Feb 27, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Basme populare bieloruse -Traduceri de Alexandru MÎȚĂ

Tîrgul cu Necuratul

 

A fost odată ca niciodată, a fost un băiat sărman, care n-avea nici după ce bea apă. Singura sa nădejde era vecinul său, mare bogătaş, cu pămînturi multe. Într-o bună zi, băiatul îşi luă inima-n dinţi şi se duse la conacul vecinului ca să-i ceară cu împrumut cîţiva bănuţi, cu făgăduiala că o să-i întoarcă pînă-n primăvara ce se-apropia.

Dar timpul trecu, şi băietanul nu găsi pe niciunde vreo para chioară ca să-şi plătească datoria.

Aşa că, de voie-de nevoie, se îndreptă către conacul bogătanului să-i spună tărăşenia. Acesta nici nu vru s-audă ori să-nţeleagă şi-i spuse, răstit:

– N-ai decît să-ţi vinzi sufletul Necuratului, mie-mi dai înapoi suta mea de ruble, că de nu…

Bietul de el, o luă atunci la fugă prin mlaştini şi-l chemă pe Necuratul, care şi apăru:

– Ce vrei de la mine, băiete?

– Ia-mi sufletul şi dă-mi nişte bani, în schimb. Îi sînt datornic bogătanului şi n-am de unde să-i dau înapoi nici un franc…

– Bani? Pfffii, ia de-aici cît vrei tu, dar nu-mi face defel trebuinţă sufletul tău de om sărac! Dar cînd o fi să-i întorci banii celui bogat, şopteşte-i la ureche: „lua-te-ar dracu’, cu tot cu banii tăi”!

După ce şi-a plătit astfel datoria, săracul s-a întors în mlaştini, ca să-l revadă pe Necuratul şi să-i mulţumească. Acesta îi mai dădu bănet, încă pe-atît:

– Mergi şi-ţi cumpără o moşie mare. În schimbul ei, atît îţi cer: nu te spăla şi nu te rade vreme de şapte ani!

Băiatul cumpără moşia şi trăi acolo, ascuns ca un pustnic, ani în şir. Pe nesimţite, ajunse cel mai bogat om din împărăţie.

Şi mai trecură nişte ani şi, într-o altă zi, izbucni războiul cu împărăţia învecinată, iar ţara tînărului fu înfrîntă. Pentru a-şi elibera ţara de sub jugul învingătorilor, ţarul fu obligat să plătească un tribut nemaivăzut şi nemaiauzit, cît lumea de mare. Toate averile sale strînse la un loc, nu făceau nici cît o părticică din ce trebuia plătit.

Atunci se răspîndi vestea că un singur supus al ţarului, unul singur din tot regatul, putea avea bănetul acela. Aşa află ţarul de tînărul nostru şi hotărî să-i calce pragul şi să-şi spună  oful ce-l apăsa.

Dar iată că Necuratul prinse de veste, merse repede la tînărul nostru şi-l sfătui aşa:

– Cînd va fi să vină ţarul să te vadă, acuşica, să-ţi ceară bani, tu să-i dai cît ţi-a cere dar, în schimb, să i-o ceri pe fata lui de soţie.

Îndată după plecarea Celui-fără-nume, o trăsură frumoasă din cale-afară se opri în faţa conacului, iar din ea coborî însuşi ţarul. Tînărul cel bogat îl primi cu toată cinstea. Dar, ce să-i faci, după şapte ani în care nu se atinsese de săpun şi nici de apă, tînărul arăta năprasnic. Ai fi zis că ţarul vorbea cu o fiară acoperită de păr, mai înfricoşătoare ca Necuratul-însuşi!

– Bani, Măria-ta, am cîţi îţi pofteşte inima. Vi-i dăruiesc, doar dacă fata dumitale va binevoi să se mărite cu mine!

Însă cum ţarul era tatăl a trei fete, îşi spuse că musai una dintre ele avea să încuviinţeze să-şi unească soarta cu a jivinei care-i stătea în faţă, stricîndu-şi viaţa pentru binele său şi al împărăţiei. Pe urmă, îi dădu portretul lui, ca ţarul să-l arate fetelor.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, fata cea mare, plină de grijă pentru viitorul său, veni să-şi vadă tatăl. Ţarul îi spuse vrerea pe care tînărul bogătan o avea, ca să le poată da bănetul şi să scoată ţara la liman. Însă, la vederea portretului, cneaghina se dădu înapoi, scîrbită, spunîndu-i lui tătîne-său că mai bine s-ar da morţii decît să se mărite cu o aşa arătare. Apoi o rupse la fugă, plîngînd.

Mijlocia, ca şi soră-sa, ameninţă că mai degrabă se arunca pe fereastră, decît să se mărite cu aşa arătare.

Dar cînd ţarul îi arătă cneaghinei mezine portretul, cu toate că speriată, fata spuse că era gata de măritiş cu jivina, numai să se dea banii care să aducă ţării pace şi libertate. Şi, ca un gaj de logodnă, îi trimise printr-un sol viitorului soţ un inel şi portretul ei.

Prin urmare, ţarul se înturnă la bogătanul nostru cel june ca să-i dea banii de răscumpărare şi să bată palma. Iar mezina îl mai rugase, peste toate să-i aducă şi verigheta logodnicului.

