Feb 27, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Eul fractal: toposul identitar (II)

Studiile privind raportul între literatură şi fractalitate au subliniat adesea necesitatea considerării fractalităţii în accepţiunea sa metaforică de multiplicare a unei aceleiaşi teme care se realizează în diferite modalităţi. Astfel, dacă obiectul fractal este ”reunirea unui număr (finit) de copii ale lui însuşi la o scară redusă” (Alain Boutot, L’invention des formes: chaos, catastrophes, fractales, structures dissipatives, attracteurs étranges, Paris, 1993, p. 31), atunci romanul, ca sistem haotic, împărtăşeşte acelaşi principiu, căci elementele sale îşi răspund la scări diferite (limbă, istorie, enunţ, enunţare, stil). Există într-adevăr mai multe date privitoare la autor, cititor şi text care permit atribuirea unei naturi fractale romanului. Autorul, considerat un subiect fără identitate stabilă, îşi găseşte în creaţia literară elaborarea proiectivă, căci el se modifică în şi în funcţie de creaţia sa ; cititorul, prin actul de lectură, îşi construieşte obiectul textual pornind de la discontinuitatea morfemelor, semelor şi a diverselor semne; în fine, în text, analogiile, punerile în abis şi fenomenele asociative îi conferă romanului o natură fractală şi confirmă principiul autosimilarităţii.

Considerăm însă că e posibil să extrapolăm această analiză şi aceste concepte şi la un anumit gen de literatură, pe care francezii au numit-o ”autoficţiune” (Serge Doubrovsky), la jurnale, dar şi la eseuri precum cele strălucit ilustrate de Cioran.

 

Sunt succesiunea stărilor mele, a umorilor mele, îmi caut în zadar ”eul”, sau mai exact nu-l găsesc decît atunci cînd toate aparenţele mele se volatilizează, în exultarea spulberării mele, cînd se suspendă şi se anulează tocmai ceea ce numim ”eu”. (Cahiers, Paris, 1997, p. 61)

Lucrările sociologului Jean-Claude Kaufmann, între altele, ne permit să desluşim faptul că identitatea nu este un dat fix, ci un proces contradictoriu, alcătuit din identităţi multiple. Acolo unde autobiografia caută retrospectiv o identitate unificată, autorul de autoficţiune îşi inventează eu-ri posibile, practică diviziunea sinelui. E un spaţiu polifonic în care plenitudinea şi înţelegerea de sine incorporează o bogată reţea de prezenţe invizibile, care întind ţesutul relaţional la maximum, spărgînd relaţiile de simetrie şi de ipseitate, permiţînd o trăire de o intensitate inegalabilă.

Tot Cioran pare să se frămînte cel mai mult pe această temă :

 

Sunt distinct de toate senzaţiile mele. Nu reuşesc să înţeleg cum anume. Nu ajung să înţeleg nici cine le trăieşte. Şi, de altfel, cine e persoana de la începutul celor trei propoziţii ? (Aveux et anathèmes, in Œuvres, Paris, Gallimard, 1995, p.1645).

 

Dacă principalele forme de construcţii identitare rămîn relativ stabile în teorie, ca şi concept, identitatea trebuie mereu precizată, căci ea desemnează un principiu plural şi complex. Iar aici, teoria rizomului, dezvoltată de Deleuze-Guattari în Mille plateaux ne poate fi utilă: “Spre deosebire de arbori şi de rădăcinile lor, rizomul conectează un punct oarecare cu un alt punct oarecare, şi fiecare dintre trăsăturile lui nu trimite cu necesitate la trăsături de aceeaşi natură, el pune în scenă regimuri foarte diferite de semne şi chiar stări de nonsemne. Rizomul nu se lasă redus nici la Unu, nici la Multiplu. […] Nu este făcut din unităţi, ci din dimensiuni sau, mai curând, din direcţii în mişcare. Nu are nici început, nici sfârşit, ci întotdeauna un (termen) mediu, pe unde creşte şi dă peste margini. Constituie multiplicităţi.” (p.31) O literatură demnă de acest nume nu cultivă genealogii şi filiaţii, ci reţele de intertexte şi hipertexte, deschise sau inconştient activate, ceea ce modifică esenţial şi perspectiva asupra topologiei eului.

