Mar 13, 2018

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Titu Maiorescu la Convorbiri literare (VI)

 

Poeți și critici, scurtul eseu publicat în numărul pe aprilie 1886 al Convorbirilor literare, marchează, cum ne spune E. Lovinescu, sfîrșitul „criticii generale”; activitatea lui T. Maiorescu de teoretician al literaturii, de impunere a direcției noi, direcția estetică în cultura națională, o putem considera încheiată. Purismul estetic maiorescian, în fond destul de relativ, nu a fost în permanență nordul care direcționa Convorbirile literare. Iacob Negruzzi, cu toată prietenia și admirația ce i-o purta corifeului Junimii, considera mai importantă deschiderea și apariția revistei, în care găzduia cu generozitate texte, multe nealiniate la ortodoxismul doctrinar maiorescian. A fost procedura cea mai inspirată, prin care primul director al foii junimiste a știut să conserve caracterul eterogen și libertatea de opinie, inspirînd practic spiritul convorbirist, spirit în absența căruia ar fi fost aproape imposibil ca revista să traverseze trei secole și două milenii. Spiritul convorbirist, unul structural tolerant, dar fără a afecta calitatea, ce animă și astăzi pe actualii redactori, a fost în esență opera primului ei diriguitor, spirit care a permis depășirea derapajelor de stînga sau de dreapta, păstrînd nordul intereselor literaturii naționale, supuse unei grile estetice de sorginte maioresciană.

Lovinescu în al doilea volum din monografia sa „T. Maiorescu” (1940), decelează și pune în corespondență cele două concepte: național și estetic: „Disociaţia conceptului estetic de cel naţional nu trebue înţeleasă ca exclusivă; conceptele nu se suprapun dar nu se exclud; ele se pot interfera. Intră, aşa da, in obligaţia criticului de a analiza întru cât senti­mentul naţional s’a realizat în materie estetică, – singura lui prezenţă neimplicând nimic. Cat despre elementul etnic, sau ceea ce s’ar numi astăzi caracterul specific, arta este negreşit o expresie etnică; în orice creaţie se re­flectă creatorul, în orice operă literară se reflectă scrii­torul, adică o psihologie particulară înglobată într-o psi­hologie etnică; cu voinţă sau nu, ducem în noi mo­ştenirea unei experienţe milenare dictate de condiţii bio­logice, geologice, istorice.

Prezenţa elementului etnic este, prin urmare, un postulat psihologic fără să fie însă şi un determinant estetic. O categorie psihologică nu se poate converti într’o ca­tegorie estetică. Specifice, cântecul din fluer sau înjurătura nu devin şi valori estetice; cât timp specificul nu e un principiu de valorificare estetică, el nu rămâne decât în funcţia sa psihologică; cât timp nu putem zice: «e frumos pentrucă e românesc», constatarea prezenţei elementului specific rămâne indiferentă sub raportul estetic”.

Și tot aici, criticul care și-a început activitatea critică la Convorbiri, atenționează: „Etnicul este, în ultimă analiză, limbă şi fond sufle­tesc, vizibil numai uneori, –în care se realizează va­lorile estetice şi a cărui însemnătate se precizează pe măsura realizării lor”.

Om de direcție, practicant al criticii culturale, una generală, îndrumătoare, Maiorescu, în articolul din 1886, Poeți și critici, afirmă: în proporția creșterii acestei mișcări, scade trebuința unei critici generale.

Răspunsul lui Lovinescu la această aserțiune este, într-un alt fel, tot unul de direcție, dar mai general, cu acces la specializare: „Odată cu organizarea culturii noastre, critica trebuia să iasă din faza ei normativă şi strict directivă pentru a intra într’o fază de specializare, de disciplină mai mult sau mai puţin ştiinţifică. Nu e o micşorare ci o definire; rolurile istorice sunt legate de timp şi importanţa lor este în a fi fost împlinite în momentul necesar. Maiorescu a fost un îndrumător cultural – dar nu şi un critic literar propriu zis. Critica de astăzi își recunoaşte numai originea spirituală în atitudinea estetică si în directivele lui. Crearea criticei a rămas sarcina generației următoare”.

În iunie 1886, Convorbirile literare publică execuția lui Aron Densusianu: În lături!. Același Aron Densusianu, care, în 1868, vitupera în paginile Federațiunii contra lui Maiorescu. Abia peste aproape două decenii, răbdător va aștepta momentul de a-l decapita (cum spune Lovinescu) cu prilejul publicării volumului: Istoria limbii și literaturii române (Iași, 1885). Este o execuție magistrală, prin care este eliminat din lumea literară fără putință de a contraargumenta, este pulverizat un autor, totuși, nelipsit de unele merite culturale, recunoscute inclusiv de Maiorescu. Doi ani mai tîrziu criticul va pleda în prezidiul Academiei Române pentru premierea epopeii lui Aron Densusianu, Negriada. Complicate sunt cărările criticii…