Şi-aşa, fapta cneaghinei mezine eliberă ţara.

Norocul şi întîmplarea făcură ca acei şapte ani să se împlinească atunci, iar făgăduiala pe care tînărul i-o făcuse Necuratului să ia sfîrşit.

– Hai, mergi şi-ţi taie părul şi unghiile, fă o baie… mergi şi cumpără cai şi o caleaşcă, o să-ţi întîlneşti logodnica, îi ordonă Cel Rău.

Necuratul îl ajută apoi pe omul nostru să se gătească şi, odată proaspăt îmbăiat şi bine îmbrăcat, un tare chipeş tinerel ieşi la iveală din el, care purcese spre palatul ţarului.

Tot palatul era deja în sărbătoare cînd tînărul ajunse la curte. Ţarul îl văzu din prima pe acest frumos străin şi-l pofti la masa lui. Dar tînărul nu o zărea pe nicăieri pe aleasa sa şi întrebă de ce acolo nu se aflau decît cele două fete mai mari, cu proaspeţii lor soţi.

– Sărmana, a rămas în iatacul ei. Nimic bun n-o aşteaptă!

Tînărul ceru atunci voie să meargă s-o vadă. O găsi pe cneaghină înecată în lacrimi, ghemuită pe un divan… şi începu să sporovăiască cu dînsa, ca s-o mai îmbărbăteze… Apoi, dintr-o dată, o întrebă dacă vroia să-l ia de bărbat.

– Oh, sînt promisă celui care ne-a salvat ţara! zise cneaghina, arătîndu-i portretul logodnicului său.

Înduioşat de cneaghina cea tînără, tînărul se dezvălui şi-i arătă verigheta. Fericită şi uşurată, cneaghina îi sări de gît logodnicului şi îl sărută. Ţinîndu-se de mînă, cei doi porumbei coborîră în sala de bal, ca să se înfăţişeze înaintea ţarului.

Cînd cele două surori mai mari văzură una ca asta şi anume ce pui de noroc dăduse peste mezină, cu soţul cel frumos şi putred de bogat, o pizmă nebună le cuprinse şi se aruncară pe fereastră, cu capul în jos.

Strecurîndu-se în toată hărmălaia ce se făcu după astă întîmplare, Necuratul se apropie de tînăr şi-i strecură la ureche:

– Iată cum, un suflet lăsat şi trei primite în schimb! Dar tu, băiete, eşti acum liber ca pasărea cerului, iar viaţa o să-ţi fie lungă şi îndestulată. Şi la sfîrşit, vei merge unde vei pofti tu: ori la ceruri, ori la cazanele cu smoală.

 

(culeasă de la Vladimir Borisevici, ţăran de 49 de ani din satul Petrovici, raionul Molodzecino)

 

 

 

Povestea moşneguţului năzdrăvan

 

A fost odată, într-o ţară îndepărtată, un ţar care stăpînea pământuri nesfîrşite, cu armata lui de tătari.

În acea împărăţie, nu departe de palat, trăia un ţăran cu cei trei fii ai săi. Doi erau ceva mai răsăriţi, iar al treilea – un bleg. Pe pămînturile lor, sădeau grîu din cel mai fin, care se schimba în holde bogate… Însă un proclet se încurca pe cîmpul lor şi le călca în picioare grînele, de fiecare dată cînd se coceau. Ţăranul trimise pe fiul cel mare să vegheze grînele, pe timpul nopţii. Acesta din urmă îşi făcu un culcuş bun şi dormi neîntors toată noaptea.

– N-am văzut pe nimeni! spuse el, a doua zi dimineaţă.

În a doua noapte, mijlociul, aidoma, nu văzu nimic căci, în loc să meargă pe cîmp, la rîndul său, găsise un culcuş şi îi trase la aghioase.

În a treia noapte, fu rîndul neghiobului mezin. Cînd se îngemănau ziua cu noaptea, el merse să păzească grîul. Ajuns la marginea lanului, se aşeză şi începu să aştepte.

Dintr-o dată, către miazănoapte, sosi un stol uriaş de păsări care se prefăcură într-o herghelie mare şi începură să pască, făcînd grînele una cu pămîntul. Le mîna o dihanie nemaivăzută, ce stătea la marginea cîmpului şi păzea caii.

Păzitorul acesta era un moşneguţ ceva mai înalt decît un cocoş. Avea o barbă lungă de-un cot. Dar şi mai de mirare era biciul pe care-l ţinea în mînă: şfichiul era lung din cale-afară, ca să poată ajunge pînă la cel mai îndepărtat cal din herghelie. Cînd ajunse în dreptul mezinului celui tont, acesta se aruncă asupra sa încurcîndu-se în barba năzdrăvanului moşneguţ, care urlă de durere. Văzînd cum îl ţinea acum, mezinul cel neghiob se aşeză pe el şi nu-i mai dădu drumul.

Cînd auziră asemenea tărăboi, caii se speriară şi îşi luară zborul.

