Feb 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Adrian MUREȘAN – N. Steinhardt, sub zodia lui Lovinescu

 

Apropierea lui Steinhardt de mişcarea modernistă lovinesciană s-a făcut în mod firesc şi treptat, prin frecventarea încă din adolescenţă a cenaclului „Sburătorul”: „Încă din anii de liceu l-am admirat şi l-am iubit pe Lovinescu, în calitatea mea de cititor asiduu de critică. Istoria civilizaţiei române moderne şi Istoria literaturii române contemporane le-am citit în ediţia originală Ancora, tipărită pe hîrtie şi cu litere pe care astăzi cu greu le putem imagina. Mai am şi acum în mîini şi în nări catifeaua şi mireasma acelei hîrtii, a acelor caractere de tipar, spre încîntare de lungă durată”[1].

Dacă George Ardeleanu, răsfoind Agendele literare lovinesciene, identifică în Steinhardt un „oaspe asiduu al Sburătorului”, după declaraţia însăşi a autorului, în urma a „aproximativ 35 de consemnări”[2] ale prezenţei acestuia în mediul respectiv, Florian Roatiş interpretează altfel datele: „În sfîrşit, dacă răsfoim jurnalul cenaclului, ţinut de amfitrionul din strada Cîmpineanu, constatăm că N. Steinhardt n-a fost chiar un «asiduu oaspete» la «Sburătorul». (…) Implicarea lui Steinhardt în dezbateri a fost infimă, de vreme ce nu este înregistrată”[3]. Acest din urmă fapt este recunoscut însă chiar de autor, el mărturisind retrospectiv, nu fără modestie, că ocupa „un loc de figurant cvasi-mut în rîndurile tineretului îndeobşte mult mai guraliv şi mai combativ decît mine”[4].

Mult mai importantă ni se pare astăzi, însă, asumarea critică de către tînărul Steinhardt a modelului cultural lovinescian. Cum bine remarca şi G. Ardeleanu, încă de la primele contacte ale tînărului Steinhardt cu atmosfera cenaclului încolţea în atitudinea sa interioară ironia:

„Şirul persoanelor instalate pe sofaua din fundul încăperii mi s-a părut a oscila între prăfuit şi excentric. Generalul Brăescu (fratele umoristului, acela colonel), Bebs Delavrancea, soţii Ludovic Dauş justificau primul adjectiv. Mia Frollo – ditai doamna cu părul cît o claie şi foarte agitată – pe al doilea”[5].

Într-o convorbire din 1987, purtată cu Nicolae Băciuţ, va reveni cu explicaţii cu iz psihanalitic, care astăzi sînt cvasi-unanim confirmate şi binecunoscute, conform cărora Lovinescu ar fi căzut parţial pradă unor complexe de ordin profesional, plecînd de la faptul că acesta fusese grav nedreptăţit şi ţinut deoparte de oficialităţile academice şi universitare ale vremii: „Rob al cenaclului său, Lovinescu s-a înconjurat cu o lume scriitoricească oarecum interlopă. Era singura lui consolare «socială»”. De remarcat, însă, concluzia acestei intervenţii, care, în logica specifică lui Steinhardt, reclamă mereu chestiuni de ordin strategic relevante pentru supravieţuirea unei culturi într-un mediu represiv sau aduce în prim-plan reflecţia etică ori politică: „De unde rezultă că mai de priinţă pentru un scriitor e să facă parte din grupul colaboratorilor unei reviste decît să conducă un cenaclu. În primul caz, se află printre egali, în celălalt poate fi victima şi prizonierul unor adulatori şi mediocrităţi care-i populează cenaclul. (…) Sînt convins, deosebindu-mă de pronosticurile lui Eugen Jebeleanu, că ar fi avut şi el parte de închisoare după 23 august”[6].

