Feb 26, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Sfîrșitul lumii

 

Opusculul acesta, Das Ende aller Dinge, cam neluat în seamă, pe care Immanuel Kant l-a publicat într-un periodic, Berlinische Monatsschrift, în anul 1794, la adîncă bătrîneţe, tocmai împlinea şaptezeci de ani şi, în cei zece ani de pînă la moarte, mintea îi aluneca într-un tot mai accentuat declin, cînd în textul respectiv, chiar în titlu el afirmă sfîrşitul tuturor lucrurilor, oare filozoful are în vedere sfîrşitul lumii sau, în eventualitatea că aceasta este mai mult decît suma tuturor lucrurilor, doar acela al lucrurilor din care este lumea alcătuită, a acelora presupuse ca existente şi în acelaşi timp imposibil de cunoscut cît timp accesibil ne este doar fenomenul nu şi lucrul în sine? S-au emis ipoteze cu privire la înţelesul respectivului text calificat ca încîlcit, obscur,  mai greoi în expunere ca niciodată la acest autor mereu acuzat lipsă de claritate în exprimare, dar cîteva presupuneri, cîteva observaţii se mai pot formula.

Mai întîi să luăm seama că aici vorbeşte doar în al doilea rînd profesorul de filozofie, autorul unei vaste opere filozofice, la acea dată elaborată putem zice complet, ci parcă în primul rînd matematicianul. Cu adevărat, înainte de a preda filozofia la Universitatea din Königsberg, el a predat matematicile. Şi apoi, surprinzător, el nu mai este în acest loc scepticul, dacă nu chiar agnosticul în stilul celui a cărui operă l-a trezit dintr-un presupus somn dogmatic ci se alătură,    într-un anumit fel şi pînă într-un anumit punct, mai degrabă lui Leibniz. Pe de altă parte, publicarea acestui text, mai mereu neluat în seamă, precede cu doar un an tipărirea unuia faimos, de care s-a făcut mare caz: Spre pacea eternă, Zum ewigen Frieden, 1795. Cu subiecte total diferite şi cu destinul de popularitate la antipod, ele au în comun faptul că şi unul şi celălalt pornesc de la cîte o formulă verbală, de la cîte un stereotip lexical, ca emblemă a textului respectiv sau ca pretext de analiză.

În preambulul celui faimos care nu doar propune principiile unei constituţii prin care să fie reglementate relaţiile dintre statele lumii iar proiectul a şi fost de cel puţin de două ori pus în practică deşi fără prea mare succes, autorul mărturiseşte cu umor, dacă nu chiar cu cinism, că a luat această expresie de pe firma unui hangiu olandez, pe care cuvintele acestea erau ilustrate cu imaginea unui cimitir (de fapt împrumutîndu-le de la un precursor ilustru căci Leibniz însuşi pomeneşte într-o scrisoare despre acea firmă olandeză). Aşadar, dacă despre o pace eternă este vorba, ea nu e atît un ideal politic de realizat cît mai degrabă aceea dintr-un cimitir, adică moartea. Tot despre moarte este vorba şi în textul prealabil cu doar un an, în măsura în care deschide spre înţelegerea ei o expresie verbală, pe care filozoful o cercetează, întorcînd-o pe toate feţele: că omul cînd moare iese din timp şi trece în veşnicie, cu presupunerea că moartea are acest nesperat avantaj de a ne oferi accesul în eternitate, implicit o ipotetică nemurire a sufletului despre care Kant nici nu aduce vorba.

Dar operaţiunea aceasta radicală, adică presupunerea că prin moarte omul trece din timp în eternitate, es gehe aus der Zeit in die Ewigkeit, că iese din timp păşind în eternitate, sărind peste un prag, din viaţă direct în moarte, pune problema dacă este echivalentă moartea, ca eveniment întîmplat într-un timp anumit, cu eternitatea sau chiar dimpotrivă? Incongruenţa acestora două, timp şi eternitate, pare a fi aceeaşi ca în modelul matematic ce cuprinde unitatea şi mulţimea, pe care filozoful german pare a-l avea în vedere atunci cînd afirmă că această formulă nu va avea niciun sens dacă prin eternitate nu înţelegem decît un timp care se prelungeşte la infinit fiindcă în acest caz omul nu are cum ieşi din timp ci doar trece de la un timp la altul, cu mîne zilele-ţi adaogi – cum observa poetul, zilele numite aici copii ai timpului. Ţi le adaugi, nu treci dincolo de ele. Trecerea, congruenţa, acestea nu sînt cu putinţă, iar existenţa eternităţii nu este pusă în cauză, nu este negată. Mulţimea matematică este o sumă de unităţi dar şi mai mult decît atît, pentru că este în acelaşi timp un întreg în care unităţile ce îl compun se sting ca individualităţi. Filozoful trebuie să împace conceptul unui sfîrşit al oricărui timp, fiindcă numai aceasta ar putea fi adevărata eternitate, să-l împace cu durata ce i s-a dat omului, existenţa umană luată ca mărime. Eternitatea fiind o mărime incomensurabilă cu timpul. În acest punct, Kant se lasă zguduit de perspectiva deschisă de raţionamentul său ce îl situează, îl aduce în marginea unui abis care, pentru cel care ar coborî în acesta, exclude orice posibilitate de întoarcere. Din veşnicie nu se poate reveni! Şi filozoful citează în acest sens versul unui poet elveţian de expresie germană, vers care echivalat în proză ar suna cam aşa: În acest loc auster care nu lasă nimic să se întoarcă la noi, eternitatea îl ţine în braţele ei puternice. Putem presupune că îl ţine acolo definitiv pe acela care a avut privilegiul de a accede. Căci din moarte se întîmplă învierea doar în legendă, putem zice! Dar această hipnoză de sub puterea căreia nu poţi scăpa nu este exclus să fie mai degrabă moartea nu în sine ci obsesia ei, gîndul sinuciderii de sub vraja căreia nu ai cum să te sustragi odată ce el şi-a făcut loc în mintea ta.

