Feb 27, 2018

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Ce se vede dintr-o cușcă

Poezia lui Stere Bucovală din Oglinda secată, Vocile dimineţilor viitoare, Sonoritatea cuvîntului şi Orizontul din cuşcă este una a departelui, a întinderii mării şi a înaltului dintr-o stea tremurătoare: „Pe cînd urcam/ Pe atunci că­tre mare/ Steaua căuta să-mi vorbească/ Tremurătoare./ Valul întins ca o frază/ Pagini întoarce la răsărit/ Cartea mării semnează-n/ Granit./ Înţelesul venind prea tîrziu/ Curenţii reci multe ori/ Aducînd la ţărmul pustiu/ Visători…” (Ţărmul); „La ţărmul Trandafirului/ Ca o corabie te-ai scufundat/ Cît vezi cu ochii/ Valul întinde un braţ/ După ultimul/ Naufragiat” (Emoţie marină). Marea e topos-ul poeziei lui Stere Bucovală, cu ţărmul care e cuşca de unde se vede limita, ceea ce (se) închide şi, deopotrivă, ceea ce (se) închipuie, un dincolo al tuturor speranţelor şi viselor; spaţiul liric e al unui univers acvatic, al „semnelor” sale, marea (valul, furtu­na, ţărmul, plaja unde cade „pleoapa moartă a lunii”, o corabie rimbaldiană, ancorînd în portul Namur, naufragiatul), apele curgătoare în care se transferă sufletul, ploaia, lacrima erosului năruit, Dunărea al cărui afluent e „vena mea cavă”, rîul pe care trece luntrea lui Charon, în sentimentul pierderii şi adierea sfîrşitului („Rare­ori mai aud un pian prin oraş/ Cu după-amiezile curgînd pe sub clape/ Peste notele-adînci vîslea un luntraş/ Întinsele ape/ Tot mai des văd păsări cum se scufundă/ În apele verzi din copaci/ Luntra­şul cîrmea încet fără undă/ Luntrea cu maci/ Rareori trecea peste clapele unui pian/ Vîrsta mea vîrsta necunoscută/ Aşa cum taie va­lul ultimul an/ Luntrea pierdută” – Amiezile unui pian), în sfîrşit, Marea Moartă, simbolul în înţelesul căruia fiinţa se stinge, se surpă: „Măcar să fi lăsat pe masă un bilet,/ O ţandără de suflet în batistă/ Sau în oglindă, din ultimul portret,/ Înfăţişarea ta de ametistă./ Măcar să fi lăsat o vorbă prin vecini/ Sau harta unei lacrimi desfăcută/ Ca drumul cel din palmă dintre crini/ În faţa porţii mele să ajungă./ Măcar să fi lăsat luminile aprinse,/ O inimă în loc de felinar…/ Ai fi văzut de-atunci că venele-s deschise,/ Că sînger pe butucul din raze de stejar./ De-ai fi lăsat o cheie lîngă prag,/ Iar pe tavan o stea din Marea Moartă,/ M-aş fi urcat pe casă, cum ur­ci pe un catarg,/ Şi pînze ţi-aş întinde ca vîntul să le bată” (Sîn­ger pe butuc).

Stere Bucovală îşi îmbracă poezia în me­taforele departelui, identificate, cel mai adesea, în universul acva­tic, „pîntecul naşterii”, dar şi în înaltul cerului, de unde, iată, „nici o umbră nu cade” ori în tristeţea zborului în care se adună toate semnele structurale ale elegiilor din Orizontul din cuşcă: „Tu ai împins pămîntul sub piciorul meu/ Şi umbra mi-ai golit a nu ştiu cîta oară/ Cum se goleşte coaja de gălbenuş de ou/ Şi cuibul înc-o dată de puiul care zboară/ Tu m-ai adus pe ţărmul cu umbrele înal­te/ Aici unde şi valul îşi caută un gol,/ Iar puiul care zboară din cojile lui sparte/ Dă pentru prima oară tristeţii un ocol/ Tu m-ai trimis prin lume cu gîndul răvăşit,/ Cu palma desfăcută precum un cuib de stea,/ E cerul ca un ţărm în care-ai cuibărit,/ Lăsînd un fulg să cadă, tîrziu, în urma ta” (Tristeţea zborului). Într-o altă