Există multiple raţiuni pentru care Steinhardt aderă la modernismul lovinescian, începînd cu invitaţia acestuia din urmă de redescoperire a Occidentului în anii ’30, cînd, sub presiunea autohtonismului şi mai apoi a legionarismului, ideea europenizării se impunea de la sine ca un antidot necesar în cercurile democratice, şi continuînd cu faptul că a rămas consecvent unei direcţii liberal-burgheze, prin sincronism, prin psihologism şi prin abandonarea ruralismului. Impresionismul critic lovinescian este, mai apoi, vizibil mai cu seamă în cazul criteriilor folosite, decît într-al judecăţilor, labilitatea acestora fiind remarcată şi de Nicolae Manolescu: „cînd istorice, cînd tipologice, cînd stilistice”[7]. Aceste imprecizii şi instabilităţi se vor transmite multora dintre eseiştii şi criticii interbelici, printre care şi lui Steinhardt.

Cel mai vehement adversar al „maestrului” a fost, după cum se ştie, Iorga, iar acest fapt nu trece nesemnalat, sub diverse aspecte, în scrierile lui Steinhardt. Dacă sămănătorismul este respins fără drept de apel ca fiind o formă de „mîhnire plîngăcioasă”[8], în contextul mai larg al rezervelor faţă de tot ce înseamnă „murmure pioase ori grăiri afectate”, „mieroşenie, emfază, adăstare în efecte, în ţîfnă antică şi ifos alexandrin” sau „rostire bombastică”[9], sincronismul lovinescian este susţinut printr-o bogată paletă argumentativă, iar adversarii acestuia, dimpreună cu mitologiile paseiste ale neoclasiciştilor şi neotradiţionaliştilor, sînt combătuţi printr-o bună asimilare a lecţiilor furnizate de „maestru”:

„Sincronismul este călăuzit de o altă convingere; firul detector, de data aceasta, nu duce în pivniţele băncilor ideative, ci, asemenea cablurilor telefonice ori undelor electromagnetice, o ia peste acoperişuri şi stîlpi înalţi, prin văzduhul prozaic ori eterul ştiinţific, înspre soare-apune ori soare-răsare, zenit ori nadir, în căutarea locurilor unde se poate afla ‹‹încotro suflă vîntul veacului››. (…) Lovinescu ajungea la concluzia că pentru a fi socotită valabilă şi a putea nădăjdui că va dura, orice operă literară epică trebuie să fie cît mai obiectivă şi mai urbană, iar orice operă literară lirică, în întregime desprinsă de elemente narative, etice ori conceptuale. Nu importă dacă această sistematică a fost ori nu întru totul verificată de evoluţia ulterioară a fenomenului literar, importantă este existenţa, în cadrul culturii româneşti, a unei viziuni, a unui sistem critic coerent şi exclusiv întemeiat pe (…) desăvîrşita rezonanţă cu ideile majore ale unei epoci”[10].

Descriind însă procesul de coagulare a mitologiilor paseiste specifice neotradiţionaliştilor sau neoclasiciştilor, Steinhardt circumscrie parţial, conştient[11] sau nu, şi una dintre marile slăbiciuni ori nostalgii (interbelice) ale scrisului său: „Unei anumite faze a trecutului i se acordă o valoare privilegiată, caracterul mitic de illud tempus peste care, în afara căruia, departe de care nimic frumos, bun şi adevărat nu poate fi; faza aceea este extratemporalizată; cursul istoriei face în dreptul ei un cot, nu o poartă cu sine; devine în această părtinitoare concepţie – paradisiacă”[12].

În aceste condiţii, orice manifestări antisincroniste i se par eseistului de neacceptat. Din polemica iscată, inclusiv între neoclasicişti şi neotradiţionalişti, Steinhardt reţine mai degrabă numitorul comun al acestora drept aspectul cel mai grav al perspectivei lor: „dorinţa de a crea un ‹‹ce›› artistic pe cale de imitaţie şi de întoarcere la trecut. În asemenea condiţii, arta mi se pare osîndită”[13]. Astfel, indiferent că punctul de atracţie al mişcărilor de tip „neo-”[14] îl constituie Evul Mediu sau clasicismul, mişcările paseiste sînt sortite – sau ar trebui să fie – sortite eşecului. Din păcate, Istoria ne-a demonstrat contrariul şi continuă să ne surprindă. Cu toate acestea, pledoaria steinhardtiană rămîne aceea a unui lovinescian convins, cel puţin în teorie:

