Feb 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Vadim BACINSCHI – Mihai Eminescu: Scrisori de la Kuialnik și Odesa

 

Am scos de sub tipar, după 2010, două cărţi despre aflarea lui Mihai Eminescu la Kuialnik şi Odesa în anul 1885. Prima – COCOSTÎRC STRĂIN – e o broşură cu 35 de pagini, apărută la Odesa, în 2011, prin bunăvoinţa şi contribuţia doamnei Cerasela Nicolas, pe atunci Consul General al României în acest oraş. La drept vorbind, editarea ei a fost prilejuită de inaugurarea, în vara acelui an, a bustului lui M. Eminescu (cel de al doilea bust), la colţul străzilor Bazarnaia şi Osipov, lîngă sediul Consulatului României. Primul bust, inaugurat în vara anului 1995, a dispărut fără urmă de pe soclul sau din Bulevardul Francez în 1999, toamna, şi nu a mai fost recuperat. Dezvelirea celui de al doilea, adus de la Botoşani de către ASTRA ieşeană, în frunte cu doamna Areta Moşu, a avut loc pe 16 iunie 2011. În acea zi, în incinta Consulatului, am lansat şi cărţulia mea. Ea reprezintă un studiu nu prea mare, scris ocazional, asupra căruia poate mai reveneam. Dar a urmat propunerea Consulului General, se apropia ziua dezvelirii bustului şi n-am îndrăznit să refuz.

Un ajuns incontestabil al acestei broşuri constă, cred eu, în faptul că, în anexe, conţine textele scrisorilor expediate de M. Eminescu de la Kuialnik şi Odesa. E vorba nu numai de cele patru epistole, mai mult sau mai puţin cunoscute, din 12, 15, 18 august, trimise de la Kuialnik, şi din 2 septembrie 1885, trimisă de la Odesa la Iaşi. Am publicat de asemenea scrisoarea poetului adresată Consulului rus de la Iaşi, Lermontov, în care el îi mulţumeşte aceluia „pentru ajutorul acordat” şi îi povesteşte despre primirea ce îi fusese făcută la Kuialnik de către medicul-curant Felician Iachimowicz. O expediase în luna august 1885.
Am mai publicat o scrisoare a lui M. Eminescu expediată din Odesa şi datată cu 15 iulie 1886.  Nu 1885, ci 1886. Autenticitatea ei ar însemna, în mod cert, că poetul a vizitat oraşul nu numai în 1885, dar şi în anul următor. La această scrisoare s-a referit cercetătorul român Graţian Jucan în studiul M. Eminescu la Odesa, 1886. Traduceri din A.S. Puşkin, publicat în periodicul „Familia română”, nr. 1-2, din 2004. Gr. Jucan susţine că această scrisoare a fost publicată de către Cezar Apreotesei în revista ieşeană „Cronică” (nr. 39 (1182), din 23 septembrie 1988, p. 5), că ea n-a fost cunoscută lui Octav Minar şi că nu este un fals.

Cea de-a doua lucrare despre aflarea lui M. Eminescu la Kuialnik şi Odesa, de care pomeneam la începutul acestor rînduri, are titlul „…IROSIT PRINTRE RUŞI”. Sînt cuvintele din finalul scrisorii trimise de la Kuialnik lui Vasile Burla pe 12 august 1885. În această lucrare am plasat într-un context mai larg aflarea poetului la tratament. Un context legat nu doar de aspectul medical, dar şi de cel al campaniei de suprimare a jurnalistului şi omului politic Mihai Eminescu. Nici prezenta lucrare nu va fi străină de acest context, fiindcă nu-l poţi ignora, dacă aşezi lucrurile cap la cap şi le analizezi cîtuşi de puţin. Despre aceasta va fi vorba în continuare.

…Irosit printre ruşi a apărut în 2015 la Bucureşti, în Editura Fundaţiei Academice Daco- Române, care s-a oferit mărinimos s-o scoată de sub tipar. Cartea are o prefaţă, din partea editorului, al cărei mesaj este, în opinia mea, prea general şi prea departe de tema eminesciană. Plus la asta, în textul scos de sub tipar, nu ştiu din ce motive, s-au strecurat greşeli regretabile, care lipsesc în varianta definitivată, trimisă de mine editorului, la Bucureşti. Bunăoară, o stradă din centrul istoric al Odesei apare nu aşa cum am scris eu şi cum e corect – Sofievskaia –, dar Sovietskaia. Numele topic Kuianlak, de la care ar fi provenit actualul Kuialnik, apare tot Kuialnik. În loc de „erupţii” citim „excepţii” etc.
Toate aceste lacune, fireşte, nu schimbă mesajul cărţii, luat în ansamblu, el rămînînd cel conceput de mine şi aşternut pe hîrtie. Dar ele m-au motivat, într-un fel, să revin la tema aflării lui M. Eminescu la Kuialnik şi Odesa, mai precis la scrisorile expediate de el prietenilor de la Iaşi. Aceste scrisori sînt destul de grăitoare prin sine, prin cele relatate nemijlocit de către poet şi au valoare de document de epoca. Cu atît mai mult, dacă le însoţeşti cu cîte un comentariu, conţinînd detalii despre care Eminescu nu spune nimic, dar care e bine să fie cunoscute. Este tocmai ceea ce voi face în continuarea acestor rînduri. Nu înainte, însă, de a reveni la contextul bolii lui Eminescu, că, de fapt, boala l-a adus la Kuialnik.