perspectivă, poemele din cartea lui Stere Bucovală sînt, deseori, ex­presia raportului tensional al fiinţei cu sine şi cu lumea, asumînd ceea ce va fi fiind „gramati­ca jocului”, valoarea poeziei în ordinea existenţei înseşi; aşteptînd mereu, sub semnul interogaţiei active, fraza, litera, cuvîntul („Fraza în care te-aştept,/ Cuvîntule,/ mai ştii/ a reuşit să facă din tine/ un înţelept?”, scrie Stere Bucovală în Gura care te vinde), poemul închide, ca într-un mormînt, lumea – o butaforie, cu un „înger împăiat” –, fiinţa însăşi, viul, viaţa şi moartea: „Nu se poate, îmi spuneam, nu se poate/ întregul regat pentru un singur cuvînt/ Şi ca­lul, my lord, şi puşca din spate/ Femeia de aur, singura pe pămînt?/ La baluri, măştile sunt tot mai triste/ Viorile cunosc doar un singur refren/ Cuvîntul, my lord, atît de uşor să te mişte/ Cum aburul duce pe şine un tren?/ Sîngerează castelu-n amurg: veche rană/ Canalul cu apă e un bandaj împrejur/ Cuvîntul, my lord, deschide gura ca o capcană/ Dinţii sunt bine-ascuţiţi, chiar fără cusur?/ Cărările sunt scrisori ce au plecat departe/ Odată cu ele şi un ultim vînat/ Cuvîntul, my lord, e cifrul cumva despre moarte/ Sau despre cel care abia acum a înviat?” (My lord). Încercînd tonalităţi eminesciene din Scri­soarea III (Eminesciană 1), bacoviene (Strada, Mansarda), simboliste, în „figurile” lirice ale corabiei sfărîmate şi „soarelui negru”, fixate în paradigme din alt veac (Lutierul, Parabolă marină), abordînd, în schiţă, tema medievală (Ultima gutuie) ori experimentînd în tex­te sufocate, însă, în discursivitate (Omul, Puţin cam obosit, Cărarea, Destinaţie necunoscută, O singură flacără, Lăsînd liniştea), poezia lui Stere Bucovală din Orizontul din cuşcă se regăseşte, cu partea ei cea mai rezistentă, în metaforele departelui, în asumarea marginalităţii, a cuştii acesteia, ca temă literară asociată universului ac­vatic şi, nu de puţine ori, în poeme pur şi simplu frumoase, precum acest Bob de piatră: „Nu mai plouă, de mult nu mai plouă/ Niciun Caloian pe pământ/ Pietre se aud cum crapă în două/ Sub lama de vînt/ Oare de cînd nu mai plouă de cînd/ Seceta dezgroapă oul de sub cîmpii/ Sub coajă cu ciocul pe rînd/ Bat pui de foc arămii/ Oare să plo­uă, Doamne, să plouă/ Rădăcina nopţii putrezeşte demult/ De piatră bobul de rouă/ Alunecă în pămînt”.

Aceeaşi nostalgie a departelui, a cărării care „şerpuieşte mai demult printre stele” regăsim şi în vo­lumul Vocile dimineţilor viitoare, unde ţărmul, marginea se fixează în chiar spaţiul poetic al mesei de scris, a hranei, deopotrivă şi în transcrierea visării orizonturilor fără limite: „Şi nu demult/ S-a răsturnat punga dimineţii/ Pe masa de scris/ Frunze şi raze/ Pe cărarea ce şerpuieşte/ Pînă la călimara înaltă/ Suind bolta de-argint/ Până la peniţa tocită/ Pe spatele încovoiat al mirării/ Pînă la raza/ Ca un ochean ce se rostogoleşte pe masă/ Fără ochiul de la capăt pîndind./ Pînă cînd/ Mîna tristeţii pipăie/ Prăpastia de pe marginea/ Mesei pătrate./ Şi nu demult/ Am umplut punga dimineţii/ Cu frunze şi raze/ Iar cărarea ce mă despărţea înadins/ Şerpuieşte mai demult printre stele” (Masa pătrată). Majoritatea poemelor din Vocile dimineţilor viitoare se structurează prin simbolistica universului acvatic, a mării (corabia, valul, ancora, pescăruşii, ţărmul, estuarul) în contrast violent cu „poarta închisă a pămîntului”; departele e al mării, dar şi al stelelor „uitate pe prispă şi acoperişuri”, al curcubeului care creşte din pămînt şi al înaltului din adîncul fîntînii, fiinţa ocrotind mereu, sub pleoapa ochiului, „un cuib de stea”, împlinind erosul „pe streaşina unei stele”, ieşind de pe par­tea întunecată a lucrurilor într-un loc unde nu se mai întorc cocorii, în pîlnia universului: corabia e vehiculul spre departele care sparge lacătul de la cuşca marginii, a ţărmului, a limitei şi surpă­rii: „De-atunci am ridicat privirea încet ca o ancoră/ Şi pînzele-n care vîntul demult n-a mai scris/ Corabie tristă pe apele lunii de marmură/ Porţi mari din peretele orizontului ai deschis/ Am dat la o parte un fulger deja ruginit/ Şi o stea căzută din felinar astă-noapte/ încercînd cu jarul pe care-l ştiam amorţit/ Să lumineze cărări de pe-atunci înfundate/ Vine o vreme cînd poate nu vrei să ştii/ Dar n-am adunat mai nimic pentru mine/ O curte e cerul în care ne jucam de copii/ Căutînd peste garduri Ceva care vine/ Aş putea să-ncep de la capăt mereu/ Genunchiul tocit mă va ajunge din urmă/ Se închide amiaza cu lacăt în sufletul meu/ Goneşte prin cărnuri şi scurmă” (Amiază sub lacăt).

