Feb 27, 2018

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Dramaturgia în Balcani

Cu un deceniu în urmă, a apărut – în seria „Dramaturgia de azi” a Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” – volumul de Dramaturgie contemporană în Balcani, antologie realizată de Andreea Dumitru şi editată ca supliment al revistei „Teatrul azi”. Era prima antologie de acest fel apărută la noi despre fenomenul teatral din cea mai fierbinte zonă a lumii contemporane: Balcanii. Autoarea antologiei aduna la un loc şase dintre cei mai reprezentativi autori dramatici, în opera cărora specificul, caracterul şi dinamica tulburătoare a zonei erau surprinse, dezvăluite, analizate, comentate în piese de o maximă dramaticitate: macedonenii Dejan Dukovski (Butoiul cu praf de puşcă) şi Goran Stefanovski (Hotel Europa), sîrbii Biljana Srbljanović (Poveşti de familie) şi Milena Marković (Dumnezeu şi-a întors privirea spre noi/ Şine), albanezul Stefan Çapaliku (Allegretto Albania) şi bulgarul Hristo Boicev (Orchestra Tiranic). Piesele – acestea şi altele, nu puţine, ale altor autori balcanici – au fost mult traduse şi reprezentate în lume şi la noi, interesul deosebit pe care l-au produs fiind direct proporţional legat de marile tulburări şi conflicte din această parte a Europei.

Era, deci, normal ca acest fenomen de creaţie fără precedent (cel puţin în zona balcanică) să atragă şi să reţină atenţia istoricilor de teatru, a criticilor şi teoreticienilor şi să prilejuiască cercetări, analize şi comentarii, teoretizări, chiar şi teze de doctorat şi cărţi, etc. O astfel de carte* am primit recent de la colega Oana Borş, critic şi istoric de teatru, care s-a aplecat asupra fenomenului balcanic în general, şi asupra mişcării teatrale contemporane în special, cu o seriozitate şi competenţă specifice cercetării profunde şi temeinice.

Bazîndu-se pe o bibliografie vastă, de cea mai recentă dată, din care nu lipsesc balcanologi autorizaţi (Tom Gallagher, Michel Sivignon, Maria Todorova), analişti ai ideilor de conflict, de agresivitate, de diversitate, de confruntare etnică, de multiculturalism, de geopolitică (Barbara Harff, Ted Robert Gurr, Donald Horowitz, Tzvetan Todorov, Konrad Lorenz, Levente Salat, ş.a.), dar şi comentatorii de teatru cu lucrări dedicate creaţiei dramatice şi mişcării teatrale din ţările balcanice – autoarea cărţii, Oana Borş, întreprinde un demers analitic atît pe orizontala geografică şi istorică, cît şi pe verticala specificului cultural, etnic, caracterologic, psihologic şi, evident, estetic, asupra creaţiei dramaturgice din ţările balcanice – doar din cel care au făcut parte din lagărul comunist (Grecia fiind deci exceptată). Chiar din prima frază a Introducerii, autoarea ne pune în temă, trasează direcţia şi tonul cercetării vorbind despre caracteristica acestui colţ de Europă ce poartă de secole însemnele exoticului şi ale fascinantului. „Aici – zice Oana Borş împreună cu Tom Gallagher – probabil mai mult decît în alte părţi ale continentului, geografia este istorie, iar istoria continuă să facă politică.”

Europa a început să privească spre ţările balcanice, cu oarecare interes, la începutul secolului XX, odată cu afirmarea statelor naţionale; le-a lăsat apoi pradă Estului roşu, iar în prezent vrea să el recupereze „nu din iubire, ci din pură strategie geopolitică, din interes”; este însă mai mult reticentă decît entuziastă, mai mult suspicioasă decît deschisă. Pentru bătrînul continent Balcanii sînt ceilalţi. Şi autoarea cărţii caută explicaţia acestei atitudini şi o găseşte în constatarea că Balcanii sînt altfel – un loc al temperamentului exploziv, al diversităţii, dar şi al similarităţii de tradiţie; în codul genetic al balcanicului sînt impregnate ideile de etno-naţiune „atît de adînc, încît schimbarea de sens pe care anul 1989 a adus-o, prin falimentul ideologiei mesianice a comunismului, a avut un impact imploziv; conflictul interetnic (de la înfruntări stradale la războiul armat) a dinamitat relaţiile dintre etnii, construcţiile statale, teritoriale care se consolidaseră în Balcani după Al Doilea Război Mondial”.

Pentru înţelegerea exactă a fondului socio-politic, istorico-geografic şi etno-cultural al situaţiei generale şi a evoluţiilor pe multiple planuri din această zonă, Oana Borş foloseşte o terminologie specială, perfect aplicabilă: conflicte moderne, conflicte interetnice, etologie politică, markeri identitari, comportament în conflict, ş.a. Apoi, descifrînd gena balcanică (şi sufletul balcanic), găseşte ca elemente constitutive decisive: determinarea şi dîrzenia, patosul şi rezistenţa încrîncenată, orgoliul şi mîndria, reacţia temperamentală şi agresivitatea. Toate aceste particularităţi au explodat în anii ’90, punîndu-şi amprenta asupra modului în care s-au manifestat conflictele ce au zguduit întreaga zonă şi au marcat destinul respectivelor popoare.