Se ştie: în perioada de după 28 iunie 1883, cînd M. Eminescu este arestat în băile Mitrasewski, din Bucureşti, şi internat în spitalul „Caritas” al doctorului Şuţu, se încadrează 4 episoade mai importante, legate de lecuirea sa. Inclusiv, episodul Kuialnik–Odesa. Toate ele – pînă în dată de 3 februarie 1889, cînd nimereşte pentru a doua (şi ultima) oară în instituţia masonului Alexandru Şuţu. Să facem o scurtă retrospectivă a acestor episoade, pentru a vedea ce au ele comun. Se ştie că în timpul internării ziaristului şi poetului M. Eminescu la „Caritas”, pe 28 iunie 1883, n-a fost întocmit niciunul din cele vreo 6 documente medicale obligatorii, prevăzute pe atunci în asemenea cazuri. După 4 luni de şedere acolo, cînd, pe 20 octombrie 1883, este dus cu trenul de la Bucureşti la Ober Dobling, lîngă Viena, Eminescu lasă impresia unui om sănătos. Fiica lui T. Maiorescu, Livia, care, împreună cu taică-sau, îl petrecuse în dimineaţa zilei respective, scria despre acesta mătuşii sale, Emilia Humpel, la Iaşi.

Se presupune (Călim L. Cernăianu) că, dus la Ober-Dobling, Eminescu nici măcar paşaport nu avea. Că să-l treacă frontiera între România şi Austro-Ungaria, intervine Petre P. Carp, junimist şi mason, care pe atunci deţinea funcţia de ambasador al României la Viena. Nu se ştie care era starea sănătăţii poetului în clinica de la Ober-Dobling, cum a evoluat ea şi ce tratament i s-a aplicat acolo. În jurnalele medicale nu s-a păstrat nicio înscriere despre aceasta. În orice caz, la Dobling nimeni nu s-a grăbit să-i acorde un ajutor de neamînat. Medicul Constantin Popasu, var cu Maiorescu, locuind la Viena, îi scria regulat liderului junimist despre starea lui Eminescu. Pe 22 octombrie 1883 el îi comunica că abia după 10 zile, în care pacientul va fi „studiat”, „se va putea spune ceva”. Pare a fi logică afirmaţia lui Călin L. Cernăianu: la Dobling poetul a fost internat nu că un înnebunit, ci că un pacient adus „pentru o verificare de rutină”.
După ce, pe 18 februarie 1884, părăseşte sanatoriul din Ober Dobling, M. Eminescu nu revine în ţară, cum îşi dorea din tot sufletul. Însoţit de vechiul săi prieten, Alexandru Chibici-Revneanu, este dus, contrar voinţei sale, într-o aşa-numită călătorie de convalescenţă prin Italia. Ea durează pînă în decadă a treia a lunii martie şi trezeşte pînă azi multe semne de întrebare (în special, vizita la Consulatul Austro-Ungariei din Milano). Voiajul nu putea nicicum să-i facă bine. Titu Maiorescu, încă în ianuarie 1884, îi scria surorii sale, Emilia, că Eminescu va întreprinde o călătorie prin Italia şi sublinia că ea va fi „…nu chiar o călătorie de plăcere, din cauza enervării”. Aşa că prin Italia el a fost dus, mai curînd, din iniţiativa lui T. Maiorescu, decît la recomandarea doctorului vienez Leidesdorf.

Trecem, deocamdată, peste episodul Kualnik-Odesa, din august-septembrie 1885, la care vom reveni în continuare. Ne oprim în vara anului 1886, la Iaşi, unde poetul lucra bibliotecar. În iunie, T. Maiorescu îl găseşte acolo bolnav. Este internat abia pe 8 noiembrie în ospiciul de alienaţi de la Mănăstirea Neamţ. Nu cunoaştem explicaţia acelei tărăgănări (de peste 4 luni), dar ea, oricum, bate la ochi. Pe atunci ospiciul Mănăstirii Neamţ, în care se tratau vreo 60 de bolnavi, sincer vorbind, nu era cea mai potrivită instituţie pentru a-l interna acolo pe Eminescu o iarnă întreagă. În iulie 1886, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar, Ministerul de Interne al României, emiseseră un ordin în vederea „înlăturării lipsurilor grave” din ospiciul de alienaţi de la Mănăstirea Neamţ. Neajunsurile ţineau de condiţiile de trai, întreţinere şi tratament. Pînă în noiembrie, cînd este internat Eminescu, poate că lucrurile se schimbaseră spre bine. Dar cei care l-au trimis acolo, asupra iernii, nu ştiau, oare, despre condiţiile mizerabile de întreţinere a bolnavilor? Nu ştiau că ei  erau hrăniţi foarte prost, ţinuţi în odăi cu gropi şi că, bunăoară, în cele 7 camere ale ospiciului se găseau şi epileptici?

