Feb 26, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Noica și Blaga

 

Pe Constantin Noica îl leagă de Blaga atît fire văzute, cît şi nevăzute. Cele la îndemîna privirii încep deja să iasă la iveală. Lucrul s-ar fi putut petrece mult mai devreme dacă reintroducerea în circuitul cultural a operei filosofice blagiene s-ar fi făcut dintru început, integral, şi dacă o pudoare lesne de înţeles nu l-ar fi determinat pe Noica să păstreze tăcerea asupra raporturilor cu gînditorul din Lancrăm. O reparaţie în acest sens opera, fugar, poetul Ioan Alexandru cînd, într-un interviu din 1992 cu ziaristul arădean Emil Şimăndan, atrăgea atenţia că „A fost o continuitate între şcoala românească a lui Noica, a lui Blaga şi şcoala din Germania dintre cele două războaie mondiale”[1]. El avea, fără îndoială, dreptate văzînd în gîndirea germană interbelică o sursă de inspiraţie şi un partener de dialog pentru Blaga şi Noica, deşi cel dintîi îşi găsea inspiraţia mai mult în Frobenius, Freud şi Jung, în timp ce al doilea a fost marcat de filosofia lui Heidegger. Cu privire la importanţa lui Blaga pentru gîndirea lui Constantin Noica însă nu rămîne loc de nicio îndoială, chiar dacă de abia de aici înainte urmează să se lămurească mai bine lucrurile în această privinţă.

La aproape treizeci de ani de la săvîrşirea din viaţă a autorului trilogiilor, istoricul şi cercetătorul Ion Oprişan publica o serie de „dialoguri adnotate” sub titlul Lucian Blaga printre contemporani[2]. Printre alte revelaţii, cartea o prilejuia şi pe aceasta: legăturile lui Noica cu Blaga au fost unele dintre cele mai strînse, dincolo de diferenţele de vîrstă ori de etapă creatoare. Corespondenţa celor doi – aflată astăzi la Muzeul Literaturii Române – era fructificată de autor în note, permiţînd întrezărirea importanţei sale nu doar pentru reconstituirea unui climat intelectual de autentică efervescenţă, ci şi pentru cunoaşterea mai aprofundată a partenerilor de dialog.

La 4 iunie 1934, tînărul Noica îi scria diplomatului aflat în misiune în străinătate: „Îngăduiţi-mi să vă spun şi de astă dată cît de nepreţuită mi se pare munca d-voastră filosofică. E probabil că ştiţi de cîtă stimă vă bucuraţi printre cărturarii noştri, dar nu ştiţi, desigur, sau nu ştiţi destul ce răsunet au lucrările dumneavoastră în spiritul cîtorva tineri de elită, pe care îi văd împrejurul meu”[3]. Sentimentul astfel mărturisit este de nedisimulată admiraţie. Se pare, de altfel, că nici nu era prima confesiune de acest fel referitoare la respectul pe care tînărul Noica i-l purta ceva mai vîrstnicului filosof.

În decembrie 1934 Noica publica[4] un eseu al cărui titlu nu necesită descifrări clarificatoare: Un filosof original: Lucian Blaga. O filosofie „atît de geloasă de singularitatea sa”, deocamdată exprimată doar în trei lucrări: Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică şi Cenzura transcendentă. Ea se prezintă „din primul moment sub cel mai paradoxal aspect posibil”, căci „Toţi gînditorii au fugit de dogme; autorul nostru le caută şi le cultivă”[5]. O primă constatare este că misterul stă în centrul filosofiei blagiene. Viziunea gînditorului ar sfîrşi în filosofia culturii, înţeleasă în cea mai largă accepţiune.

