Feb 27, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

Nicolae Iorga, Femeile în viaţa neamului nostru. Chipuri, datine, fapte, mărturii, ediţie îngrijită şi indice general de Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2014, 180 p.

 

Cu ceva timp în urmă semnalam un album aparte, şi ca realizare tipografică, apărut, în două volume, la aceeaşi editură ieşeană, anume Portretele doamnelor române publicate de preşedintele comisiunii, Nicolae Iorga/ Portraits des princesses roumaines publiés par N. Iorga, président de la Commission, 80 p.; Domnii români după portrete şi fresce contemporane adunate şi publicate de preşedintele comisiunii, Nicolae Iorga / Les princes roumains d’après des portraits et des fresques contemporains réunis et publiés par N. Iorga, président de la Commission.

Portretele doamnelor române încep cu Doamna Ana, „soţia lui Basarabă”, ctitorul Bisericii Domneşti din Argeş, decedată în 1352, şi se sfîrşesc cu mai multe reprezentări ale Reginei Elisabeta.

Iorga plecase, prin 1900, de la o idee care, însă, a dus la… alta şi, apoi, şi la această carte, pe care o deschide explicînd succint aceste demersuri, dar şi că „despre Domnii ce au stăpînit aceste ţări, despre luptele, isprăvile şi nenorocirile lor, s-a vorbit destul, şi bine, şi, mai ales, rău. […] Din potrivă, o uitare nedreaptă a acoperit întotdeauna, ca o buruiană de părăsire, mormintele Doamnelor, ce au stat alături de soţii lor, în mijlocul furtunilor unui trai aşa de zbuciumat, că abia ni-l putem înfăţişa astăzi”. Adaugă apoi, şi ca „principiu de lucru”, că „despre Doamnele noastre se poate vorbi din două puncte de vedere: întîi, din acel al originii lor şi apoi din acela, nu mai puţin însemnat, al rostului pe care-l aveau la Curtea petrecerilor sau la Curtea afacerilor”, continuînd şi cu alte criterii după care a purces la alcătuirea acestei cărţi. Iorga şi-a structurat cartea astfel (după prefaţă): I. Doamnele românilor (de la primele doamne muntene pînă la Neagoe Basarab, doamnele catolice din Ţara Românească, doamnele Moldovei de la Alexandru cel Bun şi ale urmaşilor lui ş.a., pînă la doamnele din epoca fanariotă), II. Cîteva chipuri de doamne (de la fetele Lăpuşneanului, la doamna lui Ieremia Vodă), III. Îmbrăcămintea femeilor din trecutul nostru, IV. Femeile în viaţa socială a trecutului, V. Femeile şi literatura românească (de la doamnele „cu învăţătură” de pînă la 1600, pînă la epoca Regulamentului Organic, femeile în literatura romantică şi „şcolile noi” şi „partea nouă” a femeilor în viaţa neamului”), VI. Mănăstirile de maici. Cartea se încheie cu un indice general.

Sînt pagini şi despre un alt fel de a vedea istoria noastră, nu mai puţin interesant, şi cheamă cititorul să citească şi în altă manieră vieţile doamnelor care au dus pe umerii lor atît de multe şi complicate „întîmplări” de care azi pare că mulţi par a nu mai voi să ştie nici să-şi amintească, la „chemarea” şi în „zgomotul” „noilor vremuri”.

Este doar o succintă semnalare, în tonul rubricii, dar pe care ne-am dori-o şi un îndemn la plăcută şi instructivă lectură, şi mai ales la reflecţie.

 

 

România. Documentele Marii Uniri 1918, ediţie revizuită şi adăugită, Argument de Ioan Scurtu, ediţie trilingvă, română-franceză-engleză, Tipo Moldova, Iaşi, 2017, 178 p.

 

Semnalăm o primă carte dintr-un amplu proiect al editurii ieşene Tipo Moldova, „România. Marea Unire, 1918-2018, 100 de cărţi”, coordonat de Ioan Scurtu. În catalogul acestui proiect istoricul Ioan Scurtu scrie: „Am urmărit evoluţia istoriografiei româneşti, cărţile incluse în această colecţie fiind scrise într-un anumit context politic, care a influenţat posibilităţile de documentare şi de publicare”.