Generalizînd, putem spune: modul în care a fost lecuit M. Eminescu în 1883-1884, la „Caritas” şi la Ober-Dobling, apoi, în 1886-1887, la ospiciul Mănăstirii Neamţ, trezeşte mai îndoieli. Nu se ştie, dacă, în genere, i s-a aplicat vreun tratament adecvat stării sănătăţii sale sau el era ţinut acolo că la puşcărie. Dacă îşi revenea, cum s-a întîmplat la Mănăstirea Nemţ, îşi revenea graţie organismului sau puternic. Anume în acest context ar trebui plasată şi aflarea poetului la Kuialnik şi Odesa în 1885.

Chiar dacă tratamentul ce l-a primit în clinica lui Felician Iachimowicz  i-a făcut bine, din lipsa banilor, pe care aveau să i-i trimită prietenii de la Iaşi, a fost nevoit să stea prin străini cam încă o luna, din nou flamand şi neîngrijit. Se putea întoarce la Iaşi, precum singur scria, în decada a treia a lui august, dar a revenit în decada a treia a lunii septembrie. Abia pe 11 septembrie T. Maiorescu ia de la Editura „Socec” 500 de lei, pe care, pe 17 septembrie, îi lasă la Iaşi, la sora-să, Emilia, spre a fi transferaţi la Odesa. Criticul scria despre aceasta în Însemnări zilnice. La destinaţie banii urmau să ajungă peste 7 zile.

Din păcate, în puţinele lucrări ale altor autori, despre aflarea lui Eminescu la Kuialnik şi Odesa, cîte au apărut, acest aspect nu este abordat. Mă refer la lucrarea lui Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu ( Editura Hiperion,Chişinău, 1990), la albumul multilingv M. Eminescu. Viaţă şi opera în documente, mărturii, ilustraţii de Constantin Popovici (Editura Lumina, Chişinău, 1985). În ambele aceste lucrări subiectului „Eminescu la Kuialnik şi Odesa” îi este consacrat cîte un capitol aparte, cu caracter mai degrabă informativ, vorbindu-se nu mai mult decît ca despre o călătorie nevinovată a poetului spre ţărmul rusesc al Marii Negre, la tratament.

Cam aceeaşi ţinută are şi lucrarea lui Victor Crăciun, Eminescu la Odesa şi Kuialnik, bogat ilustrată, apărută la Bucureşti în 2010. Prezintă interes studiul în limba rusă al lui Dumitru Ursu, basarabean de origine, doctor în istorie la Universitatea „I.Mecinikov” din Odesa, intitulat Eminescu v Odesse. God 1885 (Eminescu în Odesa. Anul 1885). Conţine numeroase detalii istorice inedite despre Odesa şi Kuialnik, în perioada de timp respectivă, luate din izvoare scrise ruseşti. Un loc aparte, în bibliografia subiectului la care mă refer ocupă monumentala lucrare Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, de Augustin Z.N. Pop (Bucureşti, 1962). Ea cuprinde un capitol aparte – „Eminescu la Odesa” (p. 445-461) – ce inserează textele scrisorilor lui Eminescu din 15 august, 18 august şi 2 septembrie, precum şi facsimilul originalului scrisorii din 15 august.

În toate lucrările, pomenite mai sus, aflarea lui Eminescu la Kuialnik şi Odesa nu este plasată în contextul celor 6 ani negri (1883-1889) din viaţa sa, tratată fiind ca un eveniment aparte, mai aproape de agrement, decît de suferinţă. O vom plasa în contextul cuvenit, prin cele scrise mai jos, „dezghiocînd”, rînd pe rînd, epistolele scrise prietenilor de la Iaşi de chiar mîna ziaristului şi poetului M. Eminescu.

 

  1. ÎNAINTE DE SOSIREA LA ODESA.  BOALA, PRIETENI ŞI SIMPATIZANŢI

„AU TRECUT PESTE DOUĂ SĂPTĂMÎNI DE CÎND SÎNT AICI ŞI MĂ COC ZILNIC ÎN BĂI DE GLOD CALD DE 30 GRADE REAUMUR”

12 august 1885

 

Acest prim-rînd din scrisoarea din 12 august, către Vasile Burla, varsă lumina necesară asupra faptului cînd anume a sosit Eminescu la Odesa. În cele scrise la subiect, de-a lungul anilor, s-au făcut mai multe afirmaţii în acest sens. De la cele mai generale, pînă la cele concrete, numindu-se data precisă a internării sale în stabilimentul de la Kuialnik. Victor Crăciun, bunăoară, vorbeşte de „luna august – prima parte a lunii septembrie”, referindu-se la întreaga perioada de şedere a poetului la Kuialnik şi Odesa. Constantin Popovici afirmă că pe 4 august Eminescu, cu prietenii săi, „lua calea Odesei”. Graţian Jucan vorbeşte despre data de 4 august, ca despre ziua internării în stabilimentul doctorului Iachimowicz, de pe malul limanului Kuialnik.

Din cele scrise de poet putem deduce, cu destulă probabilitate, cînd sosi el la Odesa. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre perioada cînd ar fi putut să plece înapoi la Iaşi (la aceasta ne vom referi în unul din capitolele următoare). Dacă pe 12 august el scria că erau două săptămîni de cînd venise la Kuialnik şi începuse tratamentul, înseamnă că la Odesa sosise în jumătatea a două a celei de-a treia decade a lunii iulie. Lîngă cei patru prieteni cu care venise de la Iaşi, plin de dorinţa de a înfrunta maladia, cred că el nu pierduse, totuşi, numărătoarea zilelor şi, dacă scria despre două săptămîni, petrecute în Imperiul Rus, la Marea Neagră, înseamnă că într-adevăr trecuseră două săptămîni.