Care a fost – în această situaţie – reacţia scriitorilor, a oamenilor de creaţie în general şi a tinerilor dramaturgi în special? A fost una de contracarare şi înlăturare a clişeelor europene ce clasau zona şi pe locuitorii ei, rezervîndu-le un loc periferic în contextul lumii civilizate. A fost una de apărare a identităţii şi demnităţii şi de aspiraţie la europenizare. Tentative (unele cu bune rezultate) de reabilitare a termenului de Balcani au fost numeroase, între acestea situîndu-se Centrul de promovare a culturii din ţările balcanice şi din Sud-Estul Europei (Maison d’Europe et d’Orient), condus, la Paris, de teatrologul Dominique Dolmieu şi finanţat de FASILD (Fonds d’aide et de soutien pour l’intégration et la lutte contre les discriminations), precum şi volumul Balkanisation générale dedicat teatrului balcanic.

Cei mai reprezentativi dintre dramaturgii din Serbia, Macedonia, Albania, Bulgaria, şcl. dezvoltă în piesele lor problematici fatalmente înrudite, primul-plan fiind ocupat, de regulă, de sechelele luptelor fratricide (din fosta Iugoslavie mai ales), dar şi de sondajele în esenţa fiinţei, spre descoperirea şi reliefarea specificului unei identităţi pe cît de pitoreşti tot pe atît de expuse destinului tragic. Militînd la aceeaşi temperatură şi cam în acelaşi sens, dramaturgii generaţiei contemporane se individualizează, îşi impun originalitatea doar prin formele expresiei artistice. Şi unii dintre ei au izbutit să atragă atenţia asupra operei lor, să fie luaţi în seamă, promovaţi, invitaţi la reuniunile teatrale internaţionale cel mai distinse (Avignon, Royal Court Theatre, Bonn Biennale, ş.a.).

Prin analizele pe care le întreprinde în paginile cărţii ei, Oana Borş convinge cititorul că teatrul balcanic a căpătat identitate şi libertate, a devenit voce ce trebuie (şi este) ascultată, are atitudine, comentează şi militează. Realităţile dramatice şi tragice ale anilor ’90 i-au pus pe scriitorii de teatru în situaţia de a privi direct omul contemporan în contextualitatea traumatizantă, renunţînd astfel la metaforă şi alegorie. „A înţelege (această) dramaturgie – notează Oana Borş – înseamnă a înţelege epoca, iar a înţelege epoca înseamnă a înţelege destinul omului-locuitor al acestui spaţiu, prins în menghina timpului.” Din numărul însemnat de texte dramatice asupra cărora se opreşte în analizele sale, autoarea desprinde o seamă de întrebări grave – ce revin, sub forme artistice diferite, la toţi dramaturgii: Mai este posibilă convieţuirea după traumă? Mai este posibilă iubirea? Există un sentiment al eşecului colectiv? Occidentul şi occidentalizarea înseamnă salvare sau pericol? Răspunsul comun la toate aceste întrebări – aşa cum se desprinde el din peisajul general al acestei dramaturgii şi cum îl formulează analista Oana Borş – ar fi o hartă a emoţiilor, trăirilor, revoltelor, traumelor, neputinţelor, aspiraţiilor, speranţelor… unei umanităţi zguduite de schimbările violente pe care scriitorii, aproape ca o datorie, au trasat-o prin opera lor. „Şi astfel, conchide ea, teatralizarea crizei, născută din nevoie şi, prin urmare, fără nicio urmă de ostentaţie, a făcut ca arta dramaturgică balcanică, prin gestul său de autenticitate, să poată să deschidă cu putere uşile Europei şi să se aşeze, alături de celelalte dramaturgii, la masa teatrului european contemporan.”

Cartea Oanei Borş e un temeinic şi sistematic studiu socio-psihologic, socio-politic şi socio-cultural asupra omului balcanic, a populaţiei balcanice, a popoarelor balcanice, a spiritului balcanic, şi asupra felului în care dramaturgia, ca emanaţie a acestor realităţi, le reflectă; o dramaturgie-radiografie a unei lumi tumultuoase şi a unui moment exploziv dintr-o existenţă multă vreme marginalizată, privită de sus, neînţeleasă şi care acum îşi afirmă adevărata identitate.

Structura cărţii e una de studiu ştiinţific autentic, de operă de cercetare realizată de un bun specialist al domeniului. Capitolele mari ale lucrării ilustrează ideea conducătoare pe care Oana Borş a avut-o permanent în vedere. Iată-le: Sociologia conflictului sau despre graniţa dintre bine şi rău; Balcanii şi conflictele lui; Dramaturgia – codul de citire al sufletului balcanic; Dramaturgia conflictului şi strigătul ei de revoltă.

Dramaturgii cei mai frecventaţi de cercetătoare, la opera cărora recurge pentru a ilustra ideile puse în dezbatere în paginile cărţii, sînt cei numiţi la începutul acestor însemnări. Lor li se alătură şi unii dramaturgi români (Matei Vişniec, Alina Nelega, Radu Machinici, Gianina Cărbunariu) ale căror lucrări dramatice se înrudesc tematic (unele) cu cele ale dramaturgilor balcanici amintiţi. Personal, păstrez o rezervă în legătură cu includerea dramaturgiei româneşti (şi a României) în perimetrul balcanic. E singura rezervă pe care o formulez după lectura acestei cărţi de aleasă ţinută teoretică şi de maximă utilitate în contextul mişcării teatrale contemporane.

 

* Oana BorşBalcani: Victimă? Călău? Editată de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, ca supliment al revistei „Teatrul azi”, Ed. Cheiron, Bucureşti 2017

Revista indexata EBSCO