În cazul lui Cioran, spre exemplu, ar fi vorba de un fel de dublă punere în abis, de o fărîmiţare conştientă, aproape biologică, a eu-lui, care regăseşte o paradoxală unitate în oglinda celuilalt, în adoptarea, sub formă de portret, a unui veşmînt străin, pe care subconştientul îl recunoaşte ca fiind al său (ceea ce face în Excerciţii de admiraţie).

La un alt capăt de lume, caleidoscopul identitar al lui Atiq Rahimi, scriitor afgano-francez, laureat al Premiului Goncourt (2008) provine din rizomi diverşi, dubla identitate etnică, lingvistică şi culturală, o identitate dublă ce se grefează pe o alta, şi mai complexă şi mai greu de gestionat, cea religioasă :

 

„Sunt budist pentru că sunt conştient de slăbiciunile mele; sunt creştin pentru că îmi mărturisesc slăbiciunea; sunt evreu pentru că îmi iau în derîdere această slăbiciune; sunt musulman pentru că lupt cu slăbiciunea mea. Şi sunt ateu dacă Dumnezeu e atotputernic”. (interviu cu Ariane Chemin, 2010)

 

În felul lor, fiecare din aceşti scriitori repune în discuţie percepţia lor despre realitate şi, pornind de aici, despre realitatea noastră personală. Atunci cînd, din motive diferite, aceasta e greu de asumat, autoficţiunea ca multiplicare fractală a eului reprezintă o ieşire de urgenţă aflată la îndemînă.

”Realitatea este plastică”, afirmă fizicianul şi eseistul transdisciplinar Basarab Nicolescu, în volumul Qu’est-ce que la Réalité? Cioran se pretează perfect la o abordare în cheie cuantică, pornind de la ideea că întreaga realitate este o veşnică oscilaţie între actualizare şi potenţializare. Oamenii de ştiinţă şi epistemologii contemporani împărtăşesc această convingere : nu există actualizare absolută. Heisenberg, de exemplu, în acord cu Husserl, Heidegger, Gadamer sau Cassirer, a afirmat mereu că trebuie suprimată această distincţie rigidă şi artificială între Subiect şi Obiect, că trebuie abandonată trimiterea privilegiată la exterioritatea lumii materiale şi că singura modalitate posibilă de abordare a sensului realităţii este de a accepta o viziune – nu binară, precum în logica clasică – ci ternară şi multiplă, ideea de ”niveluri de realitate” fiind indispensabilă perceperii unui fenomen atît de complex.

O identitate dislocată, decalată, ca la Cioran, ne dezvăluie ataşaţi de avatarurile noastre, nu doar pentru că noi le-am creat, ci pentru că ne dau acea iluzie imersivă a cufundării într-un între, un neloc, un spaţiu al libertăţii aproape absolute, pe care cotidianul euclidian şi aristotelic ni-l interzice. Cioran preferă să alunece între etichete, să se cunoască în imposibilitatea unei cuprinderi globale, unitare, ignorîndu-şi fractalitatea în sensul autosimilarităţii şi al repetiţiei infinite. Alături de el, ne aflăm simultan “în” şi “în afara” universului personal, de unde un soi de bi- sau plurilocaţie şi dedublare a subiectului, potrivit unei logici ”fisionale”, cum o numeşte Kaufmann. ”Mă dezindividualizez văzînd cu ochii”, constată Cioran. ”Să o terminăm odată cu acest Eu învechit !” (Cahiers, p.133) Iar frontiera lumii reale pare să nu mai constituie ultima frontieră… Putem vorbi de fractal deci, ca menţinere în deschidere a unor posibilităţi de întâlnire, de “asamblare”, de enunţare-producere singulare, multiple, imprevizibile, nonpredictibile. Dar fractalul trimite şi la accepţiunea de fractură, de fragmentare, în care însă fiecare particulă conţine cheia structurii întregului.

Pentru a vorbi în termenii lui Deleuze şi Guattari, fractura deteritorializează eul, conferindu-i aparenţa fragmentarităţii, în vreme ce fractalul îl reteritorializează în Unu, în clipele rare de fulguranţă a intuiţiei totalităţii.

Revista indexata EBSCO