Se făcut de-un prînzişor. Cum mezinul tot nu se întorsese, tătîne-său le porunci celor doi fraţi mai mari:

– Mergeţi de-l căutaţi, ce tot face, ori stă şi doarme cît e ziulica de lungă…

Ajunşi lîngă lan, cei doi îşi văzură pe frăţine-său dîndu-se de-a berbeleacul prin grîu.    Întîi şi-ntîi, crezură că-l ţinea în gheară vreo jivină, apoi îl văzură pe moşneguţul cel năzdrăvan. Atunci se-năpustiră şi ei de-l legară fedeleş pe moşneguţ şi-l duseră în faţa tatălui lor, căruia îi povestiră tărăşenia, nemaipăsîndu-le de mezin.

– Şi unde-s caii aceia acum? Şi-or fi luat zborul?

– Chiar aşa: s-au prefăcut în corbi sau în ciori, şi au zburat cu toţii, răspunse mezinul cel neghiob.

Scos din fire de-asemenea trăsnăi, tatăl luă singura şi cea mai înţeleaptă hotărîre pe care un om din popor putea s-o ia pe atunci, dacă ar fi dat peste asemenea comoară:

– Înhămaţi caii aceia, o să-l ducem pe moşuleţul cel năzdrăvan la Măria-sa, ţarul nostru!

Ţarul primi darul şi puse degrabă să se construiască o căsuţă cu o singură ferestruică, croită doar cît să i se pună pe-acolo de-ale gurii moşneguţului. Îl închise acolo pe zburătorul cel pitic şi dădu cheia ţarinei, cu straşnică poruncă – să nu care cumva să-l lase pe moşneguţ să iasă din căsuţa aceea vreodată.

Dar ţarul mai avea şi-un fecioraş. Ca să-l înveselească, poruncise să i se facă trei buzdugane: primul din aramă, al doilea de argint şi al treilea din aur. Ţareviciul se hîrjonea cît era ziulica de mare prin grădina palatului şi se juca cu buzduganele sale, iar jocul cel mai îndrăgit era să le arunce cît vedea cu ochii de departe. Dar iată că-ntr-o zi, buzduganele se duseră mai departe decît de obicei: primul căzu în apă, al doilea – în iarbă iar al treilea – în căsuţa moşneguţului năzdrăvan.

– Moşneguţule năzdrăvan, dă-mi înapoi buzduganul meu de aur! îl rugă ţareviciul.

– Dacă mă laşi să ies de-aici, ţi l-oi da. Mergi la maică-ta, ţarina, şi spune-i că te doare capul. Ea te-a lua şi te-a alinta cum se pricepe şi n-a băga de seamă cum îi iei cheia pe care-o are la cingătoare. Şi tot aşa, după ce mi-i da drumul, ai să te duci şi ai s-o pui la loc.

– Mamă, mămică, tare mă doare creştetul!

Ţarina, care-l iubea din tot sufletul pe singurul său fecior, îl luă în braţe, îl alintă şi-l îmbrăţişă, iar în timpul ăsta, fecioraşul îi scoase cheia de la căsuţa moşneguţului din brîu. Dădu fuga, după asta, să-i dea drumul moşneguţului năzdrăvan care, odată ieşit din închisoarea sa aurită, îşi luă zborul zicînd:

– Rămîi cu bine, Ivan Ţarevici!

Fecioraşul ţarului îşi luă înapoi buzduganul său de aur şi se reîntoarse repede la maică-sa. Din nou, i se plînse că l-ar fi durut capul. Plină de duioşie, ţarina îl îmbrăţişă şi-l mîngîie, iar în vremea asta, copilandrul îi strecură cu dibăcie cheia înapoi în cingătoare.

Şi iată că-ntr-o bună zi, ţarul îi pofteşte cu mare alai pe toţi boierii din ţară şi pe toate capetele încoronate din ţările învecinate, să le înfăţişeze minunea-minunilor, moşneguţul cel năzdrăvan. Oaspeţii sosiră, curioşi din cale-afară să vadă nemaivăzutul dar, cînd ţarul deschise portiţa, văzură toţi, cu uimire, că în căsuţă nu era nimeni, aceasta era goală.    Singura urmă care rămăsese de la chiriaşul ei era puţină mîncare, uitată într-un colţ.

– Dacă aflu vreodată numele cui l-a lăsat să fugă pe năzdrăvan, unde-i stau picioarele, acolo-i va sta şi capul, tună ţarul.

Mofluzi, toţi boierii şi ceilalţi împăraţi făcură cale-ntoarsă în ţările lor.

Mai trecu ceva vreme şi iată că-ntr-o zi, Ivan Ţarevici se preumbla şi sta de vorbă cu feciorul grădinarului palatului; deodată, îl întrebă pe acesta:

– Tu ce crezi: tatăl meu, ţarul, tot mai vrea să-l descăpăţîneze pe cel ce l-a lăsat pe moşneguţul cel năzdrăvan să-şi ia tălpăşiţa?

– Dar, Ivan Ţarevici, asta s-a-ntîmplat aşa de demult, că sigur nu-l mai paşte nici o primejdie pe acela care i-a dat drumul moşuleţului…

– Atunci bine, ascultă-mă cu băgare de seamă: chiar eu i-am dat drumul năzdrăvanului!

– Ei, cum aşa?