Şi încă! Acea cutremurare a filozofului nu se rezumă la atît căci textul continuă. Acest concept, pe care l-am numit mai adineaori raţionament, iar filozoful spune limpede Dieser Gedanke, exercită un fel de fascinaţie căci cel care îşi apropie ideea nu se poate abţine de a-şi îndrepta mereu şi mereu atenţia într-acolo neputîndu-şi-o  feri, terifiat de imaginea aceleia, terifiantă şi deopotrivă sublimă din cauza obscurităţii în întunericul căreia imaginaţia lucrează cu mai multă vigoare decît în deplină lumină. Iar aici, în acest punct al cercetării, filozoful se întoarce în centrul operei sale, în miezul raţiunii, deosebind între raţiunea pură şi raţiunea practică. Şi astfel nu doar Dumnezeu aparţine celei de-a doua secţiuni, moralităţii şi nu cunoaşterii propriu-zise, ci şi eternitatea, de parcă zeul nici nu ar fi altceva decît chiar această veşnicie. În linia acelei presupuse gîndiri matematice, pomenită ceva mai înainte, se mai fac cîteva remarci precum că cea mai recentă zi, el spune den letzten Tag, care îi urmează precedentei precum copilul părinţilor săi, nici aceea nu este cea din urmă cum nu este cea din urmă nici măcar ziua Judecăţii de Apoi care doar mută judecata din cunoaştere în domeniul moralei, al raţiunii practice, dar nu garantează o ieşire din timp, un transfer în eternitate. Pentru că nimic din ceea ce ne cade sub simţuri nu ne poate lămuri de pe acum asupra a ceea ce ne aşteaptă în lumea de dincolo, decît desigur judecata operată de propria noastră conştiinţă, adică doar ceea ce stadiul nostru moral actual, în măsura în care îl cunoaştem, ne îngăduie să concluzionăm. Este deci mai înţelept să acţionăm ca şi cum ar fi ineluctabil ca principiile etice din această viaţă să-şi prelungească valabilitatea în cea de dincolo spre care ar fi posibilă, nu doar sperată, trecerea definitivă, însă doar la acest nivel al moralei. Ideea sfîrşitului tuturor lucrurilor nu îşi are originea într-o cugetare, într-un raţionament asupra cursului lor fizic ci doar din cursul lor moral, care nu poate fi raportat decît la suprasensibilul inteligibil doar pe un plan moral.

În felul său specific, textul este mai degrabă unul ratat, căruia i se adaugă un apendix cu numele de Anmerkung, Observaţie, ca o anexă la un text abandonat, şi cîteva note în subsolul puţinelor pagini. Merită cercetate şi acestea! Pentru că deşi filozoful putea face apel la soluţia leibniziană, conform căreia nesfîrşirea, adică eternitatea, putea fi introdusă în calcul, nu doar în cel matematic ci şi în cel metafizic, ca o integrală, ca o trecere la limită, ca o punte de peste abisul infinitei divizibilităţi, el îşi transferă cercetarea din aceste Observaţii în domeniul său predilect, cel al raţiunii practice, făcînd cîteva trimiteri care nu rezolvă mare lucru în cunoaştere nici cînd aduce în discuţie teze din creştinism, nici cînd – şi aici este o surpriză – , nici cînd extinde cadrul discuţie pînă şi peste alte religii, extrem orientale chiar, tibetană, chineză, Lao Tze fiind şi el amintit: monstruosul sistem al lui Lao Tze (al cărui nume este ortografiat LAOKIUM!). Aceasta pentru că domeniul moral, cel al raţiunii practice, nu se restrînge la creştinism, la monoteism ci este de o amplitudine universală, general umană.