Venise la Odesa cu trenul, prin Chişinău şi Tighina (Bender), însoţit de către 4 prieteni ieşeni, despre care vom vorbi în continuare. Trecerea sa, aşa cum îşi urma calea trenul, prin Basarabia dintre Prut şi Nistru, apare azi că un subiect pe cît de incitant, pe atît de trecător şi de nedocumentat, ce lasă loc doar pentru presupuneri şi naraţiuni fanteziste. I-a consacrat un articol scriitorul şi publicistul Nicolae Dabija (N. Dabija, „În 1885, Eminescu trecea prin Chişinău”, cotidianul.ro, 17 august 2010). Aflăm că în gara Chişinău Eminescu s-a aflat cam o ora, iar în spaţiul pruto-nistrean, cu trenul, a trecut prin Ungheni, Călăraşi, Străşeni, Bulboaca, Varniţa, Tighina, Tiraspol şi un şir de localităţi mai mici. N. Dabija propunea ca în toate gările, dintre Prut şi Nistru, pe unde în iulie 1885 trecuse M. Eminescu, inclusiv în gara Chişinău, să fie instalate plăci comemorative, consacrate acelui eveniment (neimportant atunci şi uitat de toţi astăzi). Doar la Străşeni a apărut o asemenea placă omagială.

Dumitru Ursu, în studiul sau, pomenit mai sus, consemnează că a încercat să stabilească ziua precisă a sosirii poetului în Odesa. Vorba e că, pe atunci, cum era ordinea în Imperiul Rus, toţi cetăţenii străini sosiţi în oraş trebuiau să se înregistreze la oficiul general-guvernatorului. Cercetătorul a dat de dosarul cu registrul respectiv, pentru anul 1885, dar în el, din păcate, lipseau datele legate de oraşul Odesa.

Graţian Jucan concretizează că înainte de a ajunge la Odesa, în luna iunie, Eminescu se tratase la Băile de la Repedea, lîngă Iaşi (Graţian Jucan, sursa cit.).
X X X

„NU POT ZICE CĂ VREMEA ACEASTA A TRECUT FĂRĂ SĂ-MI FACĂ BINE. DURERILE NECONTENITE PE CARE LE AVEAM LA IAŞI NU LE MAI SIMT AICI, ÎNSĂ ÎNCĂ NU TOATE RANELE S-AU ÎNCHIS ŞI MĂ TEM CĂ, DE S-AR ÎNCHIDE CHIAR, VINDECAREA SĂ NU FIE TIMPORARĂ ŞI SĂ NU APARĂ DIN NOU CÎND MĂ VOI ÎNTOARCE ÎN ŢARĂ”.

12 august 1885

„…NUMAI EU, COCOSTÎRC STRĂIN, MASUR MALURILE LIMANULUI CU PICIOARELE MELE ARHIOLOAGE”.

15 august 1885

„VA ROG DAR SĂ NU MĂ UITAŢI ÎN MÎINILE PRAVISLAVNICII POLIŢII, CARE POATE NICI N-AŞTEAPTĂ ALTCEVA DECÎT SĂ PUIE MÎNA PE BIATA MEA PIELE, BORTILITĂ DE BUBE ŞI DE BOALE”.

 

15 august 1885

Toate trei crîmpeie din epistolele lui Eminescu se referă la starea sănătăţii sale şi toate ele conţin adevărul. Atunci cînd scrie despre picioarele sale „arhioloage”, sigur că ironizează, sugerîndu-ne paralela între „arhioloage” şi „arheologie”, ca legat de ceva vechi, de demult. Cînd scrie despre pielea să „bortilită de bube şi de boale” e mai aproape de adevăr, deşi găsim şi aici o anumită doză de ironie. Pe atunci, pielea picioarelor sale era într-adevăr „bortilită de bube”. Era vorba, precum scria pe 12 august, despre nişte bube (gome, erupţii), de pe gambe, care îi pricinuiau dureri. Anume pe ele poetul veni să le trateze la Kuialnik cu renumitele băi de nămol de aici şi prin alte metode, prescrise de doctorul Iachimowicz.

De fapt, discuţia despre „picioarele arhioloage”, pline de „bube”, ale lui Eminescu, este istoria controversată a maladiei. Referiri la acest aspect al stării sănătăţii sale găsim în cîteva scrisori către Veronica Micle, din 1882. Bunăoară, în cea din 21 septembrie citim: „Nici băile de mare, nici medicamentele n-au folosit în mod esenţial, şi neglijent cum sînt, mă tem că ranele acestea să nu devie incurabile”. Pe 29 decembrie, acelaşi an, îi scria: „Ţi-aş trimite fotografia, dar mă tem că n-ai vedea decît un matuf, cu faţa umflată de orbalţ (erizipel n.a.), cauza pentru care nu mă fotografiez” (Constantin Ciopraga, Eroticon: Eminescu – Veronica Micle, „Revista română”, nr. 2, 2000). Comentînd aceste rînduri din scrisori, C. Ciopraga remarcă: „De la picioare, de la gambele supurînd, răul urcă la cap”. O afirmaţie, de altfel, greşită.