„Este în mod egal vorba despre o lucrare hotărîtă să nesocotească lumea şi timpul în care ia fiinţă (in der Welt sein) şi-şi închipuie că poate provoca emoţii făcînd apel la stimuli iremediabil morţi, nu pentru că au fost lipsiţi de cele mai înalte, glorioase şi irezistibile calităţi, ci pentru că nu deţin acea vis viva de care pomenesc medicii, şi care e în atît de mare măsură psihică şi foloseşte atît de frecvent calea sugestiei. (Au pierdut-o pentru noi, ca izvor energetic de inspiraţie; în operele timpului, a rămas cristalizată pentru totdeauna).

Morala, da; valorile, desigur; categoriile psihiei, neapărat; dar sensibilitatea şi misterul vor fi mereu – de fiecare dată – altele. Spaimele şi încîntările vor ţîşni din alte locuri. Poezia, aşadar, nu se va repeta. Mersul reflecţiei, al gîndirii logice, al temeliilor sufletului poate folosi drumul drept şi înainte, prin procedeul ştafetei. Dar emoţiile sînt netransmisibile şi, odată uzate, irecuperabile”[15].

O mostră a adeziunii la lovinescianism este şi maniera în care ecumenicul monah creştin întîmpină, totuşi, cu numeroase rezerve cunoscuta piesă catolică a lui Paul Claudel, L’Annonce faite á Marie (1912):

„Paul Claudel a crezut că este suficient să dea piesei subtitlul de ‹‹mister modern›› pentru a reuşi să creeze cu adevărat un mister modern din tipare gotice. Dar Vestirea – deşi gîndită sincer şi biruitor scrisă – nu e modernă pentru că se ocupă de lucruri curat medievale, cu desăvîrşire inexistente în lumea de astăzi şi imposibil de prehendat altfel decît pe calea intelectului. Şi nu e nici misterioasă, pentru că oamenilor din epoca lui Claudel temerile şi temele rezervate unei aventuri medievale nu le mai pot – cu nici un preţ şi cu cea mai hotărîtă bună-voinţă din lume – da, cîtuşi de puţin, fiorul misterului. În ciuda incontestabilului geniu al autorului, Vestirea rămîne o palidă imitaţie, una din acele lucrări ocărîte cu cel mai jignitor calificativ din cîte se pot decerna în artă: interesantă. (…)

Degeaba încearcă artistul neoclasic sau neotradiţionalist să provoace emoţia prin reproduceri de pe vitraliurile catedralelor, prin lazarete de leproşi ori acorduri de clavecin”[16].

Tensiunile dintre Iorga şi Lovinescu, după cum aminteam mai sus, nu trec nici ele neobservate. Interesul pentru metacritică şi pentru destinul în receptare al operelor sau al ideilor culturale este mereu viu pentru o conştiinţă mereu concentrată şi asupra socialului. Pornind de la piesa Patima roşie a lui Mihail Sorbul, definită în cele din urmă drept o „dramă raciniană”, Steinhardt respinge din nou tezele iorghiste:

„Melodramă? Schematică, rudimentară? Nu-i greu a constata că astfel se arată în grosplan. Doar că asemenea calificative, chiar cînd nu-şi au obîrşia în părtinire ori neînţelegere, exprimă adevăruri de suprafaţă; ceea ce pare a fi „simplă melodramă” poate prea bine tăinui o creaţie de ordin superior. Lovinescu însuşi deosebise, luase apărarea unei bucăţi sever – şi sumar – judecată de N. Iorga: Manasse a lui Ronetti Roman. Melodramă ieftină şi gheşeft, rostise Iorga de sus şi dezgustat. Dar Lovinescu s-a priceput a desprinde – calm, atent – esenţele tragi-comice şi a scoate la iveală însuşirile de operă dramatică perfect autentică”[17].