Judecata de Apoi nu este sfîrşitul lumii ci doar o etapă, un punct mai important dintr-o epică pe care o dezvăluie evanghelistul cu o forţă literară impresionantă şi pentru filozof cu imaginile ei precum atunci cînd descrie cum vor cădea stelele de pe bolta cerului. Dar şi mai semnificativă este o imagine din Geneză, din parabola Căderii în păcat, la care se face referire într-o notă de subsol, dintre cele pe care le pomeneam mai sus, una care surprinde printr-o sumară clasificare a imaginilor condiţiei umane. Rezumînd concepţii străvechi, filozoful reţine: Din toate timpurile înţelepţii închipuiţi (sau filozofi), ne apreciind înclinaţia spre bine în natura umană, s-au străduit să afle comparaţii penibile, ba chiar dezgustătoare, pentru a figura de-a dreptul cu dispreţ lumea pămîntească, locul de domiciliu al oamenilor,: 1. Ca şi cum ar fi un han (un caravanserai), aşa cum fiecare derviş crede: un loc în care fiecare trecător pe drumul vieţii trebuie să se aştepte să fie alungat în grabă de călătorul următor care îi va lua locul. 2. Ca o temniţă după cum sînt convinşi brahmanii, tibetanii şi alţi înţelepţi din Orient (chiar şi Platon): un loc de pedeapsă şi de purificare pentru spiritele decăzute, alungate din cer, aceste spirite ale oamenilor sau ale animalelor. 3. Ca o casă de nebuni: în care nu doar că fiecare îşi renegă propriile strădanii, dar unde fiecare îi produce celuilalt toate suferinţele imaginabilele, mîndru de îndemînarea şi de forţa care îi permit să facă aceasta. În sfîrşit, 4. ca o cloacă unde sînt adunate toate gunoaiele din celelalte lumi. Ultima dintre aceste ipoteze de un fel negreşit original şi datorată unui persan glumeţ care paradisul în care domicilia perechea primilor oameni l-a localizat ca fiind în cer în a cărui grădină se aflau pomi plini de roade domneşti din belşug care după ce erau consumate resturile rezultate în urma digestiei dispăreau printr-o insesizabilă evaporare. Făcea excepţie un singur pom din mijlocul acelei grădini, plin şi el cu fructe încîntătoare dar al căror resturi nu dispăreau. Deoarece strămoşii noştri s-au lăsat ademeniţi în pofida unei interdicţii de a le degusta, nu a rămas decît un singur mijloc de a-i împiedeca să murdărească cerul şi atunci un înger le-a arătat în depărtare pămîntul spunîndu-le: Acolo e closetul întregului univers, şi după ce i-a condus înspre acolo să-şi satisfacă nevoile i-a abandonat luîndu-şi zborul spre cer. Aceasta ar fi originea oamenilor pe pămînt.

Mitul mozaic al căderii omului în păcat, cum îl numeşte mai apoi Hegel, i-a dat acestuia ocazia unei interpretări a naturii fundamentale a omului, în Logica mică (trad. rom., p.83), unde el afirmă: Cînd se spune că Dumnezeu l-a alungat pe om din grădina Edenului ca să nu mănînce şi din pomul vieţii, se afirmă implicit că omul este – ca fiinţă naturală, desigur – mărginit şi muritor, nemărginit însă în cunoaştere. Dar dacă în privinţa vieţii, sîntem lămuriţi, fie şi doar în simbol, că ne apucînd să guste şi din pomul vieţii omul nu este nemuritori ci chiar dimpotrivă, el este muritor, în schimb pentru a vedea cît de nesfîrşită îi este cunoaşterea să ne întoarcem la interpretarea pe care o dă persanul şugubăţ aceluiaşi mit mozaic (un topos literar?). Mîncînd din fructele pomului cunoaşterii, omul cunoaşte probabil ceva, pînă poate la nesfîrşit, dar în acelaşi timp el cade sub inconvenientul că în el prin digestie hrana respectivă se transformă în dejecţiile care murdăresc lumea, inadmisibile în spaţiul celest, şi care transformă lumea pămînteană într-o cloacă a întregului univers. Poate exista ceva mai sarcastic cu privire la cunoaştere?! Iată de ce Dumnezeu a interzis în paradis consumul de mere din pomul cunoaşterii, iată cît de infectă este căderea în păcat cu rezultatul ei ignobil prin care este maculată definitiv lumea bieţilor urmaşi ai perechii primordiale!

Cît despre sfîrşitul lumii acesta se amînă în mod indefinit, iar accesul în veşnicie din punct de vedere teoretic este tot atît de imposibil pe cît lui Ahile (viteza maximă) îi este cu neputinţă să ajungă din urmă o ţestoasă (viteza minimă).

Revista indexata EBSCO