Iar Ivan îi povesti de-a fir-a-păr totul, nelăsînd să-i scape nici un amănunt.

Sigur că primul lucru pe care feciorul grădinarului îl făcu, fu să alerge într-un suflet la ţar şi să-i spună întocmai ce-i povestise ţareviciul. Ţarul fu cuprins de o asemenea mînie, că puse să-l arunce în temniţă de îndată pe bietul ţarevici. Îi chemă din nou pe toţi oaspeţii săi, să le arate cum îl scurtează de cap pe feciorul cel ghiduş. Toate măririle se întoarseră aşadar în ospeţie. Şi toţi, boieri şi boieroaice, împăraţi şi împărătese, regi şi regine, îl rugară pe ţar să precumpănească scurtarea de cap a feciorului său.

– Mai degrabă îl alungi de la palat şi-i iei moştenirea! spuseră.

Ţarul aplecă urechea la spusele oaspeţilor săi şi-şi alungă feciorul de acasă.

Fără să ştie încotro s-o apuce, Ivan Ţarevici rătăci o vreme pe dealuri şi cîmpii, apoi îşi spuse că s-ar descurca mai degrabă cu un cal şi un tovarăş de drum. Drept pentru care se întoarse la tătîne-său. Ţarul îi dădu o haină de ţar şi un cal de ţar. Ţarina-mamă îi dădu ceva bani şi pe fiul paharnicului ca tovarăş de bejenie.

Amîndoi încălecară şi porniră la drum. La început, totul merse bine. Călăriră în tăcere, vreme îndelungată, pînă ce o sete nemaivăzută le uscă gurile. Găsiră o fîntînă adîncă foarte, iar apa era departe, în hău. Doar pe ghizdul fîntînii era un ciubăr vechi de lemn, găurit. Ce era de făcut?

Fiul paharnicului îl sfătui pe Ivan Ţarevici să coboare în fîntînă legat la mijloc cu o frînghie, să bea acolo apă pe săturate şi apoi, odată scos afară, să facă acelaşi lucru şi cu dînsul.

– Bei cît poţi, te trag apoi sus şi apoi e rîndul meu, Ţarevici!

Legat zdravăn cu o funie lungă de tot, Ivan coborî în adîncul puţului şi bău.

– Feciorule de paharnic, trage-mă înapoi!

– Nu vreau!

– Cum aşa, de ce?

– Te scot doar dacă te juri că o să ne schimbăm vieţile, hainele şi caii. Dacă nu vrei, te las să mori în fîntînă! Iar dacă vrei să trăieşti, tu vei fi paharnicul meu, iar eu – Ivan Ţarevici.

– Oh, se vede treaba că n-am de-ales… eşti neîndurător cu mine! Fie, îţi jur!

Fiul paharnicului îl trase la lumina zilei pe Ţarevici. Îşi schimbară hainele şi caii şi porniră din nou la drum.

Şi iată că, puţin timp după aceea, ajunseră într-un regat necunoscut şi merseră direct la ţarul de acolo.

– Cine sînteţi? întrebă acesta.

– Eu sînt Ivan Ţarevici şi iată-l şi pe paharnicul meu, pe care l-am luat tovarăş de drum, răspunse adevăratul paharnic.

– Tu o să fii înalt-dregător şi ginere al meu. Vreau să ţi-o dau cîndva pe fata mea de soţie.   Paharnicul n-are decît să meargă la grajduri, e destul de lucru şi pentru el.

Şi uite-aşa, ţareviciul cel fără de noroc, legat de jurămîntul lui, deveni grăjdar. În grajdurile acelui ţar, era o herghelie nesfîrşită de bidivii. Ţareviciul trebui să cureţe, să le schimbe aşternutul de paie, să ţesale caii şi, de la soare-răsare, să-i ducă la păscut. Ajuns pe cîmp, se aşeză pe un dîmb, să-i poată păzi mai bine. Caii începură să alerge în toate părţile şi, deodată, se prefăcură în păsări şi-şi luară zborul. Din cale-afară de întristat,   Ivan Ţarevici îşi spuse, cu năduf:

– Dacă îmi găsesc aici sfîrşitul, i-o datorez moşneguţului celui năzdrăvan!

Abia de spuse acestea şi moşneguţul apăru de neunde, în zbor, cu barba toată fremătînd:

– Ivan Ţarevici, aşează-te pe spatele meu şi te-oi duce la mine acasă!

Ivan ascultă şi se ţinu zdravăn de barba moşneguţului şi, cît ai clipi, ajunseră pe tărîmul acestuia, unde poposiră la palatul cu trei caturi al năzdrăvanului.

– Dragă nevastă, în astă casă a noastră, un oaspete binevenit o fi şi un tovarăş bine primit?

– Cum să nu, cheamă-l la masa noastră!

Moşneguţul năzdrăvan îi dădu de mîncare şi de băut. Apoi uşile sălii se deschiseră şi intrară fiul cel mare şi fiica cea mare.

– Poftim, îţi dăruiesc un cal de aramă, spuse băiatul.

– Iar eu îţi dăruiesc un inel, ca să-ţi mulţumesc că l-ai salvat pe tătuţul nostru, adăugă şi fata.