Ni s-ar putea obiecta faptul că Steinhardt îi dedică ideologului sămănătorist un eseu de tip portret, destul de măgulitor, comparîndu-l cu un „semi-zeu” cultural. La o lectură mai atentă a acestui portret, i se întrevăd, însă, tuşele ironice:

„E de neconceput, citindu-i bibliografia, să crezi că a mîncat, a dormit, a întemeiat o familie, a alcătuit un ‹‹ministeriu››, a ţinut jurnale şi a predat cursuri, n-a lipsit de la nici o şedinţă parlamentară ori academică, de la nici o comemorare, de la nici o împărţire de premii (…).

Într-un oarecare fel îl văd ca pe Brahma (cu Vişnu constructorul la dreapta, cu Şiva distrugătorul în stînga) pentru care binele şi răul, facerea şi desfacerea, ziua şi noaptea sînt deopotrivă de normale (…). Dar şi ca pe Wotan, pentru că mereu a tunat şi fulgerat, şi pe drept şi pe nedrept”[18].

Am putea merge mai departe, întrezărind chiar o componentă parodică în portretul dedicat lui Iorga, ceea ce explică şi apropierea stilistică de una dintre butadele citate mai jos, aparţinînd celui supranumit Păstorel (Al. O. Teodoreanu), binecunoscutul epigramist şi fostul său coleg de detenţie. Cum foarte bine observa Tania Radu, pe care am citat-o mai sus, Steinhardt scrie, într-adevăr, cu o admirabilă ipocrizie. Tocmai de aceea, îndărătul portretului dedicat ideologului naţionalist şi figurii sale de „doctor universalis”, putem desluşi, în egală măsură, desenul îngroşat al unui „Dottore” autohton:

„De la supra-om ori semi-zeu avea putinţa de a fi simultan în mai multe locuri (căci, altminteri, cum ar fi cercetat şi învăţat pe dinafară toate bibliotecile, toate arhivele, toate instituţiile, toate tipografiile, toate notariatele, toate conacele, toate podurile şi toate lăcaşurile de cult, toate gropniţele şi toate monumentele?), darul de a ţine timpul pe loc (căci, altminteri, cum de-ar fi făcut cîte a făcut şi cum de-ar fi scris cît a scris – de cele mai multe ori în picioare, la pupitru înalt, asemenea cărturarilor din veacul mijlociu – şi cum de s-ar explica butada lui Păstorel, care numai glumeaţă şi necuviincioasă nu e, ci exprimă admiraţia uluită: ‹‹scria în fiecare zi cîte o carte, duminica două››?), nerăbdarea faţă de şovăielile şi ţipţirişurile muritorilor. Oare de asta-i păsa? Avea de gustat, de văzut, de citit, de înţeles, de transmis atîtea! (…)

Cu zeii mai avea o trăsătură comună: îi plăcea să fie adulat. (…) Specialist în istorie? În istoria românilor? În istoria bizantină? Vai şi amar! Orbi sînt cei ce cred aşa basnă şi greu păcat săvîrşesc. A fost titular permanent al ministerului Culturii ca Cicero şi Profesor ca Socrate şi marii dascăli ai secolului al XIII-lea; a fost doctor universalis şi materia pe care a predat-o se chema Totul”­[19].

Chiar şi atunci cînd nu împărtăşeşte opiniile maestrului, Steinhardt are grijă să îi scoată în evidenţă gustul artistic şi flerul critic. Referindu-se la receptarea inegală a operei Craii de Curtea-Veche de către critica de întîmpinare, eseistul remarcă faptul că pînă şi „un critic de talia lui E. Lovinescu (o minte atît de strălucitor receptivă şi de cumpătat sensibilă) a considerat-o mai mult o bizarerie…”[20].