După Noica, în Eonul dogmatic sînt de găsit „încheieturile sistemului de filosofie” al autorului ardelean, celelalte două lucrări menţionate dezvoltînd numai puncte din respectivul volum[6]. Luînd seama la declaraţia lui Blaga că se urmăreşte dezvoltarea pe mai departe a sistemului astfel iniţiat, Noica se îndoia că proiectul va putea fi dus la bun sfîrşit. Se regretă însă că, deocamdată, teoria cunoaşterii nu a elucidat suficient chestiunea cunoaşterii luciferice[7].

Noica mai observă că excursul pe tema cunoaşterii luciferice nu ducea necesarmente către formularea unei concepţii metafizice. Cu toate acestea, spune el, în Cenzura transcendentă tocmai asta se formula. Acum în centrul atenţiei se află un „mister omogen şi unic”, lucru nedumeritor, căci Cunoaşterea luciferică schiţase o epistemologie al cărei rol s-ar fi cuvenit să fie „tocmai acesta, de a indica spărturi în misterul cel mare”[8].

Teza de maximă importanţă a celui de-al treilea volum comentat este, după tînărul recenzent, aceea că nu posibilităţile cognitive ale omului sînt limitate, ci că Marele Anonim le obstaculează, lucru care pe Noica nu îl umple de admiraţie, ci îl face să formuleze o rezervă de principiu. „Pentru moment nu vedem de ce trebuie preferată altor teze metafizice”[9], opinează Noica. Concluzia – de parcurs – nu lasă umbre de îndoială: „…Filosofia d-lui Blaga se află în întregime la acest punct de desfăşurare în care, fără a putea fi, negreşit, respinsă, nu poate fi însă nici acceptată”[10].

După Noica, pentru a interesa, o filosofie trebuie să discute probleme de interes comun cu al altor gînditori sau să vină cu propriile probleme, dar sfîrşind prin a rezolva problemele care îi frămîntă pe ceilalţi. În virtutea acestei clasificări, Blaga s-ar înscrie, vrînd-nevrînd, pe a doua cale[11]. Portretizîndu-l, Noica îl vede pe Blaga proiectat într-o lumină tragică şi ultimativă: „Singur cu gîndul său, filosoful acesta are ceva din destinul măreţ şi tragic al cunoaşterii luciferice, pe care el singur o descrie, blestemată să nu poată descifra niciodată întregul lucrurilor”[12]. Se recunoaşte aici o metaforă revelatoare, care îl oglindeşte pe gînditor nu numai în gîndul formulat de el însuşi, ci şi în destinul demonului romantic, ilustrat exemplar în cultura noastră de protagonistul astral al poemului Luceafărul, de M. Eminescu. De aceea, părînd rezervat şi critic la adresa insuficient de convingătoarei triplete de volume filosofice blagiene, Noica îi aduce, totuşi, un întreit omagiu autorului: ca personaj aproape mitic, cu alură profetică dacică ori germanică (scandinavă), ca Narcis filosofic oglindit într-un mod identificabil în propria creaţie şi ca întruchipare filosofică a zburătorului îndrăgostit eminescian. El ia în considerare şi ipoteza nereuşitei întregului, dar recunoaşte: „Cîteodată, adîncimea unei viziuni sau grandoarea unui profetism valorează mai mult decît orice izbîndă practic filosofică”[13].

O altă epistolă, din 13 septembrie 1936, către Lucian Blaga, vine să întărească mai vechea admiraţie, în pofida rezervelor critice formulate cu doi ani înainte: „Am sfîrşit între timp [de citit – n. O. P.] şi Spaţiul mioritic şi am fost puternic impresionat de adîncimea viziunii d-voastre. M-am întrebat chiar ce rost ştiinţific mai are sociologia – în care, totuşi, credeam, în faţa unei astfel de viziuni, sau atunci ce rost are fără o astfel de viziune”[14]. Un răspuns la această întrebare primea Noica, în ultimii lui ani de viaţă, prin studiul dedicat de sociologul marxist Henri H. Stahl analizei filosofiei lui Blaga, scris spre apusul propriei vieţi[15]. Dar asta urma să se petreacă peste decenii…