Prima carte din proiect este Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, dar seria întreagă este deschisă cu albumul pe care îl semnalăm acum, realizat de Arhivele Statului în 1993, coordonat de Ioan Scurtu, care a fost menit, citim în Argument, să ofere cititorilor „o sinteză asupra luptei românilor pentru unitate şi preliminariile Unirii”, „rezoluţiile adoptate de Sfatul Ţării de la Chişinău, Congresul General întrunit la Cernăuţi şi Adunarea Generală de la Alba Iulia, tratatele internaţionale prin care au fost confirmate actele de unire”.

După un text de deschidere intitulat Lupta românilor pentru unitate statală pînă în 1916, semnat de Ioan Scurtu, albumul cuprinde fotografii, reproduceri după diverse documente, tratate, hărţi de campanie, scrisori/ telegrame, corespondenţă (şi) diplomatică, proclamaţii, articole din presă, hărţi ale cîmpurilor de luptă ş.a.

Dincolo de faptul că sînt readuse în atenţia cititorului personalităţi care au avut o contribuţie semnificativă la realizarea Unirii, acesta poate vedea, aşa cum/ atît cît se poate înţelege din aceste documente reproduse în această primă carte (imaginea căpătînd contur în celelalte ale colecţiei), cum au acţionat oamenii politici români ai vremii, atitudinea puterilor străine faţă de România, atitudinea vecinilor noştri, felul în care au evoluat lucrurile pe front, declaraţiile şi documentele Unirii, cum arătau efectiv tratatele internaţionale ş.a.

O colecţie interesantă de documente, un album frumos care deschide o serie impresionantă dedicată centenarului Unirii. În măsura posibilităţilor vom încerca să prezentăm cititorilor noştri şi alte cărţi din acest proiect aparte, care înseamnă 100 de titluri, 160 de opuri în total, ca mod de realizare (şi editorial/ tipografică) şi autori/ titluri vizate, cu atît mai mult cu cît unele dintre acestea sînt din biblioteci de peste hotare, parte poate neajungînd, pînă acum, la cunoştinţa cel puţin a publicului larg de la noi.

 

Alis Niculică, Junimea literară (1904-1914; 1923-1939). Bibliografie, prefaţă de Liviu Papuc, Editura Tipo Moldova, Iaşi 2012, 176 p.

 

Cu ceva timp în urmă am semnalat, pe rînd, alte două cărţi semnate de Alis Niculică, anume Din istoria vieţii culturale a Bucovinei: Teatrul şi muzica (1775-1940), şi, respectiv, Bucovina literară, Bibliografie. Cernăuţi, 1942-1944.

De data aceasta semnalăm apariţia – chiar dacă mai tîrzie, dar acum a intrat în posesia mea –, sub egida Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera”, din Suceava, a unui alt volum (dedicat tatălui autoarei, Emil Satco) dintre acelea care vor fi preţuite mai cu seamă de către cititorii/ studioşii care vor avea nevoie să caute prin cele de odinioară despre truda înaintaşilor noştri, care nu doar că nu trebuie uitată, dar poate fi şi de real folos. Am avut nevoie nu o dată să consult, pentru diverse documentări, cărţi şi publicaţii bucovinene de altădată, între care şi „Junimea literară”, al cărei prin număr a apărut la 1 ianuarie 1904, la ea colaborînd, în ani, „tot ce a însemnat ceva în scrisul bucovinean (şi nu numai)” (Liviu Papuc).

Autoarea se înscrie, cum am mai spus, în „linia” bucovinenilor „de tradiţie”, şi am în vedere formaţia lor riguroasă, fapt vizibil şi în felul cum valorifică bogatele surse biografice consultate şi, în cazul de faţă, cum abordează un mod de organizare tematică, cu indice de nume şi, în deschidere, şi o introducere prin care Alis Niculică face o scurtă trecere în revistă a situaţiei în domeniu din Bucovina, arătînd şi felul în care s-a ajuns la apariţie revistei, şi care au fost auspiciile, oamenii care au contribuit ş.a..