Nu i se iartă autorului Negriadei că era un antijunimist și un adversar al noii direcții promovate de Maiorescu și Convorbiri literare. În Istoria limbii și literaturii române, D. Bolintineanu și Andrei Mureșanu sunt considerați deasupra lui V. Alecsandri și Grigore Alexandrescu, context de neacceptat, cum era și de așteptat, de către luptătorul în contra direcției vechi, căzută și stricăcioasă. E suficient să cităm ce spune Maiorescu, un adevăr strivitor pentru profesorul de la Universitatea din Iași: „Andrei Mureşanu a scris multe versuri, dar a făcut o sin­gură poezie: Deşteaptă-te, române. Această poezie, deşi prea lungă arată un simţimânt patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat expresie acelei agitări în acel moment (1848) şi astfel a devenit populară şi a rămas cunoscută de toată lumea română”. Și după un lung șir de citate lirice penibile din poezia bardului transilvan, cu o corozivă ironie concluzionează: „Acest concepist guverniale care pe lângă salariul defipt mai avea o remuneraţiune anuale pentru oficiul de translatură şi care astfel a putut lucra mai mult in resorţiul poe­ziei, acesta este autorul român pe care d. Densuşanu îl pune cu mult deasupra lui Alecsandri şi despre care zice că are gustul estetic în limbă, că a rămas neimitat în odă, că a servit ca organ a unui ce superior, că a fost nu numai un poet, ci şi un om inspirat de divinitate, că limba lui este curată românească, ferită de cuvinte vulgare şi cât se poate de corectă din punct de vedere gramatical şi sintactic, pe când Alecsandri (pag. 231) comite enorme greşeli gramaticale şi sintactice, şi are limba împestriţată, cuvinte străine şi ordinare.

Şi cine o zice aceasta? Domnul Aron Densuşanu?”

În lături se deschide cu un citat din Poeți și critici, publicat în aprilie același an în foia junimistă și unde apare imperativul în lături!: „Fără îndoială, în mijlocul unei activităţi critice pentru răspândirea lucrărilor sănătoase se va simţi pe ici, pe colo şi necesitatea unei loviri directe în contra nulităţilor, care se ames­tecă fără chemare în ale literaturei; un energic «în lături!» va trebui dar din când în când să fie rostit în orce mişcare intelectuală”.

Și se încheie, încrezător că și-a convins cititorul asupra inepțiilor lui Densusianu, cu: „Dacă eşti convins, atunci fă bine, subscrie acest articol împreună cu mine, n-ar fi decât pentru strigătul în lături! cu care începe”.

Tot în iunie 1886, publică o scurtă recenzie în Convorbiri despre Schopenhauer tradus în franțuzește de D. I.A. Cantacuzin. I.A. Cantacuzino – Zizin (1829-1898) urmase studii în Elveția și la Paris, aici se ocupă de fizică și matematică. A fost și ministru de finanțe și agent diplomatic la Belgrad. A frecventat cercul literar junimist de la București. Traduce și publică între altele, Lumea ca voință și reprezentare, în limba franceză sub titlul: Le monde comme volonté et comme représentation. Cartea filosofului german era considerată în secolul XIX drept evanghelia junimismului.

„Noi înșine, spune Maiorescu, nu suntem partizani ai acestui pesimism; dar fie că primeşte cineva modul de a vedea al lui Schopenhauer, fie că-l respinge, filozofia lui este un ferment puternic în miş­carea intelectuală a Europei actuale şi va rămânea pentru tot­deauna un model de claritate consecuentă, de înălţime a ideilor şi de cea mai frumoasă formă a prezentării lor”. Traducerea este apreciată de critic drept una eminentă, situîndu-l pe Cantacuzino între cei mai importanți, nu doar din cultura română, dar și europeană în transpunerea în franceză a lui Schopenhauer.

Aflăm două scurte texte în numărul pe octombrie 1887 al Convorbirilor. Primul este un necrolog dedicat lui Timotei Cipariu (1805-1887), desființat cu ani în urmă de Maiorescu pentru sistemul său filologic, dar aici îi recunoaște calitățile și meritele culturale. În deschiderea necrologului este afirmată tabla maioresciană de valori: „Una câte una dispar figurile marcante ale renaşterii noas­tre literare de pe la mijlocul acestui secol, renaştere la care au contribuit deopotrivă românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. După Heliade, Bolintineanu, Barnuţiu, Papiu Ilarian, Ioan Maiorescu, C. Negruzzi, Pumnul, E. Hurmuzachi, Laurianu si C.A. Rosetti, românii au pierdut astăzi pe Timoteu Cipariu, încetat din viaţă la 22 august (3 septemvrie) în vârstă de 83 de ani”. Probabil și Eminescu, de ar fi scris la acel moment un alt poem Epigonii, i-ar fi enumerat.

„Deşi Convorbirile literare s-au pronunţat de la începutul lor în modul cel mai hotărât în contra sistemului etimologic în vorbirea şi scrierea română, întemeiat şi reprezentat de Cipariu, ele nu s-au abătut niciodată, nici în mijlocul celor mai vii discuţiuni de acum vreo douăzeci de ani, de la datoria de a-şi exprima cea mai înaltă considerare pentru persoana eminentului adversar” (T. Maiorescu).