Ivan Ţarevici le mulţumi pentru tot. Lăsă calul de aramă la păscut şi-şi puse inelul pe deget, la mîna dreaptă, apoi urcă pe spinarea moşneguţului şi se întoarse tot în locul de unde văzuse cum caii hergheliei îşi luaseră zborul. Moşneguţul îşi schimbă glasul în trîmbiţă şi chemă înapoi caii, iar Ţareviciul Ivan îi închise la loc, în grajduri. După ce îngriji de cai, Ivan, din cale-afară de istovit de toate aceste peripeţii şi munci neobişnuite, se culcă în fînărie, deasupra grajdului. Înainte de a se culca, îşi scoase inelul şi-l puse pe prichiciul ferestrei.

Pe cînd tăcerea domnea în tot palatul şi la grajduri, fata ţarului ieşi în întunecimea nopţii. Ea privi cerul înstelat şi pămîntul adormit. Departe, în pîclă, o luminiţă blîndă şi chemătoare îi îmbia privirea. Curioasă, cneaghina îşi trimise slujnica, să cerceteze ce era acolo.

– Stăpînă, un inel luceşte aşa acolo, în culcuşul Paharnicului Ivan, îi dădu de veste slujnica.

– Mergi repede de mi-l cumpără!

Slujnica se duse într-un suflet la Ivan şi îi întinse punga cu galbeni a cneaghinei.

– Paharnice Vanko, vindei-i inelul tău cneaghinei!

– Acela sau aceea care vrea inelul, trebuie să vină să-l ia!

Şi cneaghina veni.

– Vanko, vinde-mi inelul!

– Nu vi-l vînd, Înălţimea-voastră, ci vi-l dăruiesc!

– Tu nu eşti un paharnic oarecare, nu poţi fi decît fiu de ţar, mai zise cneaghina, luînd inelul.

– Nu, nu-s decît un paharnic, acum.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Ivan o luă din loc cu herghelia sa, pe cîmpuri, se aşeză pe movilă iar caii se prefăcură din nou în corbi şi-şi luară zborul.

Cît ai bate din palme, moşneguţul năzdrăvan apăru iarăşi, îl rugă pe Ivan să i se urce în cîrcă şi-l duse în zbor pînă la casa lui, unde-l întîmpinară toţi ca pe-un oaspete drag. După prînzişor, fiul cel mijlociu şi cu fiica cea mijlocie, precum fraţii lor mai mari, îi aduseră daruri, ca să-i mulţumească pentru ajutorul dat tătuţului lor. Acum, Ivan primi în dar un cal de argint şi un sipet cîntător.

Încălecă bidiviul şi luă sipeţelul. Moşneguţul năzdrăvan îl purtă lin, în zbor, pînă pe dîmbul de unde-l luase şi, cu glasul său ca de trîmbiţă, îi chemă înapoi herghelia. Ivan conduse caii în graduri şi se întoarse la odihnă în fînăria sa. Înainte de a se culca, agăţă sipetul de perete şi-i porunci să cînte; apoi, legănat de melodie, adormi.

Cneaghina auzi cîntecul ispititor al sipeţelului şi ştiu pe loc de unde se auzea. Dar slujnica, trimisă mintenaş la Ivan, se întoarse iar cu mîinile goale. Ivan nu vroia să vîndă sipetul.

– Vanko, vinde-mi sipeţelul acela!

– Nu vi-l vînd, Înălţimea-voastră, vi-l dăruiesc!

– Sînt sigură că nu eşti un om din popor, spuse cneaghina, primind darul.

– Nu-s decît un biet paharnic, acum…

În ziua următoare, pentru a treia oară, la răsărit, Ivan scoase caii pe păşune şi aşteptă urmarea. Caii se făcură nevăzuţi cine-ştie-unde. Şi, iarăşi, moşneguţul veni în zbor să-l ajute, îl luăîn cîrcă pînă la palatul său, îl puse la masă şi, după ce termină de mîncat, uşa se deschise şi intrară mezinul şi mezina moşneguţului. Ei îi dăruiră Ţareviciului un cal de aur şi o pereche de cizme care dănţuiau singure, drept semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat tatălui lor. După aceasta, moşneguţul îl luă pe Ivan în cîrcă şi-l duse pe păşunile ţarului, dîndu-i trei pumni de ţărînă.

– Mîine, în loc să scoţi herghelia la păscut, fă de trei ori înconjurul grajdurilor şi aruncă ăştia trei pumni de ţărînă asupra cailor, îl sfătui moşneguţul, înainte de a-şi lua zborul.

Ivan puse caii la adăpost şi urcă la el în fînărie dar, înainte de a se culca, puse pe prichiciul ferestrei cizmele care dănţuiau.

Pe cînd liniştea nopţii domnea printre oameni şi animale, cneaghina puse sipeţelul să cînte – la auzul muzicii, cizmele începură să dănţuiască singure, pe prichiciul ferestrei, cu aşa un foc, că pămîntul se cutremură. Slujnica, trimisă după veşti, povesti stăpînei sale cum paharnicul avea o nouă minune la el: cizmele care dănţuiau singure.

Ca şi dăţile trecute, Ivan nici nu vru să audă de vînzare, ci dărui cizmele dănţuitoare cneaghinei care, împinsă de nevoie, veni să i le ceară.