Peste cîţiva ani, gomele de pe picioarele poetului, care ba dispăreau spontan, sau după o cură balneară, ba apăreau din nou, vor fi calificate drept sifilitice şi se va afirma că tot asemenea gome Eminescu ar fi avut şi pe creier. Diagnosticul de sifilis (lues) nervos îi este pus pentru prima oară, în 1886, la Iaşi de către Iulian şi Bogdan, doi medici „de Paris”, cum îi numeşte cercetătorul Ovidiu Vuia în studiul sau Cauza morţii lui Mihai Eminescu. O. Vuia consemnează că cei doi medici ieşeni îl aveau pe poet „în grijă lor”, iar diagnosticul respectiv ei îl pun „cu ocazia sesisarii lor de către organele de poliţie” (Eminescu tulburase liniştea oraşului şi spărsese cîteva felinare de pe stradă). O. Vuia consemnează în continuare că medicii „de Paris” „…nu erau pregătiţi profesional, deoarece confundă o complicaţie a psihozei depresive cu o afazie organică, astfel, greşesc grav cînd recomandă pentru tratament poetului, fricţiuni cu mercur în doze masive, aplicate bolnavului de Fr. Iszac şi Harieta” (Ovidiu Vuia, Cauza morţii lui Mihai Eminescu, Foaia poporului, nr. 50-51, 2000). Harieta era sora poetului, ce locuia la Botoşani, iar fricţiunile cu mercur îi vor fi aplicate în 1887, cînd va veni în ospeţie la dansa, ieşit, în aprilie, din ospiciul Mănăstirii Neamţ, după cinci luni petrecute acolo. Tratamentul cu mercur, aplicat poetului în 1887, la Botoşani, şi în 1889, la Bucursti, reprezintă un subiect aparte
O. Vuia subliniază că diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă i-a fost pus lui Eminescu la Ober Dobling, în 1883. În 1886, în ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, este diagnosticat cu „manie acută în stare de agitaţie”. Nu sifilis nervos. Celebrul psihiatru român Paul Cortez scria: „Dacă el (Eminescu – V.B.) ar fi avut lues, cu tratamentul rudimentar de atunci, putea trăi cel mult doi ani” (A. Munteanu, Boala lui Eminescu, periodicul „Plai românesc”, iunie 1998). Cortez, în baza unor fişe cu date, acumulate de el de-a lungul anilor, susţinea că din 67 de mari personalităţi europene din perioada respectivă, ce suferiseră de lues, nimeni n-a dus-o mai mult de 19 luni. În opinia să, poetul „prezenta sindromul exact al psihozei maniaco-depresive”.

Care era. totuşi, originea bubelor de pe „picoarele arhioloage” ale lui Mihai Eminescu, dacă el n-a avut lues… Dumitru Ursu, în studiul sau Eminescu v Odesse. God 1885, îl citează pe cercetătorul român Mircea Handoca. Acesta afirmă că poetul suferea de endocardită (inflamaţie a endocardului – membrană subţire ce căptuşeşte cavităţile inimii). La ea se adaugă dermatita – inflamaţie a pielii generată de o bacterie patogenă (streptococ). Gomele de pe gambe erau, mai curînd, o consecinţă a dermatitei şi pentru tratarea lor se cerea un tratament lejer, ca cel cu băi de nămol de Kuialnik.
X X X

„ÎN SANATORIUL SĂU DE LÎNGĂ LIMAN (sanatoriul doctorului Felician Iachimowicz– V.B.), UNDE AM FOST INSTALAT ŞI M-AM BUCURAT DE O ATENŢIE DEOSEBITĂ, EL CREDE CĂ DACĂ URMEZ CURA ŞI ANUL VIITOR, AM SĂ MĂ BUCUR DE O SĂNĂTATE PERFECTĂ. OPTIMISMUL ESTE O CALITATE PE CARE TREBUIE S-O AIBĂ ORICE DOCTOR ADEVĂRAT, ÎNCÎT EU SPER ŞI VOI SPERĂ TOTDEAUNA CĂ AM SĂ REUŞESC SĂ DOBOR ŞI ACEASTĂ NENOROCIRE”.

„MULŢUMINDU-VA ÎNCĂ O DATĂ PENTRU NOBILELE APRECIERI, PRIMIŢI, DOMNULE CONSUL, ÎNALTUL MEU RESPECT”.

August, 1885
Rîndurile de mai sus sunt luate dintr-o scrisoare trimisă de Eminescu, de la Kuialnik, consulului rus din Iaşi, pe nume Lermontov. Am publicat-o în nr. 2 (74), din ianuarie 1992, al săptămînalului „Luceafărul” (serie veche), pe care îl redactam, la Odesa. Am publicat textul fotografiat (reprodus sută la sută) dintr-un periodic din România. Îmi pare rău pînă azi că n-am notat de ce revista era vorba. Conţinutul celor scrise, stilul – concis şi elegant – nu lasă îndoieli asupra faptului că epistola aparţine lui M. Eminescu. Mai păstrez acel număr de ziar, consacrat zilei de naştere a ziaristului şi poetului. Atunci, în 1992, era o perioada cînd, limitat în posibilităţi şi mijloace, încercam să trec, puţin cîte puţin, „Luceafărul” de la grafia chirilică la cea latină. Reproduceam, fotografic, texte în grafia latină, pe care le încadram apoi în pagina de ziar. Aşa am procedat şi cu scrisoarea adresată consulului Lermontov.