Și pagina despre Alexandru Cihac (1825-1887) este tot un necrolog, Cihac fiind între altele autorul unui Dictionnaire d’étimologie daco-romane, unde primul volum se ocupă de elementele latine, iar următorul de cele slave, maghiare, turcești, grecești moderne și albaneze, publicate, primul în 1870 și al doilea în 1879 la Frankfurt; operă apreciată de Maiorescu ca un pas esențial în pregătirea dicționarului lui B.P. Hasdeu, Etimologicum Magnum Romaniae, la care și face trimitere în necrolog, cu laude inclusiv la adresa ultimului.

În numărul pe decembrie 1887 apare încă un necrolog semnat de Maiorescu și dedicat lui Wilhelm von Kotzebue (1813-1887), scriitor și diplomat (consul al Prusiei la Iași, cunoscător al limbii române – căsătorit cu o româncă) despre care Maiorescu a scris cînd s-a ocupat de literatura română în străinătate. Întru amintirea lui Wilhelm von Kotzebue, trece în revistă meritele scriitorului german în promovarea literaturii române în spațiul germanofon și subliniază rolul Convorbirilor în publicarea traducerilor în limba română a prozelor sale, Schițele din Moldova și a romanului Laskar Viorescu.

Convorbirile literare din mai 1888 preiau complexul său studiu de psihologie Din experiență, studiu publicat inițial în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România jună”, II, Viena, Editura Societății „România jună”, 1888. La fel ca la ediția din 1883, criticul Convorbirilor se va ocupa direct de pregătirea numărului, propunînd studenților de la România jună, între alții, cum citim într-o epistolă din 3/15 iunie 1887, pe I. Negruzzi, Alecsandri, Slavici: în cazul lui Eminescu le recomandă să reproducă ultimele 3 poezii, din ediția a II-a de Poezii, motivînd că Eminescu tot mai trăiește, deși este intelectual pierdut; fiindcă trăiește, trebuie să figureze în „Almanah”. (În paranteză fie spus nu prea e clar în ce sens e pierdut intelectual poetul. E adevărat nu mai publică poezii, dar corespondența și articolele publicate în România literară și Fîntîna Blanduziei sunt ireproșabil scrise, inclusiv acuratețea traducerii din lucrarea lui Fr. Bopp, Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache. Sunt argumente palpabile care nu prea susțin această pierdere intelectuală la care trimite Maiorescu). Mai adaugă pe Ștefan Velovan, Onciul, G. Popovici din Bucovina, Barbu Ștefănescu, Vlahuță, A. Naum. Și adaugă: „Poate ar mai scrie şi I. Creangă (Institutor la Iaşi) ceva, deşi este bolnav. (A devenit epileptic; nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent.)”.

Aflăm astfel despre începutul atacurilor de epilepsie ale marelui povestitor.

Îi asigura la final și de colaborarea sa: „Eu însumi am de gând să mă folosesc de cel dintâi răgaz pentru a vă pune pe hârtie câteva observări asupra descrierilor poetice, un fel de Psichologie estetică, dragă Doamne!”.

Din experiență este anunțatul studiu de psihologie estetică, dar cu o problematică mai extinsă.

Psihologia a fost o constantă a preocupărilor corifeului Junimii, atît în recenziile și studiile semnate în Convorbiri pe această temă, vizibile și în însemnările din propriul Jurnal.

Din experiență cuprinde multe observații de adîncime asupra cunoașterii psihologiei umane, cu idei de certă modernitate, din care multe încă de actualitate. Cu o anume ironie și autoironie cu privire la cunoașterea omului, făcînd trimitere la marii cunoscători, spune că, de exemplu, dacă Bismark ar fi întrebat de ce manual de psihologie s-a folosit întru aceasta, ți-ar răspunde cu un hohot de rîs.

Pledează pentru apelul la știință pentru a defrișa atît de complicata și arborescenta viață psihică: „Cunoaşterea omului – un lucru aşa de neapărat trebuincios şi încă de o trebuinţă crescândă cu sporirea tutulor relaţiilor omeneşti – nu se poate dobândi astăzi, afară de micul ajutor al unor culegeri de maxime şi aforisme şi poate al unor romanuri şi drame, decât prin propria experienţă. Ce e drept, propria experienţă este cea mai bună şcoală; numai că taxele acestei şcoli sunt prea scumpe; le plăteşti de regulă sub forma unei adânci suferinţe, şi când ţi-ai câştigat testimoniul absolutoriu, ai ajuns adeseori la sfârşitul vieţei şi este prea târziu ca să te mai foloseşti de el.