– Vanko, vinde-mi mie cizmele care dănţuiesc singure!

– Nu le vînd, ci ţi le dăruiesc, Măria-ta!

– Tu nu poţi fi decît fiu de ţar!

– Nu, fiică de ţar, eu sînt doar un paharnic acum!

Dis-de-dimineaţă, după un somn bun, Ivan se duse în grajd şi făcu întocmai ce-i spusese moşneguţul: înconjură de trei ori herghelia şi o presără cu cei trei pumni de ţărînă.    Deîndată ce ţărîna atinse caii, aceştia se prefăcură în pulbere.

Cînd ţarul află tărăşenia, îl aruncă pe Ivan Ţarevici în închisoare.

Sosi atunci la curtea ţarului, solul unei împărăţii învecinate, trimis de stăpînul său, ţarul Kukubenko. Acesta o ceru neîntîrziat pe cneaghina cea tinerică de soţie pentru fiul său, că de nu, avea să treacă prin foc şi spadă toată împărăţia. Ţarul, nemaiştiind ce era de făcut, la auzul acestei veşti grozave, îi ceru sfat viitorului ginere, fiului de paharnic ce se dădea Ţarevici:

– Ce-i de făcut? Să-i dau fata, ori să scol oastea?

– Să trimitem oastea tătărască, tată-socrule, zise acesta.

Zis şi făcut: tobele răsunară, bătură clopotele în toată împărăţia ca să vestească urgia războiului. Ivan auzi tot tărăboiul din închisoarea unde fusese aruncat.

– Ce se petrece? E ţara-n sărbătoare?

– Ba, defel! Ţarul nostru se pregăteşte de război cu ţarul vecin.

– Ce mi-ar plăcea să văd cu ochii mei astă adunare!

Îl lăsară să iasă puţin, ca să vadă alaiul. Ivan – pe-aci ţi-e drumul! Sări peste un zid înalt de-un stat de om şi se odihni o zi şi-o noapte într-o grădină. Cînd se trezi, începu să suspine după calul cel de aramă:

– De-aş avea căluţul meu de aramă, i-aş birui în mai puţin de-un ceas!

La chemarea aceasta, pămîntul începu să se cutremure şi calul de aramă veni în zbor la stăpînul său. Ivan Ţarevici se făcu mic şi se strecură într-una din urechile căluţului, unde mîncă şi bău, apoi ieşi pe urechea cealaltă, acoperit din cap pînă-n picioare cu o armură de aramă. Şi, în mai puţin de-un ceas, fu pe cîmpul de bătălie şi se aruncă asupra armatei duşmane, pe care o zdrobi şi o puse pe fugă. Ţarul trimise armata sa tătărască să-l oprească pentru a-i mulţumi, dar Ivan Ţarevici nu vru să audă şi se-ndepărtă, în goana calului. În apropierea palatului, dădu drumul bidiviului şi se reîntoarse la ocnă.

Însă la puţină vreme, ţarul vecin iarăşi ameninţă că avea să treacă ţara prin foc şi sabie, dacă nu i se va da cneaghina cea tînără ca soţie feciorului său. Din nou, ţarul nostru îi ceru sfat aşa-zisului Ţarevici, care îl puse din nou să strîngă armata. Din închisoarea sa, Ivan auzi tobele şi clopotele, care chemau oştenii la război.

– Ce-i cu zarva asta? întrebă Ivan.

– Iar e război! Ţarul Kukubenko o cere pe cneaghină de soţie pentru feciorul său, iar noi nu i-o dăm defel.

– Daţi-mi drumul de-aici! le spuse păzitorilor săi.

Aceştia îi dădură drumul numaidecît. Ivan sări atunci peste un zid înalt de două staturi de om, apoi dormi două zile şi două nopţi în ce-a de-a doua grădină. Cînd se deşteptă, îl chemă pe căluţul de argint. Se strecură într-una din urechile acestuia şi ieşi pe cealaltă, acoperit din cap pînă-n picioare cu o armură de argint. Apoi ajunse într-un suflet pe cîmpul de bătălie, unde făcu una cu pămîntul armata ţarului Kukubenko. Din nou, ţarul – tatăl cneaghinei vru să-l cunoască şi-şi trimise oastea de tătari să-l aducă la palat, dar Ivan o rupse la sănătoasa, apoi lăsă căluţul şi se opri în închisoarea sa.

Mai trecură iarăşi cîteva zile şi, pentru a treia oară, necazul dădu buzna peste ţar.

– Dacă nu-mi trimiţi noră pe cneaghina cea tînără, îţi trec ţara prin foc şi sabie! Feciorul meu va veni peste tine, cu toată oastea noastră.

Înfricoşat de moarte, ţarul trimise după cneaghină. Acum, clopotele şi tobele vesteau plecarea acesteia.

– Ce sărbătoare-i asta? întrebă Ivan, din închisoarea lui.

– Nici pomeneală de sărbătoare, e zi de jale, ţarul nostru îşi trimite fata zălog ţarului Kukubenko!

– Fraţilor, lăsaţi-mă să ies de-aici, să o văd cum pleacă!