Imediat după Anul Nou 1937, apărea un nou comentariu filosofic la adresa ataşatului cultural de departe, prilejuit nu atît de apariţia, în numai cîţiva ani, Trilogia culturii, cît mai mult de proiectul în discuţie ca Blaga să ocupe o catedră universitară de filosofie[16]. În pofida acstei prolificităţii, Blaga, crede Noica, „nu este nici la jumătatea călătoriei sale în lumea gîndului”[17]. La curent cu proiectul de autorului de a-şi dezvolta concepţia pe mai departe în alte trei trilogii – a valorilor, a creaţiunii şi cea pragmatică – el spune că idealul creator al filosofului „pe măsură ce ia fiinţă, interesează, convinge, cucereşte mai mult”. Se declară încîntat de spectacolul minunat „al unei puteri creatoare în plină desfăşurare, deşteptînd aşteptări, împlinindu-le şi răscolind, cu mersul ei original, un tineret intelectual fdoritor şi în sfîrşit aflător de o întemeiere filosofică românească”[18]. Rămîne doar temerea că, în peisajul plat al vieţii universitare româneşti, „o minte atît de cucerită de sine, atît de biruitor originală”, nu s-ar acomoda cu „mintea potolită, pasivă, simplu înregistratoare, a unui profesor obişnuit”[19].

Peste încă un an, în februarie 1938, Constantin Noica se pronunţa şi asupra Trilogiei culturii[20], alegînd să vorbească despre ea nu doar în contextul creaţiei de pînă atunci a lui Lucian Blaga, ci şi în perspectiva noilor trilogii anunţate pentru următoarea etapă de către sistematician. Analiza atentă şi neconcesivă a dezvoltărilor triadice semnate de Blaga nu inhibă estimarea entuziastă a contribuţiilor, rezervele de principiu nealterînd bucuria spectacolului unei creativităţi filosofice originale în plină ebuliţie, foarte productive şi alerte. Cîteva observaţii referitoare la stilul şi tipul de creaţie filosofică ilustrate de Lucian Blaga reţin atenţia. „… El este uneori luat pe sus de torentul inspiraţiei sale…”[21]. Noica îi concede însă lui Blaga că „… un creator nu poate şti niciodată cum arată creaţia sa văzută dinafară”[22].

Luînd la cunoştinţă planurile de expandare filosofică ale viitoarelor trilogii se comentează: „… gîndirea d-lui Blaga spune multe încă de pe acum”[23]. De altfel, Blaga îi inspiră lui Noica, pe parcursul excursului, felurite observaţii cu caracter generic, precum cele despre geneza gîndirii filosofice[24], cele referitoare la imaginaţia filosofică a lui Blaga[25].

Cu referire precisă la Trilogia culturii, Noica încearcă, înainte de orice altceva, să o claseze şi să o categorisească principial. Ea îi apare ca o filosofie a inconştientului, zonă a psihismului abisal care devine acum „instrumentul cel mai sigur, cel mai intim, al omului de a capta sau a încerca să capteze misterul”[26]. Comentatorului i se remarcă predilecţia pentru latura epistemologică – în sens larg, după cum specifică el – a construcţiei, aşteptînd pentru cea axiologică mai multă rotunjire şi clarificare[27].

Orizont şi stil, volumul care deschide trilogia cea nouă, îi apare ca fiind „pentru cititorul de specialitate, opera cea mai convingătoare de pînă acum a filosofului”[28]. „Orizont şi stil este opera unui adevărat filosof, în timp ce Spaţiul mioritic nu e decît, şi nu vrea să fie decît opera unui filosof al culturii, deosebit de ingenios şi deosebit de pătrunzător, e drept”[29].