Singură ştiinţa, în înţelesul strâns al cuvântului, ar fi che­mată să aducă aici o îndreptare. Căci o notă caracteristică a ştiinţei este anume de a prinde şi de a rezuma rezultatul a mii de cazuri individuale sub o singură formulă generală şi de a scuti astfel pe om de o mare pierdere de timp şi de puteri. Din care cauză între adevărata ştiinţă şi între viaţa practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebuie să fie, din contră, o continuă înlesnire reciprocă”.

Propune două reguli de procedură pentru a asigura psihologiei calea spre devenirea ei ca știință: „Întîi, regula negativă: să ne ferim de orce metafizică în cercetările şi explicările asupra sufletului şi, asemenea, de orce sistemizare precipitată. Al doilea, regula pozitivă: să adunăm acel material de observări şi de experienţe sufleteşti a cărui constatare să fie primită de toţi ca un adevăr sigur. Cu alte cuvinte, mai întâi lucrurile simple (nu simple în înţelesul chimiei analitice, ci simple în înţelesul constatării şi a priceperii prealabile) şi apoi încercările mai complicate de explicări şi sistemizări. Zeci de ani, poate sute de ani vor trece pănă când acest material va putea fi elaborat spre o ştiinţă sistematică cu dreptul de a purta acest nume”.

După cum observăm, nu se arată prea optimist, deși, în epocă, cum și citează, Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) punea bazele psihologiei ca știință autonomă; în 1874 publicase Fundamentele psihologiei fiziologice, ca în 1896, la cîțiva ani după publicarea studiului maiorescian, să editeze Bazele psihologiei.

„Cauza proprie a greutăţii de a ne cunoaşte unii pe alţii este următorul fapt primordial al vieţei sufleteşti: miile şi sutele de mii de impresii, de cugetări, de simţiri, de emoţiuni ce au trecut şi trec prin capul unui om şi-l caracterizează în indivi­dualitatea sa nu sunt niciodată în totalitatea lor prezente în conştiinţa lui actuală, ci stau în cea mai mare parte întunecate şi ascunse în sufletul sau în memoria lui. În conştiinţa lui actuală stă pe primul plan al atenţiunii o singură idee, pe lângă ea se asociază, însă în doilea şi al treilea plan, încă vreo câteva altele, poate pănă la şapte: toate celelalte, sutele de mii, de care dispune acest om în diferitele momente ale vieţei sale, rechemându-le din memorie, stau în fiece moment dat ascunse, nu încap în prea strâmta conştiinţă actuală, ci rămân în afară de lumina ei; şi nu numai că stau ascunse pentru observatorul străin, ci stau ascunse pentru însuş individul care le are şi care se miră adeseori singur de curioasele idei ce-i vin în minte sau de curioasa lipsă de idei şi de emoţiuni ce ş-o constată uneori în propria lui conştiinţă”.

Este evidentă prefigurarea inconștientului freudian.

După o trimitere la mitul platonician al peșterii, cu umbrele care nu redau decît parțial realitatea, deși comparația recunoaște că o vede totuși nepotrivită, cred mai mult insuficientă, afirmă: „… Căci nu cercul luminos al conştiinţei se plimbă de regulă peste feluritele stări sufleteşti, ci el pare a fi nemişcat, şi, din contră, stările sufleteşti par a ieşi din întunerecul me­moriei sau a se forma din întâmplătoarea încunjurime externă şi a trece în mişcare succesivă prin strâmta lumină a conştiinţei.

Această îngustime a conştiinţei nu a putut scăpa din ve­derea psihologilor; o atingere a ei se află chiar şi în literatura română, în una din cele mai bune cărţi de şcoală, Psihologia empirică a d-lui I. Popescu (ed. II, § 10); cercetări psihofizice asupra numărului exact de idei ce pot încăpea în fiecare moment dat al conştiinţei s-au făcut (Wundt): o explicare a fenomenului s-a încercat (Herbert Spencer). Dar aceste elaborări ştienţifice (sit venia verbo!) sunt insuficiente şi premature. În locul lor şi înainte de ele starea actuală a cunoştinţelor noas­tre cere încă numeroase constatări de fapte interne relative la acest fenomen, îndeosebi înţelegerea şi urmărirea influenţei lui asupra tutulor relaţiilor sufleteşti în om şi între oameni, orcare ar fi, dealtminteri, explicarea ştienţifică în viitor”.

În partea a II-a sunt cîteva observații, între care unele circulă ca aforisme: „Omul tânăr nu este, ci devine; numai despre omul bătrân se poate întrucâtva zice că este, fiindcă a fost şi s-a dovedit. În mişcare, nu în repaos, ni se înfăţişază toate stările sufleteşti. Un diamant îl poţi găsi după zece ani cum l-ai lăsat acum zece ani: diamantul este anorganic; un om nu rămâne după un timp oarecare cum l-ai lăsat mai nainte: omul este viaţă organică.

Prin urmare, mijlocul cel dintâi pentru a-ţi da seamă de fiinţa unui om răspunde la întrebarea: în ce direcţie se mişcă lucrarea lui sufletească? Unde vrea să ajungă, unde mai poate ajunge? Și mai practic: merge înainte sau dă înapoi?”