Structura cărţii (după prefaţă, introducere şi nota asupra ediţiei) – Pseudonime, apoi articolele apărute în revistă, pe categoriile: I. Limba şi literatura română (cu subtitluri ca: poezie, epigramă, proză, teatru ş.a., şi, în final, lingvistică literară, dicţionar), II. Literatură universală, III. Folclor (românesc, şi al altor popoare), IV. Istorie (a Bucovinei, românilor, a altor popoare), V. Viaţă culturală şi spirituală, VI. Ştiinţe, VII. Politică, VIII. Necrolog. Comemorări, IX. Iconografie (1. fotografii, 2. reproduceri artă, monumente, 3. varia), X. Concursuri, premii, şi, în final, XI. Bibliografii, XII. Poşta redacţiei şi administraţie, şi, în final, bibliografia consultată şi indicele de nume.

În final, reamintesc ce am spus şi cu alte ocazii, sînt cărţi demersuri necesare, care pot ajuta munca cercetătorilor, şi pot oferi informaţii importante oricărui cititor interesat, şi poate sînt cu atît mai importante cînd vizează şi regiuni astăzi aflate în afara graniţelor de stat.

 

Ioachim Giosanu, Cultul Sfintei Parascheva în Ortodoxie – cercetare hagiografic-liturgică, Editura Filocalia, Roman, 2013, 306 p.

 

                Între sfinţii pe care neamul nostru i-a primit ca pe un dar aparte de la Domnul este şi Cuvioasa Maică Parascheva”, scrie Episcopul de Roman Ioachim Giosanu. Reamintim că la Roman prima dată a fost atestat documentar un hram, în istoria bisericii noastre ortodoxe, dedicat Sfintei Parascheva, în 1408, cînd Alexandru cel Bun dă o danie, două sate Bisericii „Sfînta Vineri” („adică Sf. Parascheva”) din vechea localitate. Dar, după ce moaştele au ajuns la Iaşi, Sfînta Parascheva „a devenit una dintre cele mai venerate” de către poporul nostru.

Cu toate acestea, deşi încă din secolul al XII-lea s-a scris despre Sfînta Parascheva, nu există în întreg spaţiul ortodox o lucrare care, punînd laolaltă toate scrierile hagiografice, să „discearnă între autentic şi legendar”. Astfel, „originalitatea şi valoarea” acestei cărţi, scrie autorul, vine din faptul că este „prima încercare de a determina ce trebuie reţinut şi ce s-a stabilit cu certitudine despre viaţa Sfintei Parascheva” cea Nouă, numită astfel pentru a o deosebi de alte sfinte care poartă acelaşi nume. Pe de altă parte, de o importanţă „cel puţin la fel de mare” este şi clarificarea parcursului istoric al „mutării” moaştelor Sale, în bisericile din zona balcanică, fapt care, scrie Ioachim Giosanu, pentru că arată cum s-a dezvoltat cultul, dar şi aria notorietăţii aparte a Sfintei.

Structura cărţii: Prefaţă, I. Cînd a trăit Sfînta Parascheva, II. Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva în tradiţia bizantină şi post-bizantină şi în cea slavo-română, III. Strămutarea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva de la Belgrad la Constantinopol şi aducerea unei părticele din mîna sa ocrotitoare la Roman. Salvarea Moldovei şi a Voievodului Petru Rareş, IV. Aducerea moaştelor Sfintei Parascheva la Iaşi în 1641, tipărirea slujbei şi sinaxarului Cuvioasei la Lvov şi Cîmpulung în 1643, traducerea şi tipărirea vieţii Sfintei Parascheva în limba română. V. Contribuţia Sfîntului Antim Ivireanul la generalizarea cultului Sfintei Parascheva: prima ediţie greacă a vieţii şi slujbei (1692). Antologhionul românesc în 1705 şi cel grecesc din anul 1709, VI. Episcopul Climent al Rîmnicului şi prima traducere şi editare în româneşte a Slujbei Sfintei Parascheva (1737). Episcopul Chesarie al Rîmnicului şi traducerea celei de-a doua slujbe a Sfintei Parascheva, tipărită în Mineiele de la Rîmnic (1776), VII. Instituirea textului „canonic” al Slujbei Sfintei Cuvioase Parascheva la Mănăstirea Neamţu, în 1825 şi 1845, VIII. Minunile Sfintei Cuvioase Parascheva. Episcopul Melchisedec al Romanului şi cultul Sfintei Parascheva în lumea modernă. IX. Sfînta Cuvioasă Parascheva şi evenimentele din 22 decembrie 1989, X. Principalele texte – document folosite în sprijinul cercetării noastre.