Probabil (putem doar presupune), înainte de a pleca în Imperiul Rus, cineva îi făcu rost de o scrisoare de recomandare din partea consulului rus din Iaşi, adresată medicului F. Iachimowicz. Poetul, în primul alineat al epistolei, scrie că doctorul „a fost mişcat” de cuvintele adresate de către diplomatul rus în favoarea sa. În finalul scrisorii citim despre „nobilele aprecieri” ale consulului, tot la adresa-i. Dacă a existat o asemenea scrisoare de recomandare (cred că a existat) se vede că nu Eminescu a făcut rost de ea, ci junimiştii suspuşi. Fie T. Maiorescu, fie Petre P. Carp, angajat de mai mult timp pe tărîmul diplomatic.

Din rîndurile citate mai sus aflăm două lucruri importante. În primul rînd, că la stabilimentul de la Kuialnik Eminescu a fost înconjurat de atenţie şi ospitalitate. El se referă la opinia doctorului Iachimowicz despre aceea că ar trebui să vină la Kuialnik şi în anul următor, pentru a se bucura „de o sănătate perfectă”. Această afirmaţie pare importantă, mai ales dacă o corelăm cu afirmaţiile că poetul ar fi vizitat Odesa şi Kuialnikul şi în vara anului 1886.

Pacientul lui Iachimowicz îşi exprimă speranţa că va reuşi să înfrunte boala. În cele scrise Veronicăi Micle, în 1882, nu era deloc optimist. Ca şi, de altfel, în scrisoarea din 12 august 1885, trimisă de la Kuialnik lui Vasile Burla. Poate că epistola către consulul Lermontov fu scrisă sub impresia primirii cordiale, ce i-au făcu-o la Kuialnik, pînă la plecarea înapoi, la Iaşi, a prietenilor care îl însoţeau. Bine dispus, plin de speranţe vizavi de starea sănătăţii sale, Eminescu a fost, se vede, un timp nu prea îndelungat. Temerile că „vindecarea să nu fie timporara” au început să-i dea tîrcoale de pe la mijlocul lui august. Pe 12 august îi scria lui Vasile Burla: „…de m-oi vindeca, de nu m-oi vindeca…”, iar pe 15 august îl informa pe Petru Novleanu despre „progresul cam încet al curei”.
X X X

„PRIETENII ZAHARIA, BUTUREANU, ONOR. DRĂGHICI, D-RUL MAX S-AU ÎNTORS ÎN ŢARĂ…”

15 august 1885

Dispunem, deci, de o indicaţie directă asupra persoanelor care l-au însoţit pe poet, de la Iaşi, şi s-au aflat cu el la Kuialnik pînă la începutul decadei a doua a lui august. Putem spune cîte ceva despre aceste persoane. Cu excepţia doctorului Emil Max, toate ele activau în domeniul învăţămîntului şi se cunoşteau cu Eminescu din perioada 1875–1876, cînd el fusese inspector şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. Bunăoară, numele lui G. Zaharia îl întîlnim într-un raport din 10 august 1875, înaintat de către revizorul şcolar M. Eminescu Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Raportul se referă la o conferinţă ţinută „cu învăţătorii rurali din judeţul Iaşi”. În el, Gh. Zaharia este nominalizat ca „profesor de aritmetică de la gimnaziul „Alexandru cel Bun”. Citim că el „a ţinut două prelegeri asupra metodului de-a propune numeraţiunea verbală şi scrisă şi asupra sistemului numerelor în genere” (Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie, Iaşi, 2001, p. 399-400).

Tot în sfera învăţămîntului activa şi Petru Novleanu, căruia i-au fost adresat 3 din cele 4 (cunoscute) scrisori ale lui Eminescu de la Kuialnik şi Odesa. Novleanu lucra profesor la Şcoala de Meserii. Mai preda arhitectura la cursul inferior al Institutului Academic din Iaşi, unde, în 1974-1875, Eminescu a predat limba germană. A fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ieşeni ai poetului.

Un loc aparte printre însoţitorii lui Eminescu l-a ocupat medicul Emil Max. Nu era nici psihiatru, nici măcar balneolog. Era profesor „în arta moşitului” la Institutul Grigorian din Iaşi, adică ginecolog. Evreul Emil Max, născut în 1834, cu studii medicale făcute la Viena (1858), era membru al Societăţii Junimea şi mason, iniţiat în 1867 (Mihai Dim. Sturdza, Junimea, Societate Secretă, „Convorbiri literare”, 2004).