De reținut este și opinia criticului asupra evoluției unui tînăr, foarte bun în școală, premiat, cu toate datele pentru ce promite un viitor strălucit: „Îl urmăreşti câtva timp, îl întâlneşti iarăş după câţiva ani. Ce a făcut de atunci încoace? A progresat în dezvol­tarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Şi-a înte­meiat cu propria sa muncă existenţa materială? A scris ceva şi lucrează mai departe? Îl vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A rămas credincios idealului din tinereţe?

Dacă da, atunci a devenit om de valoare şi acum este cineva. Dacă nu, este pierdut; şi foarte mulţi şcolari eminenţi ajung bărbaţi mediocri sau mai rău decât mediocri”.

Și cîți șefi de promoție, din păcate cam mulți, nu confirmă cele promise la sfîrțitul școlii!!

„Tinereţea e totdeauna o enigmă, vârsta matură e dezlega­rea enigmei” (T.M.).

În condensata parte a III-a, avem dezlegarea uimirii: cum este posibil în absența unui om care a acumulat vaste cunoștințe, acestea să nu-ți fie de folos în activitatea proprie: „Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel important, ci importantă este legătura între idei. Tu poți ști în multele momente ale vieţei: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anumit moment şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, simplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă de care să le prinzi şi tu trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în mişcare regulată din întunericul memoriei la lumina îngustă a conştiinţei actuale.

O mie de boabe stau împrăştiate în diferite locuri, tu îţi pierzi vremea ca să le cauţi una câte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a mânei stăpâneşti totalitatea şiragului”.

Mîna scriitoare a lui Maiorescu știe a stăpîni minunat totalitatea șiragului.

În ultima parte propune o viziune care în timp s-a afirmat ca extrem de fecundă: „În fiecare om sunt cel puţin doi oameni: omul ideilor şi omul simţirilor (minte şi inimă)”. Aserțiune ce se află și în preocupările lui Liviu Rusu din Estetica poeziei lirice, sau ale lui Nicolae Mărgineanu din monografia Psihologia persoanei.

„Spre a da adevărurilor noastre mai multă siguranță, trebuie, ne spune Maiorescu, să luăm faptul aşa cum se prezintă, şi în experienţa vieţei faptul se prezintă aşa că cele mai disparate împărecheri între stările intelectuale şi între dispoziţiile sentimentale se pot produce în acelaş individ; de unde rezultă că nici o concluzie oarecum teoretică nu se poate trage de la unele la altele, ci fiecare trebuie anume constatată prin experienţă şi pănă când n-ai avut ocaziile suficiente pentru această constatare, trebuie să te fereşti de orce anticipare a judecăţii”.

Își dorește să se acorde cercetărilor sufletești, în cadrul investigărilor științifice, o indiscutabilă prioritate, adică locul cel dintîi. Și apelează la cerința esențială a creștinului: iubește pe aproapele tău, în încercarea de regenerare a simțirilor în consens cu știința psihologiei care, întru regenerarea gîndurilor, are ca cerință finală: cunoaște pe de-aproapele tău.

La cîteva luni de la plecarea poetului la cele veșnice, Titu Maiorescu publică studiul de căpătîi pentru toți eminescologii ce i-au urmat, Eminescu și poeziile lui, Convorbiri literare, noiembrie 1889. Și Gherea și N. Petrașcu au dedicat înaintea lui Maiorescu studii asupra poeziei marelui poet, dar cel care va rămîne cu adevărat reperul esențial în lungul șir al cercetărilor în eminescologie este Eminescu și poeziile lui.

  1. Manolescu în teza lui de doctorat, Contradicția lui Maiorescu, publicată în 1970 la Editura Cartea Românească, nota: „A gîndi un alt Eminescu ne pare încă astăzi cu nepu­tinţă. Nu-i vorbă că putem accentua alte laturi ale personalităţii poetului; dar sensul metafizic al personalităţii rămîne acela maiorescian”. Și nu altfel afirmă încă din deschiderea studiului despre corifeul Junimii: Eminescu este pentru mulți opera lui Maiorescu.

Pașii făcuți și prin directa acțiune a Societății Junimea și mai ales a revistei Convorbiri literare întru înălțarea literaturii naționale spre accederea acesteia în marea familie a culturii occidentale, avea ca obligație să răspundă la două cerințe enumerate de Maiorescu: să arate întîi în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită deopotrivă toată inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filozofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări. Pentru critic cel care realizează amîndouă condițiile este Eminescu prin poezia sa, în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară.

Se întreabă (în deschiderea primei părți în care se ocupă de biografia lui Eminescu): Care a fost personalitatea poetului? O consideră de neschimbat, indiferent de contextul în care ar fi trăit: „Viaţa lui externă e simplă de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa, şi nu în Austria şi în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în hierarhia statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întâlnit în viaţa lui sentimentală orce alte figuri omeneşti – Eminescu rămânea acelaş, soarta lui nu s-ar fi schimbat”.