Şi îl lăsară să iasă. Atunci, Ivan sări peste un zid înalt de trei staturi de om, intră în a treia grădină în care se odihni alte trei zile şi trei nopţi. La trezire, îşi spuse:

– Dac-aş avea căluţul meu de aur, i-aş birui pe loc!

Nici nu termină de zis, şi căluţul de aur apăru, iar Ivan se strecură într-una din urechi şi, înveştmîntat în aur, ieşi pe cealaltă. Apoi alergă în galop, ca vîntul şi ca gîndul, pînă ce ajunse la malul mării celei mari. Fiul ţarului Kukubenko fu orbit de strălucirea armurii lui Ivan, care se zărea de la mare depărtare. Cei doi se înfruntară cu puterea tunetului. În iureşul luptei, Ivan fu rănit la un braţ, însă lancea sa îi străpunse armura duşmanului şi-l doborî, trimiţindu-l pe lumea cealaltă.

Şi iarăşi, Ivan scăpă de ceata de tătari trimisă de ţar spre a-l aduce să-i mulţumească. Dar, trecînd pe lîngă cneaghină, îi smulse vălul preţios pe care aceasta-l purta pe cap.

Întors la palat, Ivan lasă calul să pască şi-şi legă rana cu preţiosul văl. Apoi se băgă iarăşi la ocnă, cu grijă să-şi ascundă vălul sub nişte cîrpe, şi aşteptă liniştit să curgă vremea.

Vremea trecu şi ţarul hotărî să-şi mărite fata cu aghiotantul său, nimeni altul decît paharnicul care-l urgisise pe Ivan Ţarevici, stăpînul său. Însă, ca un făcut, cneaghina se împotrivi măritişului, pînă ce vălul cel preţios avea să-i fie găsit şi adus.

Soli străbătură împărăţia în cruciş şi-n curmeziş, dar nu găsiră pe nicăieri vălul: nici în palatele boierilor, nici în izbele sărmanilor.

– Dar prin ocne aţi căutat? întrebă cneaghina.

De căutat, căutară, dar nici urmă de văl al cneaghinei pe-acolo!

Şi mai trecu ceva vreme, pînă ce unul din slujitorii de încredere îşi aminti de tainiţa din închisoarea cea mai îndepărtată. Acolo era întemniţat Ivan, iar după ce dădură cîrpele care-i legau braţul deoparte, găsiră şi vălul cneaghinei.

Ivan fu adus numaidecît înaintea ţarului.

– Cine eşti, voinice?

– Sînt Ivan Ţarevici, iar aghiotantul Măriei-tale e paharnicul meu!

Şi Ivan istorisi toată tărăşenia. Cum vruse paharnicul să-l înece, cum îl puse să jure că vor schimba numele, hainele şi rangul, ca să-l scoată la lumină.

Ţarul porunci atunci degrabă scurtarea de cap a procletului. Iar fiica sa, frumoasa cneaghină, se mărită cu Ivan Ţarevici şi domniră împreună ani mulţi şi fericiţi, dacă n-or mai domni şi-acum.

 

(culeasă dintr-un loc numit Drogocin, raionul Grodno)

 

 

 

 

Floarea norocului

 

A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Iancu. Trăia singur cu maică-sa într-un bordei amărît, tatăl său murise de multă vreme. Erau aşa de sărmani, că nici măcar nu aveau după ce bea apă.

Într-o bună zi, Iancu se sătură de-atîta sărăcie şi se hotărî să plece în lume, ca să facă avere. Străbătu păduri şi cîmpii. Merse multă vreme pînă ce, la o răscruce de drumuri, întîlni un bătrîn, aşezat la poalele unui stejar, care tocmai citea dintr-o carte.

– Ce faci pe-aici, aşa departe de casă, Iancule?

– Am pornit în lume ca să fac avere, dar acum nu ştiu pe care din aste două drumuri să apuc: care-i cel bun? Binevoieşte, bunicule, şi mă sfătuieşte!

– Dacă te legi să-mi fii slugă vreme de un an şi şase săptămîni, îţi voi arăta drumul cel norocos!

Zis şi făcut: chiar din ziua aceea, băiatul începu să-l slugărească pe moşneag, cu smerenie şie supuşenie. Cînd se împliniră anul cu cele şase săptămâni, bătrînul culese o floare şi i-o dădu lui Iancu.

– Poartă floricica asta lipită de inimă, iar ea o să-ţi arate drumul fericirii. Şi dacă vreodată ai nevoie de ajutor, pune mîna pe floarea asta şi totul o să se-ntîmple după vrerea-ţi!

Şi băiatul puse floarea la adăpost, pe piept, mulţumi din inimă bătrînului şi se duse.

Soarele era deja spre apus, cînd băiatul ajunse într-oi împărăţie în care toţi erau întristaţi, în zi de mare durere. Unica fiică a ţarului fusese răpită de un puternic vrăjitor, pe cînd se plimba prin grădinile palatului. Şi nici unul din neînfricaţii cavaleri plecaţi s-o caute nu se mai întorsese. Iancu , care nu asculta decît de inima sa, vru să se ducă deîndată înaintea ţarului, să-i ceară învoire s-o caute şi s-o aducă acasă pe fiică-sa. Dar străjerii de la intrarea în odaia ţarului nu-l lăsară să intre.