Cu siguranţă că anume E. Max era „conducătorul” grupului ce-l însoţea pe Eminescu şi omul de încredere al lui T. Maiorescu. Dacă fuseseră vorba de nişte bani, adunaţi pentru drum, sau de pomenita mai sus scrisoare de recomandare din partea consulului rus,  toate acestea, pînă la sosirea la Kuialnik, e de presupus că se aflaseră în posesia doctorului Max. D. Ursu scrie (sursa cit.) că, medic fiind, E. Max era de părere că cel mai potrivit, pentru Eminescu, era tratamentul balneologic şi nicidecum nu alte intervenţii medicale. În acest context, nu putem trece cu vederea faptul că Max, în 1884, editase la Iaşi, la Tipografia Lucrătorilor Români Asociaţi, o broşură, cu 31 de pagini. Ea se intitula Băile de mare şi de Liman la Odesa. Cîteva noţiuni adunate din propria mea observaţiune şi din publicaţiile ştiinţifice ale domnilor: Motshutkovski, Verigo şi Pinsker. Dacă citim în titlu „…din propria mea observaţiune”, înseamnă că E. Max fusese mai înainte la Odesa. D. Ursu afirmă cei trei – Motshutkovski, A. Verigo şi L. Pinsker – pe atunci, erau medici-balneologi renumiţi în Odesa.

În 2011, cercetătorul ieşean Liviu Papuc, în Biblioteca Academiei Române, dădu de un singur exemplar al lucrării lui E. Max, din care lipseau paginile 5–12 (Vadim Bacinschi, „…Irosit printre ruşi”, Bucureşti, 2015, p.19-20). Pare firesc că, venind la Odesa, E. Max să ia cu sine măcar un exemplar al broşurii sale, spre a o prezenta doctorului F. Iachimowicz.
X X X

„DRAGĂ BURLA… ADRESA MEA: M.EMINESCU, ANDREJEVSKY LIMAN A ODESSA (RUSSE), ETABLISSEMENT DU DR. IACHIMOWICZ”.

12 august 1885

În rîndul celor care au contribuit nemijlocit la trimiterea lui M. Eminescu de la Iaşi la Odesa întîlnim şi numele lui Vasile Burla. Anume lui poetul îi adresează prima scrisoare de la Kuialnik, din 12 august. Scrisoare în care, în final, dă adresa şederii sale. În 1885, V. Burla era director al Liceului Naţional din Iaşi, funcție pe care o va mai deţine de cîteva ori în perioada 1881-1889. Îşi luase licenţa în filologia greacă şi latină, dar era şi un bun cunoscător al sanscritei. Publicase mai multe articole despre filosofia orientală, aceasta apropiindu-l, poate, de M. Eminescu. Devenise membru al Societăţii „Junimea” în 1870.

Ca şi Eminescu, V. Burla avea rădăcini bucovinene. Fusese născut în satul Opaiţeni, judeţul Suceava. Studiile primare şi cele gimnaziale şi le făcuse la Storojineţ (azi regiunea Cernăuţi) şi, respectiv, la Cernăuţi, iar cele universitare în Austria: la Viena şi Graz (V. Bacinschi, …Irosit printre ruşi, p. 16-17).

În finalul epistolei către Vasile Burla, Eminescu da adresa sa de la Kuialnik. În ea limanului i se spune Andrejevsky. Faptul acesta n-ar trebui să mire. Vorba e că pînă la revoluţia din 1917 Kuialnikului i se spunea Andreevskii liman. El purta numele lui Erost Andreevskii –  medic rus care a pus începuturile balneologice ale litoralului respectiv, preocupîndu-se şi de studierea mediului natural. Primele două camere de baie la Kuialnik apar în vara anului 1833, pe locurile cumpărate de către autorităţile municipale ale Odesei de la contele Jevahov, căruia îi aparţineau pe atunci pămînturile dintre limanurile Hadjibei şi Kuialnik (V. Bacinschi, sursa cit., p. 27).

…Cu concursul lui V. Burla – director al Liceului Naţional din Iaşi – M. Eminescu, în primăvară anului 1884, este inclus în componenta comisiei pentru inventarierea unor documente istorice depozitate în liceul condus de V. Burla. Documentele aparţinuseră Arhivelor Statului, ce avuseră sediul în Palatul Administrativ din Iaşi. Salvate, după un incendiu din ianuarie 1880, ele fuseseră adăpostite în turnul bisericii Sfîntul Nicolae, aflată lîngă Palatul Administrativ. Cineva dăduse de ele. Sînt transferate în incinta liceului şi, prin ordinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, este creată comisia din care face parte şi Eminescu (Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie, p. 484). Activitatea în componenţa comisiei de inventariere a documentelor a fost una dintre ocupaţiile poetului de pînă la plecarea la Odesa.

X X X

„ÎI SCRISESEM LUI BODESCU SĂ-MI TRIMITĂ O SUTĂ DE FRANCI CE AVEAM A-I PRIMI DE LA ŞCOALĂ COMERCIALĂ. DAR, DIN NENOROCIRE, EL A FOST ABSENT DIN IAŞI ŞI NU MI-A TRIMIS NICI PÂN-ACUM NIMIC”.