Dă în continuare o scurtă biografie a poetului și respinge că ar fi înnebunit din cauza mizeriei în care a trăit și argumentează: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaş proporţie tot ce era caz individual, întâm­plare externă, convenţie socială, avere sau neavere – rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cu­prins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recu­noaşterile publice le-a despreţuit totdeauna”.

Invitat deseori al reginei-poet, Carmen Sylva, favorit al curții regale, refuză propunerea regală de a i se acorda premiul bene-merenti. Cum constată criticul: „rege el însușii al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”

Maiorescu conturează un credibil portret psihic și intelectual al poetului: „Luxul stării materiale, ambiţia, iubi­rea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al Timpului mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin: pentru micile lui trebuinţe materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obişnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani.

Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realităţii”. Și continuă portretul intelectual evidențiat și de manuacrisele și faptele vieții ipoteșteanului: „Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orce interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţei inte­lectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studiarea mişcării filo­zofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său. Şi energia cu care a redactat Timpul, înălţimea de vederi ce apare în toate arti­colele lui, puterea neuitată cu care în contra frazei despre naţio­nalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanţa elementului autohton sunt o dovadă pentru aceasta.

Cu o aşa natură, Eminescu găsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situaţiile în care a fost pus. La biblio­tecă, pentru a-şi spori comoara deja imensă a memoriei sale; ca revizor şcolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ; în cercul de amici lite­rari, pentru a se bucura fără invidie sau a râde fără răutate de scrierile cetite; la redacţia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţio­nale – în toate aceste ocupări şi sfere Eminescu se afla fără silă în elementul său”.

O afirmație care în timp nu se va susține este că: „Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui ştiu că la doi fraţi ai săi, morţi sinucişi, a izbucnit nebunia înainte de a sa şi că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă”.

Ultimele cercetări arată că poetul suferă de o depresie accentuată, cauzată și de eliminarea din redacția foii conservatoare Timpul, o depresie care necesita un alt tratament decît cel folosit pentru alienați. Fratele său Matei, spre exemplu, nu a înnebunit și a murit la o vîrstă înaintată, la 73 de ani, viață la care visa și Eminescu după cum citim în manuscrisele sale.

Și continuă prezentarea portretului moral al poetului: „Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce şi-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea ab­stractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca şi în veselie. Şi, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă.

Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manu­scrisul din mână şi să-l dea la Convorbiri literare.

Şi dacă pentru poeziile lui, în care şi-a întrupat sub o formă aşa de minunată cugetările şi simţirile, se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacţie de amor propriu; dacă el se considera oarecum ca organul accidental prin care însăş poezia se manifesta, aşa încât ar fi primit cu aceeaş mulţumire să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vieţei externe, dar şi chiar că în relaţiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobişnuit. Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei”.

Este un portret tributar viziunii lui Schopenhauer asupra geniului, realitate argumentată și de E. Lovinescu în monografia sa.

Nicolae Manolescu, în lucrarea amintită, pe această temă afirmă: „Nu există pînă azi o mai clară definiție a geniului eminescian și a geniului poetic în genere”.

Maiorescu leagă firesc personalitatea poetului de opera sa: „Înţelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale operei sale literare: bogăţia de idei, care înalţă toată simţirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoţională face pe poet), şi vom vedea în chiar pătrun­derea acestei bogăţii intelectuale până în miezul cugetărilor poetului puterea mişcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui şi să îndepli­nească astfel amândouă cerinţele unei noi epoci literare”.

Și, înainte de a intra în cercetarea operei, procedează, cum va aplica și G. Călinescu mai tîrziu, la examinarea deschiderii culturale a poetului, idee, cum remarcă Manolescu, foarte modernă și care, în același timp, arată cît de bine intuise criticul pe Eminescu: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura an­tică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddhaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate pănă astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoş­tinţele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea? Toc­mai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asu­pra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului român”.

Aderă la afirmația antică poeta nascitur, orator fit, dar cu amendamentul că în absența unei culturi cuprinzătoare și temeinice, rămîne la forma goală a ritmului și rimei: „Acel cuprins ideal al culturei omeneşti nu era la Eminescu un simplu material de erudiţie străină, ci era primit şi asimilat in chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiţie a naturei sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori ve­selă, adeseori melancolică, ci şi atunci când trec peste marginea lirismului individual şi îmbrăţişează şi reprezintă un simţimânt naţional sau umanitar.

De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a pro­dus-o opera lui asupra tutulor. Şi ei au simţit în felul lor ceea ce a simţit Eminescu, în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; numai că el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”.

  1. Lovinescu consideră că în articolul asupra lui Eminescu, criticul s’a oprit la portretul moral al poetului: consideraţiile ce urmează, îndreptăţite de altfel, şi cu gustul sigur de totdeauna, sunt didactice şi elementare; în ele nu se pot găsi decât rudimentele evoluţiei ulterioare a criticei în genere şi a eminescologiei în particular.