„Cu toţii am beneficiat de prezenţa protectoare a Sfintei” care, scrie autorul, este de sute de ani considerată „ocrotitoarea Moldovei”, iar miile şi miile de pelerini care au venit an de an la Iaşi de ziua Sa arată că, într-o lume în care sînt locuri pe planetă unde oamenii par a se depărta de tradiţii şi credinţă, poate că aici lucrurile nu stau de loc astfel. Nu numai de aceea este binevenită o astfel de carte, prin care cititorii, fie ei credincioşi sau pur şi simplu interesaţi, pot afla mai multe despre Sfînta Cuvioasă Parascheva.

 

Nicolae Peiu, Constantin Ostap, Dionisie Simionescu, Lungul drum al apei pentru Iaşi. Istoricul alimentării cu apă şi canalizării dulcelui tîrg, Cuvînt înainte: Gheorghe Nichita, Editura Tehnopress, Iaşi, 2012, 352 p.

 

Istoricul alimentării cu apă, de la începuturi, prin perioada în care se auzeau pe uliţe strigătele sacagiilor, apoi la primele demersuri de aducţiune şi mai departe, către zilele noastre, este o poveste interesantă, în care au fost direct implicaţi şi mai mulţi junimişti. Cele mai vizibile personaje, din acest punct de vedere, în acest proces, au fost primarii junimişti Nicolae Gane şi Vasile Pogor. Am citit aici tot felul de detalii istorice şi tehnice (dar înşiruite cursiv, astfel încît nu am avut senzaţia unei lecturi „întortocheate”) despre cum s-au petrecut lucrurile în timp, explicaţii „întărite” de schiţe, hărţi, fotografii ş.a.. De pildă, citim: „Primarul Vasile Pogor s-a ocupat cu stăruinţă de întreţinerea alimentării cu apă”, în mandatul lui captîndu-se noi izvoare pentru a se acoperi necesarul de consum. Şi nu era, în epocă, o treabă uşoară, lovindu-se în interesele negustorilor de apă. Cam prin 1896, cînd urmare a unor lucrări au secat fîntînile din care se aprovizionau sacagiii, a fost o revoltă a negustorilor de apă. Cînd, la 1 decembrie 1896, a fost inaugurat Teatrul Naţional, a fost alimentat cu apă prin branşarea la reţeaua de distribuţie care aduce apă din „sursa Aroneanu-Ciric-Şapte Oameni”. Cum spun autorii, în timp, a fost o adevărată „bătălie” pentru apa oraşului, cu oferte, jocuri de culise, intrigi, reuşite şi eforturi, studii („un capitol se intitulează „Avalanşa studiilor”), interese ale oamenilor de afaceri/ constructori/ ingineri ai locului versus străini ş.a.

Nicolae Gane, pe de altă parte, a apelat la un cunoscut hidrolog al vremii, Sir W.H. Lindley, datorită căruia am băut şi eu şi alte generaţii de locuitori ai oraşului apa de Timişeşti.

Sigur, sînt, cum spuneam, detalii de tot felul, care cred că pot interesa şi pe un cititor nespecialist, dar doritor să înţeleagă cum a fost „bătălia” pentru apa oraşului. Nu în ultimul rînd, cititorul poate vedea şi citind colecţia revistei „Convorbiri literare” sau, dar fiind accesul mai dificil, volumele din „Corpusul de texte ilustrative” pe care îl edităm, că preocupările junimiştilor şi convorbiriştilor erau foarte vaste. Şi, punctual, în privinţa alimentării cu apă a oraşului această carte subliniază cele spuse –, nu se limitau la literatură/ cultură.

Iar eu, după ce am citit aceste pagini, cînd am deschis robinetul mai că am auzit altfel şoptind, de peste veacuri, odată cu picăturile care curgeau, glasurile tuturor celor de altădată, dar şi din zilele noastre, prin efortul cărora e atît de „simplu” azi să ai în Iaşi un pahar cu apă limpede, fie că e din Prut ori din Timişeşti.

Revista indexata EBSCO