Spaţiul mioritic reprezintă încercarea d-lui Blaga de a capta, prin categoriile filosofiei sale, fenomenul românesc…”[30]

Despre Geneza metaforei şi sensul culturii se notează că ea „cuprinde poate tot ce a spus d. Blaga pînă acum mai adînc”[31]. Cu această lucrare se configurează o metafizică sprijinită şi pe teoria cunoaşterii, şi pe filosofia culturii, „o întregire metafizică pe care nimeni nu o va regreta, chiar dacă nu se va simţi în măsură s-o accepte întru totul” [32]. Ea aduce „o înţelegere nespus mai adîncă de cum s-a făcut pînă acum, a noţiunii de metafizică”[33], căci „Blaga nu vede, în geneza metaforei, mai puţin decît geneza omului însuşi”[34].

Noica se îndoieşte, totuşi, că metafora ar avea de îndeplinit un rol atît de hotărîtor, în detrimentul altor instrumente de revelare a misterului din sistemul blagian, precum intelectul ec-static, cunoaşterea dogmatică, minus-cunoaşterea ş.a.[35] O altă obiecţie adusă de recenzent este legată de faptul că În efortul său de a fundamenta varietatea şi de a gîndi o unitate de stil într-o pluralitate de creaţii, d. Blaga trece cu vederea peste pretenţiunile minunate de universalitate şi necesitate, pretenţiuni ce prilejuiesc orice filosofie a ştiinţei”[36].

Încheierea lui Constantin Noica este că, aşa cum se prezenta ea la acea dată, filosofia lui Blaga era menită să fie o filosofie a omului, o antropologie în sens larg, patru din cele cinci teme ale trilogiilor ţinînd de ordinea antropologică (cunoaşterea, cultura, valoarea şi filosofia pragmatică)[37]. Blaga ar fi un filosof apropiat idealismului[38]. El exprimă un relativism al unei filosofii transcendentale, de tip kantian[39]. Din păcate, spre deosebire de Im. Kant, Lucian Blaga – se spune – „… dă un fel de tablou al categoriilor abisale, cu toate că n-a făcut în prealabil o deducţie transcendentală a categoriilor”, drept care nu există certitudinea că enumerarea categoriilor proprii filosofiei blagiene este exhaustivă[40].

Fapt mirabil şi, în general, neintrat în uzanţe, Noica se pronunţă şi asupra direcţiei pe care urmează să o ia filosofia blagiană odată cu următoarele trilogii. Astfel, „Echivalentele adevărului e cartea care … poate răspunde nedumeririlor… şi poate reliefa poziţia originală a d-lui Lucian Blaga în istoria filosofiei şi în contemporaneitatea filosofică”[41]. „Orice ar fi, trilogia pragmatică ne va reîntoarce la om. Iar antropologia religioasă, pe care o bănuim la capătul călătoriei sale epocale, va răsturna pe om în demnitatea sa creaturală faţă de însuşi Creator/ul/”[42]. Dincolo de asemenea estimări, însă, părerea lui Noica rămîne că „un univers în expansiune, aşa cum ne-a plăcut să numim sistemul d-lui Blaga, nu poate fi măsurat, nici hotărnicit cu anticipaţie. E un miracol de creştere aci, miracol pe care nicio greşală de amănunt, nici o slăbiciune episodică nu-l va putea anula”[43].

După studiul elogios al lui Vasile Băncilă despre Blaga ca energie românească, întîmpinarea critică a lui Constantin Noica vine cu argumente noi în sprijinul ideii de excelenţă a filosofului pe mai multe planuri, chiar dacă nu pe toate.

Artă şi valoare (1939), Diferenţialele divine (1940), Despre gîndirea magică (1941), Religie şi spirit (1941) şi Ştiinţă şi creaţie (1942), un întreg şir de lucrări apărute de la acest comentariu detaliat pînă după război, nu i-au mai reţinut în scris atenţia lui C. Noica. Este de presupus că el le-a citit, urmărind cu acelaşi interes gîndirea filosofului din Lancrăm, dar în împrejurările politice şi apoi şi militare care au dus la ciuntirea României, la surparea dictaturii carliste, apoi a celei legionare şi la declanşarea războiului de recuperare a Basarabiei, în contextul dictaturii militaro-fasciste, noile angajamente civice, politice şi culturale îl vor fi împiedicat pe mai tînărul comentator să urmeze calea deschisă anterior a însoţirii apariţiilor mai noi cu comentarii aplicate.

