Feb 27, 2018

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Cinema-ul din tinda bisericii

Pe marginea unei cărţi de Daniel Cornea – Cinema-ul: o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii (Ed. Christiana, Bucureşti, 2017)

Fiind o „ispită” relativ recentă (a apărut în 1895), cinema-ul lipseşte încă din agenda preocupărilor bisericeşti. Este doar „un vehicul cultural privilegiat al începutului de mileniu”. Monahul Daniel Cornea (8 martie 1972 – 5 septembrie 2017) propune însă, prin testamentul său literar, o lectură „dusă la biserică” a cinema-ului, o „adecvare a intelectului cu lucrurile”. Demersul este posibil pentru oricine îşi asumă cultivarea discernămîntului – „prezenţă de spirit comparabilă cu a unui pilot aflat în misiune”. Numai aşa putem primi cinema-ul – şi, la modul cel mai înalt, capodopera (singura care „ilustrează adecvat originea divină a elanului creator”) – precum este. Pentru că „orice capodoperă e coerentă teologic: nu doar suportă lectura teologică, ci o reclamă”. Cartea lui Daniel Cornea conţine şi cîteva comentarii aplicate, la filme precum: Eyes Wide Shut, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Europa, Les invasions barbares, Pulp Fiction, Smultronstället, Ostrov, Matrix, El ángel exterminador, Andrei Rubliov. Demersul monahului cinefil şi culturofil va stîrni, de bună seamă, multe semne de întrebare. Sau de exclamaţie. Pentru că atît cei „neduşi la biserică” (decît – cel mult – la cîte un botez sau o cununie), deprinşi a considera cele ale Bisericii drept un vestigiu muzeistic dintr-un trecut definitiv încheiat, cît şi nu puţini dintre „bisericoşii” cripto-calvini şi culturofobi (într-un fel, două feţe ale aceleiaşi pietăţi individualiste) cred că cinema-ul sau, respectiv, credinţa, nu au nicio treabă cu „teologia frumosului”.

De-a lungul vremii, cultura înţeleasă ca „sistem de operare al condiţiei umane” a fost promovată – între alţii – Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Pavel Florenski, Georges Florovsky, Nicolae Steinhardt (model declarat al monahului Daniel), Olivier Clément iar, în zilele noastre, de Chrystos Yannaras, Sorin Dumitrescu ori Costion Nicolescu. Cu toţii – împreună, acum, cu Daniel Cornea – mizează dintru început pe „bunul simţ comun, discernămîntul natural sădit de Dumnezeu în inima fiecăruia ditntre noi”. El ar putea fi cel dintîi „toiag şi sfetnic”. Astfel, din perspectiva „nevoilor bisericeşti”, cinemaul „suportă o lectură teologică”, iar locul „iconicităţii” sale e chiar Biserica. Dar, atrage atenţia autorul, „nu Biserica-zidire, ori Biserica-instituţie, ci Biserica-Trup al lui Hristos – noutate radicală instituită de Sfînta Treime prin pogorîrea Sfîntului Duh în ziua Cincizecimii”. Ce anume este „în tinda Bisericii”? Tot „ceea ce se îndreaptă către sfîntul altar, chiar la distanţă mare fiind”. Deci şi – uneori – cinema-ul, atunci cînd „ne invită să gîndim, să ne punem probleme, să căutăm sensul lucrurilor pe căile contemplaţiei”. Cînd, în fine, reuşeşte „să lase deschis orizontul interpretării, să nu-l închidă asupra lumii ca un cîine care-şi muşcă propria coadă”.

 

Refuzînd să accepte divorţul dintre cultură şi credinţă (pe care mulţi le consideră „domenii paralele, iremediabil disociate”), Daniel Cornea înţelege că întîlnirea cu cinema-ul este „profund mediată”, că „nu percepem filmul decît printr-un vast şi sofisticat dispozitiv interpretativ”.