Afirmație mult prea aspră, chiar nedreaptă ținînd cont de reperele pe care le relevă din opera poetului și care și astăzi fac legea în critica operei eminesciene.

Remarcînd forma frumoasă grație căreia a avut atîta puterea de a lucra asupra altora, în numele acestei realități, își permite a termia studiul de față prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

Narează contextul în care a apărut prima ediție din poeziile lui Eminescu, volum de care s-a ocupat personal, cu mențiunea că asumîndu-și această întreprindere nu avem dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte.

Avînd ca prim izvor poezia populară poetul s-a ridicat pas cu pas pînă la expunerea celor mai înalte concepțiuni: „Condiţia fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetării”.

Sunt alese și comentate versiuni de o mare adîncime și frumusețe, argumentînd intuiția critică exemplară a lui Maiorescu: „Dar primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poeziei române peste acea formă obişnuită şi adeseori neîngrijită care a dat atâtor poezii ale noastre de păn-acum un aer aproape trivial.

Aici decelează criticul că primul pas al poetului, pe această cale, e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prozaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare. Urmat de al doilea pas care este introducerea, cu totul particulară poeziei lui Eminescu, a unor rime nouă, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat, după felul caracteristic al limbei româneşti, sau din două cuvinte.

Afirmații urmate de citate care argumentează opiniile criticului de la Convorbiri literare.

O altă inovație a poetului, apreciată cum se cuvine, este în privința rimei remarcată în modul cel mai neașteptat în numele proprii luate din diferite sfere de cultură şi introduse în modul cel mai firesc în versurile sale.

Admirația lui Maiorescu față de geniul eminescian este nu doar convingătoare, este, ca să folosim un termen medical, contagioasă, într-o manieră benefică spiritual: „După o așa încordare, după o aşa luptă dreaptă pentru a turna limba veche în formă nouă, nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigură a unor forme rafinate în Oda în metru antic, în Glossa şi în admi­rabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care nu se găsea pănă atunci nici o pregătire în literatura noastră”.

Nu voi cita întreaga frază prin care criticul afirmă că pe cît se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui… E o afirmație care are aceleași valențe și asupra acestui început de secol 21.

În final Maiorescu punctează definitiv, cu documente, ca dată de nașterea a poetului 15 ianuarie 1850 – ziua în care de cîțiva ani sărbătorim și Ziua Culturii Naționale.

„Maiorescu nu a creat numai cea dintîi imagine durabilă a lui Eminescu: el a creat un mit”, citim în Contradicția lui Maiorescu. Și tot aici: „Eminescu și poeziile lui este pentru N. Manolescu, încontestabil, capodopera lui Maiorescu”.

În februarie 1890, Maiorescu publică în Convorbiri literare două postume eminesciene: „Două poezii postume ale lui Mihail Eminescu, pe care le apreciază ca fiind scrise în prima aruncătură a condeiului încă de pe la 1880. Datarea se va constata că nu este exactă, oricum criticul este prevăzător și apreciază că ar fi fost creată de pe la 1880, deci destul de aproximativ, Postumele sunt: Sonet (Oricîte stele ard în înălțime) și Dalila – care reprezintă în fapt prima versiune a Scrisorii V.

În numărul pe octombrie 1890 al Convorbirilor aflăm un necrolog dedicat fratelui lui Iacob Negruzzi, sub titlul Leon C. Negruzzi și „Junimea”. Trăitor între 1840-1890, fratele mai mare al directorului de la foaia junimistă termină studiile la Berlin și este membru al Societății încă din 1865. Criticul îi face un portret uman foarte binevoitor, dar ca scriitor, elegant atenționează că nu a dat vreun rezultat mai durabil.

În Convorbiri pe lîngă două poezii neînsemnate, mai publică și șase novele. Marele merit pare să fi fost că: „Leon Negruzzi este şi el, în limitele talentului său, un adept al acelei școale literare din Iaşi despre care mult s-a zis, dar puţin s-a înţeles, adecă al societăţii Junimea”.