Oglinda secată, Vocile dimineţilor viitoare, Sonoritatea cuvîntului şi Orizontul din cuşcă sînt cărţile mării, trans-figurînd fantasma unui port, a unui loc de dincolo de orizontul ce se vede din cuşcă; Namur, în lirica lui Stere Bucovală e asemeni ultimei Thule din poezia Constanţei Buzea, de pildă: Na­mur din Vocile dimineţilor viitoare şi Orizontul din cuşcă şi Thule din Ultima Thule nu sînt nici oraşul din Belgia, de la confluenţa rîului Meuse cu Sambre şi nici oraşul şi aeroportul din Groenlanda de azi: Namur şi Thule sînt nemarginea, orizontul mereu departe, de neatins, în visare şi vrajă: „Sub velele toamnei călătorind împreună/ Tîrziu am ancorat în portul Namuur./ Corabia se lega de chei/ cum se leagă lumina de stea/ Şi ochiul de lacrimă/ Am coborît prin­tre femei şi bărbaţi/ Tocmai cînd luna ridica un decor/ Din pînze galbene proaspăt spălate/ În tavernă/ În izvoarele mici de fum şi de şoapte/ Am băut împreună licoarea/ Aşteptînd marea să urce pe soclul de piatră/ Şi să vorbească/ Auzeam că ar fi printre noi/ Cei care au îmblînzit vînturile închizîndu-le-n/ ţarcuri/ Ca pe nişte animale de casă/ Cei care au săpat fîntînile sfărîmînd între buzele/ lor/ Uscata limbă de lut a arşiţei trecute şi viitoare/ Cei care au pus tru­pul/ Ca o apă curgătoare înaintea focului/ Cei care au smuls rădăci­na izvorului/ Şi au înfipt-o în pămînturi neîncepute/ Erau şi tămă­duitorii/ Veniţi din ţările unde Fata Morgana/ Mănîncă din aceeaşi farfurie cu ei/ Se culcă cu ei şi cresc copiii împreună/ Tîrziu sub velele toamnei/ Stînd cu toţii în portul Namuur/ Aşteptam ca marea să urce pe soclu/ Şi să vorbească” (Portul Namuur).

Poet cu „o adevărată pasiune pentru rostirea frumoasă” (Cezar Ivănescu), „meditativ şi reflexiv, cu o do­ză de sensibilitate aparte, cu o notă de umor intelectual” (Daniel Cristea-Enache), poet „al umbrei metaforice” (Vasile Spiridon), un „ales dintre aleşii Zeiţei Poeziei” (George Astaloş), „un suflet sen­timental şi romantic, un poet acvatic, nocturn şi cosmic” (Lucian Gruia), cultivînd o poezie care „se înscrie cu o admirabilă coerenţă în acea parte a universului imaginar redevabilă abisului, coborîrii, crepuscularului, finalmente melancoliei” (Radu Voinescu), Stere Bucovală e un poet adevărat despre care, nu mă îndoiesc, vom mai auzi.

Revista indexata EBSCO