună cu ea ne risipim singuri.” ), tot ceea ce pare a dovedi potenţial poetic îl inspiră, la rigoare, pe călătorul dornic să descopere, la fiece pas, urme ale unei memorii culturale grandioase. Perspectiva lui Andrei Mocuţa nu e totuşi deloc reverenţioasă, din moment ce, într-o manieră amintind de procedeele soresciene, poetul nu se sfieşte, bunăoară, să se amuze – uneori contagios – de ouăle din Muzeul Dalí sau de mărul gata să intre… în fundul lui Newton (Merlin), cînd nu se arată dispus să închine o Odă Reginei Estera de pe capota Cadilacului din care a pierit de mult orice urmă de veneraţie culturală: „Decolteul te-ar prinde/ mult mai bine/ dacă ai da jos sutienul,/ iar rochia ţi-ar veni minunat/ dacă ai mai da jos/ din fund.” Pînă şi propriul statut existenţial este privit undeva cu un umor înduioşător: „În timp ce sîntem întîmpinaţi/ la aeroport/ de noul rege al Spaniei,/ privesc norii/ şi-ncerc să le desluşesc/ rostul.// Fiecare dintre noi/ are un rol important în istorie,/ al meu e legat de nori.“(Legat de nori).

Cele mai reuşite versuri din Voi folosi întunericul drept călăuză ar putea fi grupate însă în alte două categorii. În prima aş vedea incluse poemele confesive de respiraţie variabilă, pigmentate cu autoironia obişnuită, dar orientate de un vector identitar ataşant. Din seria aceasta (redusă numeric, dar substanţială tematic) nu lipseşte o prelucrare motivică asociată suferinţei ca herb identitar şi emblemă a alterităţii înnobilatoare: cicatricea. Sensibilul Scar song, rotunjit gradual chiar în jurul acesteia din urmă, merită citat în întregime: „ Am mai multe cicatrici/ decît un veteran de război,/ dar, în ciuda aspectului/ lor dezgustător,/ femeile tind să le considere/ atrăgătoare.// Nicio femeie nu m-a părăsit/ după ce i-am făcut cunoştinţă/ cu cicatricile mele.// Dimpotrivă, se holbează fascinate/ de parcă ar contempla/ vreo capodoperă suprarealistă/ executată de Dalí/ cu o sabie de Toledo/ şi mă întreabă timid/ dacă le pot atinge.// Apoi mă roagă/ să le spun povestea fiecărei/ cicatrici în parte/ şi nu renunţă cu una,/ cu două.// Aşa că îmi depăn odiseea/ şi încep cu cea de deasupra buricului/ (după două săptămîni/ de la naştere),/ continui cu cea de pe cotul stîng/ (cîştigată în urma unui penalti/ apărat în copilărie)/ şi închei abrupt cu cea mai hidoasă/ dintre toate/ (extirpare tumoră)/ de-a lungul arterei femurale.// La sfîrşitul poveştii,/ ascultătoarele mele sînt atît/ de impresionate,/ încît încep să plîngă/ şi să-mi sărute cicatricile/ ca pe o icoană.”

Cea de-a doua serie mixează, ingenios, arta poetică – după obicei, degajată – şi poemul de dragoste închinat unei alterităţi capabile să faciliteze constituirea acelui „prim plural dincolo de singular” despre care vorbea Vl. Jankélélevitch în splendidul eseu Pur şi impur. Reprezentativă, din această perspectivă, este chiar poezia ce dă titlul cărţii: „Voi folosi întunericul drept călăuză/ pentru că sînt lingura unui orb/ care încearcă să desluşească literele/ dintr-o supă alfabet/ şi pentru că ascunzi destule/ felinare sub piele/ ca să-ţi admir frumuseţea/ de la orice depărtare.“ Bine ascunsă sub pielea uneori aspră din Voi folosi întunericul drept călăuză, frumuseţea celor mai bune versuri ale lui Andrei Mocuţa  poate fi desluşită chiar de la orice depărtare…

Revista indexata EBSCO