Și în continuare avem un altfel de necrolog la adresa Junimii ieșene, de care este atît de legat Maiorescu și prietenii săi literari și nu mai puțin politici. Este poate cea mai frumoasă prezentare a Junimii, nu o dată citată, un remarcabil portret în aqua forte, fapt la care nu mă lasă sufletul să nu îl citez la rîndu-mi: „Junimea din Iași a fost – şi acum putem vorbi de ea ca de un lucru trecut – o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei, de iubitori sinceri. Din întâmplare, cei dintâi membri ai ei s-au găsit a fi înzestraţi cu cunoştinţe destul de felurite, fiecare după studiile şi după gusturile sale, încât să se poată completa unii pe alţii şi totodată să se poată înţelege. Discuţiile cele mai animate, însă fără nici un amestec de inte­rese personale, i-au apropiat şi i-au împrietenit, atrăgând încetul cu încetul pe mulţi alţii, a căror dispoziţie de spirit îi făcea accesibili la asemenea cercetări adeseori abstracte. În primii ani ai acelor întruniri intime s-a urmărit cu stăruinţă cetirea mai tutulor operelor literaturei române de pănă atunci, bune-rele cum erau, şi pe temeiul unor asemenea cetiri se iscau discuţiile: observări critice, încercări de stabilire a unui teren comun de înţelegere, teorii conduse la extrem şi apoi limitate spre o aplicare mai firească, expuneri ştienţifice despre estetică, despre limbă, despre scriere, despre multe alte obiecte ale gândirii omeneşti – căci ştiinţele se înrudesc – de omnibus rebus et quibusdam aliis, totdeauna libere, adeseori îndrăzneţe, de regulă vesele, niciodată personale, sau meschine, sau înveni­nate. Şi se formase astfel o atmosferă de preocupări curat inte­lectuale, care fără voie şi pe nesimţite ajunsese a stăpâni pe toţi, aşa încât orele petrecute o dată pe săptămână la Junimea steteau în cel mai mare contrast cu viaţa de toate zilele, erau o lume aparte, un vis al inteligenţei libere, înălţat deasupra trivialităţilor reale. Şi aşa de intensiv, şi aşa de puternic lucra această atmosferă asupra celor ce o respirau, încât forma ea însăşi o legătură între ei şi-i armoniza pe toţi pentru timpul cât dura, pe unii pentru toată viaţa lor.

Cele mai disparate spirite s-au putut întâlni şi s-au putut însufleţi în acest contact: veselul voltairian Pogor cu sistema­ticul politic Carp, melancolicul Teodor Rosetti cu (pe atunci) humoristicul Iacob Negruzzi, scriitorul acestor rânduri cu mili­tarul autodidact M. Cerchez, traducătorul lui Heine, N. Schelitti cu franţuzitul M. Korné, închisul estetic Burghele cu vârtosul glumeţ Creangă, juristul Mandrea cu hazliul Paicu, agerul şi recele Buicliu cu sentimentalul Gane, spaniolul Vârgolici cu obscurul german Bodnărescu, horaţianul Ollănescu-Ascanio cu liricul ofiţer Şerbănescu, tăcutul Tasu cu vorbăreţul Ianov, viul cugetător Conta cu poligraful Xenopol, exactul Melic cu volintirul Chibici, amarul critic Panu cu blândul Lambrior, anecdotistul Caraiani cu teoreticul Missir, bunul papa Culianu cu epigramaticul Cuza, izbucnitorul Phillippide Hurul cu blajinul Miron Pompilie, super-gingaşul Volenti cu filologul Burla, popularul Slavici cu rafinatul Naum, înaltul visător Eminescu cu nemilosul observator Caragiale, şi alţii şi alţii în umbră şi în penumbră, iar din când în când, în mijlocul lor, întineritul Vasilie Alecsandri, cu farmecul povestirilor lui”.

Și se întreabă nostalgic: „Unde sunt aceste timpuri şi unde sunt aceşti oameni!

A venit realitatea practică, au venit cerinţele vieţei publice şi i-au aruncat în diferite sfere de acţiune. Iar unde începe acţiunea, încetează răgazul contemplativ.

Şi totuş, cutez a zice că la cei ce mai sunt în viaţă din vechea Junimea literară şi chiar la cei dezbinaţi astăzi prin luptele politice a rămas ceva statornic şi comun: în viaţa lor privată amintirea orelor petrecute la Junimea printre cele mai fericite momente ale tinereţei lor, în viaţa publică o mai mare accesibilitate pentru orce idee de interes general”.

E o viziune testamentară care obligă pe toți cei care au crezut și cred în ceea ce au reușit Junimea și revista Convorbiri literare în acele vremuri de pionierat pentru cultura națională.

Convorbiri literare publică în numărul pe noiembrie 1891 (după cum se poate ușor observa, este prezent în revistă, în ultimul timp, cam o dată pe an): Quintus Horatius Flaccus, „Ode, epode, carmen saeculare”, o recenzie la traducerea în versuri a poetului latin de către Dumitru C. Ollănescu-Ascanio (1849-1908). Traducerile lui Ollănescu, publicate rînd pe rînd în Convorbiri sunt adunate într-un prim volum al operelor complete ale lui Horațiu, cuprinzînd integrala Odelor, Epodelor și Carmenul secular.

Destul de reținut în aprecierea calității traducerilor, Maiorescu reproduce admirabila odă „în metru antic”, singura pe care o avem de la Eminescu, exemplu de cum ar trebui tradus Horațiu, așa încît nici nu crede că ar putea cere unui traducător să se ridice la astfel de performanțe. Apreciază din volumul lui Ollănescu, doar traducerea Ad amphorumUnei amfore, pe care o și reproduce.

Dușul elegant al criticului va determina pe traducător să renunțe la publicarea următoarelor două volume deja anunțate: Satirile (II) și Epistolele (III).

Prezența critică a lui Maiorescu din această perioadă în Convorbiri literare este remarcabilă mai ales prin monumentalul său studiu: Eminescu și poeziile sale.

 

Revista indexata EBSCO