Este firesc ca, şi datorită argumentelor prezentate mai sus, Steinhardt să ilustreze un caz aparte de ilustrare a conceptului de lovinescianism. În cazul său, o gramaticalizare pe cont propriu a doctrinei estetice se va face ţinînd cont de faptul că multe dintre conceptele asimilate vor fi desfăşurate ulterior într-un background creştin. Tocmai de aceea, o idee şi un procedeu foarte des întîlnite în mediile interbelice estetizante, precum este transfigurarea realităţii, şi excelent pusă în pagină de un Arghezi, va căpăta, de pildă, la Steinhardt valenţele, în egală măsură, ale unei via crucis. Estetica urîtului va deveni, la ultimul Steinhardt, prin lecturile compensative şi prin obsesia reconfigurării şi redimensionării banalului, o estetică, deopotrivă, a secundarului, fapt care îi va prilejui şi apropierea de optzecişti:

„Poate că există un drum spre înălţimi, curăţie şi excelenţă care nu-i neapărat o dulce alee cu trandafiri şi ferite locuri umbroase. Via crucis e mai degrabă un maidan pietros, bogat în bălării şi spurcăciuni; şi un urcuş greoi. Poate că şi prin putregai, vulgarităţi, expresii ‹‹radicale›› şi vorbe slute ori pocite, cu sprijinul deriziunii, peiorativizării şi miştocăriei se ajunge colo sus, pe căpăţînă. Vuietul bîlciului, tiribombele iarmarocului, obiectele kitsch, semiobscenităţile nu-s neapărat oprelişti pe calea unde se depun eforturi către sfinţenie sau măcar îmbunătăţire. Cărările sînt stranii, tainice, de nepătruns”[21].

Am decupat mai sus unul dintre cele mai relevante şi mai anti-noiciene crezuri de ordin estetic, întîlnite în discursul cultural steinhardtian, care îşi dispută ancadramente dintre cele mai interesante, de la poststructuralism pînă la existenţialism creştin. Este, iată, încă unul dintre motivele – şi indeterminările! – care fac ca discursul lui Steinhardt să se păstreze în actualitate sau, pur şi simplu, să se citească[22].

O altă condiţionare a lovinescianismului, survenită în discursul lui Steinhardt, este, după cum am putut urmări mai sus, cea etică, politică şi, prin urmare, subversivă. Autonomiei esteticului nu îi sînt încălcate prerogativele, însă, în finalitatea pronunţat etică a criticii culturale profesate de Steinhardt, sînt denunţate fără încetare şi alte cazuri de „flagrant neestetism”, amendamente de care, pînă la urmă, nu am putea să nu ţinem cont, mai ales că în discursul său, ele pot figura şi drept mărci ale unui inventar traumatic (să nu uităm, de asemenea, că multe dintre denunţurile din cauza cărora Steinhardt a avut de suferit au aparţinut unor colegi de breaslă, unii dintre ei, amici foarte apropiaţi):

„Sînt încredinţat că ‹‹moralitatea›› autorului nu influenţează opera şi nu impietează asupra valorii ei. Îl compromit însă – şi uneori iremediabil – actele infamante cu caracter public: laşitatea, delaţiunea, nelealitatea. (…)

Cu sine – acesta-i domeniul dreptului comun – artistul e liber a face tot ce voieşte. Ci a vinde liniştea, libertatea, bunăstarea unui semen al său ori ale semenilor lui, a se arăta orb, rece, distant faţă de suferinţele lor, ba a le şi desconsidera cu dinadinsul şi a-şi alege locul printre opresori ori a lovi în cel lovit sau a-şi ridica vocea întru apărarea nedreptăţii mi se par fapte de flagrant neestetism: cînd te numeşti artist şi prin urmare porţi costum de bal, capă şi mască de catifea, dezastruos lucru e să te laşi împroşcat cu noroi şi să nu te fereşti a călca în mocirle şi în muşuroaie de materii urît mirositoare”[23].

Dacă se iau în calcul soarta autonomiei esteticului şi resurecţia eticului în postdecembrismul românesc, este evident că avem mai sus consemnat încă un argument pentru actualitatea acestor teze susţinute, deşi marginal, încă din timpul dictaturii socialiste.