De vină pentru această „schizofrenie” consideră că e „definiţia precară a culturii cu care operează ambele tipuri de discurs”. De aceea optează pentru definiţia oferită de Chrystos Yannaras: „Cultura este modul nostru de viaţă; modul nostru de viaţă foarte, foarte real” şi insistă pentru o înţelegere „lărgită” a culturii. Fără o abordare largo sensu a culturii, „cultura şi credinţa vor glăsui de-a surda, fiecare în legea proprie”. Acum, ambele tabere se exclud reciproc şi se acuză reciproc. Daniel Cornea însă crede că vina o poartă cei ce vestesc „Adevărul credinţei” într-un mod excesiv de legalist, de arbitrar, de rigid: „Îi acuzăm nu de puţine ori pe intelectuali că refuză pariul credinţei, cînd de fapt noi sîntem cei care nu ne-am dat osteneala să le vestim aşa cum se cuvine Adevărul ei. Cel mai adesea intelectualii nu se distanţează de Biserică, ci de impostura pretinşilor ei slujitori.” Costion Nicolescu (Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească): „De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ei, pe care îi consideră buni şi iubitori (de Dumnezeu şi de aproapele), apar lipsiţi de gust şi promovează urîţeniile? (…) Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educaţie? Şi cît de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos şi, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urîtul? (…) Poate că unii dintre aceia sînt atît de orbiţi de frumuseţea slavei lui Dumnezeu, încît nu mai disting prea clar împrejurul lor frumuseţea din această lume. Totuşi, n-aş acorda prea multora această circumstanţă atenuantă. Şi, în ultimă instanţă, orice frumuseţe reprezintă o răsfrîngere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare şi în niciun caz amestecată şi confundată cu lucrurile slabe.” Monahul Daniel Cornea: „Omul este în egală măsură individ al speciei şi aaprţinător al unei culturi. Făptura lui se alcătuieşte, aşadar, nu doar din material genetic, aminoacizi, proteine etc., ci şi din elementele unei culturi.”

 

Dacă în alte vremuri cultura era asumată în Biserică drept un „instrument util”, azi e considerată „o ocupaţie frivolă”. Daniel Cornea ne povesteşte că – nota bene! – un cunoscut editor de carte creştină i-ar fi spus că „nu vede rostul unei cărţi despre cinema” deoarece nici unul din prietenii şi cunoscuţii lui nu se uită la filme. Ce înseamnă asta? se întreabă autorul. Cumva trebuie să înţelegem că „toţi aceşti oameni preferă să îşi petreacă timpul în post şi rugăciune”? Măcar de-ar fi aşa. Cei mai mulţi creştini, adaugă el, „nu sînt doar purtători de trup, ci şi vieţuitori în lume”, „nu locuisc deci în crăpăturile pămîntului, ci într-o lume tot mai aglomerată şi mai urbană”, „merg la serviciu, se căsătoresc, dau naştere la prunci pe care se căznesc apoi să-i crească şi să-i educe”. Altfel spus, „răspund şi ei de fărîma de istorie care ne-a fost încredinţată”. Mai mult chiar: nu doar consumă cultură (cărţi, ziare, filme, site-uri), ci „au datoria să creeze cultură, pentru ca identitatea şi credinţa lor să fie mărturisite înaintea lumii”. De aceea, crede Daniel Cornea, „dispreţuirea făţarnică a „celor lumeşti” e urmare directă a lenei şi nepăsării, atunci cînd nu-i de-a dreptul complicitate cu răul, camuflată sub masca bunei cuviinţe”. Creştinii sînt îndemnaţi să se ferească de cultură „întrucît e impură, spurcă mintea, o încarcă cu lucruri rele ori nefolositoare etc.”. Cum ar veni, „creştinilor ar trebui să li se recomande … incultura”. Sau, poate, doar filme „pilduitoare” cu tematică religioasă, în care „teatralitatea siropoasă” a ideologiei „funciarmente manipulatorie” a tezelor „bune” şi „frumoase” schimonoseşte „elementul cel mai instabil (şi mai preţios): evlavia”.

 

Cui i se adresează studiul lui Daniel Cornea? Deopotrivă celor „duşi pe la biserică” şi celor (încă) nefamiliarizaţi cu spaţiul şi timpul liturgic, cu „liturghia de după liturghie” – dacă sînt dispuşi să rişte, să caute coduri de acces către bine, adevăr şi frumuseţe chiar şi în această unealtă ce „reuneşte fascinaţia imaginii în mişcare, a muzicii şi a cuvîntului”. Dacă nu li se pare cumva că „ştiu” totul despre lectura unul film. Dacă nu suferă de hristofobie sau de … culturofobie.

Revista indexata EBSCO