 

 

 

 

[1] Emil Şimăndan, Dialoguri cu Ioan Alexandru, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001, p. 16. Dialog purtat la Arad, în 19 septembrie 1992.

[2] Ion Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Bucureşti, 1987.

[3] Ibidem, p. 509.

[4] Constantin Noica, „Un filosof original: Lucian Blaga”, în Revista Fundaţiilor Regale, an. I (1934), decembrie, nr. 12, pp. 687-691.

[5] Ibidem, în Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti, Colecţia Capricorn, 1989, p. 132.

[6] Ibidem, p. 134.

[7] Ibidem, p. 135.

[8] Ibidem, p. 136.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, pp. 136-137.

[12] Ibidem, p. 137.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 433.

[15] H. H. Stahl, „Lucian Blaga şi filosofarea despre filosofia poporului român”, în Eseuri critice, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, pp. 71-148. Foarte probabil Noica, locuind în ţară – la Bucureşti şi la Păltiniş – a citit analiza pe care Stahl a făcut-o viziunii blagiene, de vreme ce volumul cu pricina a ajuns şi la cunoştinţa lui Mircea Eliade, la Chicago.

[16] Constantin Noica, „O filosofie a sufletului românesc”, în Vremea, an. X, 3 ianuarie 1937, p. 4.

[17] Ibidem, în Istoricitate şi eternitate…, ed. cit., p. 143.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 144.

[20] Idem, „După Trilogia culturii”, în Revista Fundaţiilor Regale, an. V, nr. 2, februarie 1938, pp. 388-404. La acest articol se referea Noica în „Despre Blaga şi despre profesorat”, spunînd: „Despre acest sistem am vorbit mai pe larg într-o dare de seamă ce va apare în paginile unei reviste bucureştene”, semn că la începutul anului 1937, textul era deja scris şi predat redacţiei care urma să îl publice cu destul de mare întîrziere.

[21] Ibidem, în Istoricitate şi eternitate…, ed. cit., p. 150.

[22] Ibidem, p. 159.

[23] Ibidem, p. 150.

[24] Ibidem, p. 153: „Iată … cum se încep filosofiile adevărate. Întrebări aparent naive, modeste ipoteze de lucru, simple răsturnări de perspectivă, acestea stau la rădăcina noilor concepţii asupra lumii”. „… Tocmai de aici începe cu adevărat filosoful; de la capacitatea sa de a supravieţui în cataclismul pe care singur l-a creat”. La p. 158 Noica îl menţionează şi pe „… cititorul care a intrat în gîndul d-lui Blaga şi care a călătorit, odată cu el, pînă la întunericul larvar al creaţiei”.

[25] Ibidem, pp. 153-154: „Nu numai că nimeni n-ar îndrăzni să-l mustre pentru lipsa sa de imaginaţie, dar bogăţia acesteia şi puterea de înnoire a limbajului său sînt ceea ce supără cel mai mult. […] Dar hotărît, preferăm gînditorii care depăşesc uneori măsura, cu bogăţia lor, celor care nu trăiesc decît prin bunurile altora”.

[26] Ibidem, p. 151.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem, p. 159.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 149.

[32] Ibidem, p. 160.

[33] Ibidem, p. 161.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem, p. 162.

[36] Ibidem, pp. 167-168.

[37] Ibidem, p. 165.

[38] Ibidem, p. 166: „Idealismul autorului ni se pare unul adîncit: nu avem de-a face numai cu un apriorism conscienţial, ci şi cu unul abisal”.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, pp. 166-167.

[41] Ibidem, p. 168.

[42] Ibidem, p. 169.

[43] Ibidem.

Revista indexata EBSCO