 

 

 

 

[1] Convorbiri cu Zaharia Sîngeorzan şi Nicolae Băciuţ, ediţie de Florian Roatiş, Polirom – Rohia, 2015, p. 271.

[2] George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009, pp. 50-51.

[3] Florian Roatiş, „Un critic atipic”, studiu introductiv în vol. Critică la persoana întîi, Polirom – Rohia, 2011, pp. 36-37.

[4] „Nu departe de E. Lovinescu”, în Viaţa Românească, XXXIV, nr. 7, iulie 1981, pp. 87-88; reluat în vol. Critică la persoana întîi, ed. cit., pp. 267-272.

[5] Ibidem, p. 87.

[6] Convorbiri cu Zaharia Sîngeorzan şi Nicolae Băciuţ, ed. cit., p. 272.

[7] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45, 2010, p. 564.

[8] V. recenzia intitulată „Elegii săteşti?”, în vol. Critică la persoana întîi, ed. cit., p. 165.

[9] V. „Suveniruri contemporane V”, în Teatrul, 30 (1985), nr. 2, pp. 76-78; reluat în vol. Escale în timp şi spaţiu, ediţie îngrijită de Ştefan Iloaie, Polirom – Rohia, 2010, pp. 132-138.

[10] V. „E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne”, în vol. Între viaţă şi cărţi, ediţie de George Ardeleanu, Polirom – Rohia, 2010, pp. 263-264.

[11] Totuşi, putem vorbi mai degrabă de o asumare conştientă a acestei nostalgii pentru interbelic: „Nu cumva e o fixaţie? O regretabilă bătrînească preferinţă pentru fenomenele culturale sincronice anilor tinereţii? O dovadă de închistare? Nu-s autori ca Gide, Huxley, Duhamel, Papini, Ortega, Valéry oarecum ‹‹răsuflaţi›› sau cel puţin inactuali, ‹‹depăşiţi››? Nu-mi vine a crede. Mai întîi că operele de artă autentice nu ajung nicicînd a fi ‹‹depăşite››. Ţin de netimp. Cele ulterioare lor nu le fac concurenţă, nu le demodează, nu le învechesc (…). În al doilea rînd, pentru oricine s-a ostenit să o cerceteze cu atenţie şi nepărtinire, epoca 1900-1939 nu încetează de a fi una din cele mai strălucite în istoria culturii” (v. Escale în timp şi spaţiu…, ed. cit., pp. 169-170).

[12] Ibidem, p. 264.

[13] Ibidem, p. 265.

[14] Merită reamintită aici semantica cu iz totalitar pe care Mihai Zamfir i-o acordă acestei particule, atunci cînd identifică „simplitatea neoclasică” drept prima dintre trăsăturile distinctive ale unei „arte totalitare”, v. Discursul anilor ’90, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, pp. 21-43.

[15] „E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne”, în vol. Între viaţă şi cărţi, ed. cit, Polirom – Rohia, p. 265.

[16] Ibidem, pp. 266-267, 269.

[17] V. „Patima roşie ori diavolul păcălit”, în Familia, 20 (1984), nr. 4, p. 16; reluat în vol. Escale…, ed. cit., pp. 434-441.

[18] V. „N. Iorga, O călătorie în Ţara Haţegului (1906)”, în vol. Între viaţă şi cărţi, ed. cit., p. 67.

[19] Ibidem, pp. 68-70.

[20] Între viaţă şi cărţi, ed. cit., p. 132.

[21] „Poetul lucrează pe căi ocolite”, în Steaua, XXXIII, nr. 8, august 1982; reluat în Critică la persoana întîi, ed. cit., pp. 180-182.

[22] Conform editurii Polirom, în topul vînzărilor pe 2013, la categoria autori români, Jurnalul fericirii se află în top 5, alături de cărţi precum Sînt o babă comunistă de Dan Lungu sau Toate bufniţele de Filip Florian.

[23] Escale în timp şi spaţiu, ed. cit., pp. 167, 169.

Revista indexata EBSCO