– Ţarul nostru e pradă jalei celei mai cumplite! N-are vreme de risipit cu pierde-vară de-alde tine!

– Dar atît aş vrea: doar să vorbesc un pic cu ţarul, să-l îmbărbătez şi să-i spun că am cu ce să-i găsesc cneaghina şi să i-o aduc înapoi acasă, fie ce-o fi!

– Îndărăt şi mergi înainte pe drumul tău, altfel o să te-nvăţăm noi buna cuviinţă!

Dar Iancu nu se lăsă copleşit de asprimea străjerilor. El atinse floarea pe care o purta pe piept şi-i vorbi cu blîndeţe. Pe dată, aceasta îl prefăcu într-o furnică şi-n felul acesta se făcu nevăzut dinaintea străjerilor, care o luară la sănătoasa înnebuniţi de spaimă, crezînd că fusese lucrarea Necuratului.

Printr-o crăpătură, furnicuţa intră în odaia ţarului, strecurîndu-se în preajma patului unde acesta zăcea, doborît de tristeţe. Iacu redeveni om şi se aplecă la pămînt, să-şi ceară iertare pentru intrarea sa neanunţată în iatacul ţarului.

– Măria-ta, îţi făgăduiesc că o s-o aduc pe cneaghină înapoi acasă, fie ce-o fi!

– Sărmane flăcău, un şir lung de viteji au încercat în zadar să mi-o aducă înapoi, s-au pierdut cu toţii, nelăsînd nici cea mai mică urmă! Dar, fie, îţi dau binecuvîntarea mea! Mergi şi încearcă-ţi norocul! Dacă o regăseşti pe fata mea sănătoasă, o să-ţi dăruiesc aur cît vezi cu ochii, jumătate de împărăţie şi pe cneaghină de soţie!

Şi uite-aşa, însoţit de vorbele ţarului, Iancu plecă aşa cum şi venise. După ce se îndepărtă destul, iar palatul ţarului nici nu se mai vedea de-acum şi nimeni nu mai putea să-l vadă, Iancu atinse floarea şi-i şopti cu blîndeţe, apoi se prefăcu în vultur, se ridică în înaltul cerului şi-o căută acolo pe cneaghină. Lunecă multă vreme prin văzduh deasupra împărăţiei, dar fu în zadar, nu o zări pe nicăieri. Hotărî atunci să lase pămîntul cel întins şi să meargă s-o caute peste mări. Cînd aproape că vroia să se lase păgubaş, zări – în mijlocul valurilor, o insulă singuratică şi pe ea, un munte de sticlă care lucea în soare de-ţi lua ochii şi, în vîrful lui, un palat cu totul de aur, ascunzătoarea vrăjitorului în care cneaghina era ţinută ostatică.

Pereţii stîncilor erau aşa de drepţi şi de alunecoşi, că nici o fiinţă nu putuse să se caţere pe ei pînă atunci. Dar vulturul se aşeză direct în turn, apoi se prefăcu în furnică şi alunecă printre zăbrelele unei ferestre pînă în camera cneaghinei. Odată ajuns înăuntru, tot cu ajutorul florii sale, se prefăcu în mîndru cavaler, acoperit cu zale strălucitoare.

Dar nu avu defel vreme să se înfăţişeze celei pe care venise s-o elibereze căci pămîntul începu să se cutremure, muntele de sticlă vui în furtuna pe care o stîrnise întoarcerea vrăjitorului… Acesta simţise că picior de om călcase în palatul său şi, orbit de furie, se aruncă asupra lui Iancu şi vru să-i împlînte un cuţiţ lung şi ascuţit în coşul pieptului. Dar lama cuţitului fu oprită de armură. Iancu o smulse de acolo cu viteaza unui fulger; fără să pregete, întoarse cuţitul împotriva duşmanului său şi-l făcu una cu pămîntul.

Şi uite-aşa, mulţumită florii celei fermecate a lui Iancu, cneaghina fu scoasă din închisoarea sa şi se întoarse în împărăţia sa.

În vremea asta, ţarul, liniştit de vorbele pe care i le spusese Iancu înaintea plecării, ieşise în sfîrşit din iatacul său, ca să aştepte sosirea cneaghinei, din înaltul turnului celui mai semeţ al palatului său. Deodată, văzu un vultur mândru care o purta pe aripi pe tînăra cneaghină şi fu într-atît de bucuros, încît puse să se bată tobele şi să cînte trîmbiţele ca să-i întîmpine cum se cuvenea pe oaspeţii înaripaţi.

Fireşte că ţarul îşi ţinu cuvîntul dat: Iancu nu numai că o primi de soţie pe cneaghină, împreună cu jumătate de împărăţie, dar se mai alese şi cu un munte de aur, care ar fi făcut pe oricine fericit.

La vederea aurului, Iancu îşi aminti cum maică-sa rămăsese singură-cuc în bordei, şi înşfăcă una din pungile cu galbeni, să i-o ducă… dar nu o mai găsi acolo. Plecase pentru totdeauna.

 

(povestită de ţăranca Juzefa Zdanovici, în etate de 77 de ani, din satul Dorşi)

Revista indexata EBSCO