2 septembrie 1885

Aceste rînduri sînt din scrisoarea expediată de către Eminescu de la Odesa în cea mai grea perioada a aflării sale pe litoralul rusesc al Marii Negre. Tratamentul luase sfîrşit, venise de pe malul limanului la Odesa, iar banii pentru drumul acasă şi pentru plata doctorului îi lipseau, nici nu ştia cînd îi va primi. El îi scrie unuia dintre prietenii săi – Bodescu – să ia de la Şcoală Comercială 100 de franci, pe care îi avea de primit, lucrînd acolo, şi să-i trimită la Odesa. Bodescu nu era în Iaşi şi nu-l putu ajută.
Da, de la începutul anului 1885, pe lîngă munca la Biblioteca din Iaşi, Eminescu suplinea funcţia de profesor la Şcoală Comercială. Preda acolo (de necrezut) geografia şi statistica.
X X X

„…AFARĂ DE DOCTORUL NU MAI CUNOSC PE NIMENI ÎN TOATĂ ODESA…”.

2 septembrie 1885

Este vorba despre medicul-balneolog Felician Iachimowicz (1831-1916), polonez de origine, care l-a tratat pe Eminescu în stabilimentul de la Kuialnik. Cred că l-am putea trece dacă nu în lista prietenilor, cel puţin, în cea a simpatizanţilor poetului. Din păcate nu cunoaştem în ce măsură Iachimowicz era la curent cu „situaţia financiară” a pacientului sau ieşean şi dacă dînsul a încercat, cel puţin, să-i ofere nişte facilitări. Pentru că, bunăoară, din scrisoarea datată cu 2 septembrie 1885 aflăm: cele 100 de ruble, primite de acasă, Eminescu le dădu „doftorului”, lui Iachimowicz adică, iar singur rămase „fără nicio leţcaie” şi nu avea cu ce plăti drumul înapoi, spre Iaşi, adică nu se putea întoarce acasă.

Mă mai gîndeam la cele trei săptămîni din septembrie, petrecute de el în hotelul „Strasbourg”, cînd nu avea bani nici pentru a se duce la cafenea. În ce măsură l-a ajutat atunci Iachimowicz? De ce n-a îndrăznit să-l găzduiască în apartamentul sau din Odesa? Sau, poate, i-o fi propus, dar Eminescu a refuzat? Sau, mai degrabă, „doftorul” era un tip pragmatic, care şi-a făcut cinstit datoria, a încasat banii ce i se cuveneau pentru tratament şi altceva, mai mult, nu l-a preocupat?

  1. Iachimowicz, cu familia, locuia în Odesa, în apartamentul din clădirea cu 4 etaje din strada Preobrajenskaia (Schimbarea la faţă), nr. 7. Ştim că avea o fiica – Rosalie – ce cunoştea limbile franceză, engleză, germană şi pe care Eminescu, în scrisoarea din 2 septembrie, o numeşte „îngeraşul”. Adresa respectivă o găsim în aceeaşi scrisoare din 2 septembrie 1885 drept adresa sa, „schimbată”, la care urmau să-i scrie cei de la Iaşi („M. Eminescu a Odessa (Russie) rue Preobrajenskaja n-o 7, chez M le Dr. F. Iachimowicz”). Clădirea respectivă există şi azi, a fost renovată, în exterior, acum cîţiva ani. E situată nu departe de grădina publică şi de catedrala Schimbarea la faţă, din centrul istoric al oraşului, lîngă coasta golaşă ce coboară spre mare. Ne vom mai referi la ea în continuare.

Ca specialist în domeniul sau, Iachimowicz era cunoscut atît datorită lucrărilor sale teoretice, cît şi datorită metodelor practice inovatoare pe care le folosea. Stabilimentul se găsea în cîteva case de locuit de la la vila să, pe malul vestic al limanului, la 2 kilometri depărtare spre nord de sanatoriul municipal. La sosirea lui Eminescu el numără vreo 60 de odăi mobilate. Despre atmosfera de acolo, preocupările şi neliniştile sale,  despre condiţiile climatice el va scrie, cu destule amănunte, la Iaşi.

 

  1. LA KUIALNIK. PREOCUPĂRI ŞI NELINIŞTI

„CINE MĂ CALOMNIAZĂ PE ACOLO, CHIAR CÎND MĂ COC ÎN GLOD DE 30 DE GRADE REAUMUR?’

15 august
Din Odesa, unde Eminescu şi însoţitorii săi vin cu trenul, spre Kuialnik, în timpul sezonului balneologic, pe atunci circula un tren local. Era o linie de cale ferată îngustă ce ducea din port, pînă în gara din Kuialnik. În aceeaşi scrisoare din 15 august poetul consemna că, la acea dată, trenul circula „cu mult mai rar şi seara defel”. Sezonul de băi se apropia de sfîrşit.
… Partea esenţială a tratamentului de la liman au constituit-o băile cu nămol. E vorba de renumitul nămol de Kuialnik, care, printre altele fiind spus, nici pînă azi nu şi-a pierdut cu desăvîrşire proprietăţile curative. Poetul pomeneşte de mai multe ori în scrisorile sale despre „glodul” fierbinte, în care se „cocea” zilnic. Tratamentul era complex şi mai includea băi electrolitice, băi reci de liman, masaj, cură cu apă minerală, tratament medicamentos (Constantin Popovici, M. Eminescu. Viaţă şi opera în documente, mărturii, ilustraţii, Chişinău, 1985, p. 120). Pomeneam, în cele scrise mai sus, că poetul nu era plin de prea mare optimism vizavi de rezultatele lecuirii, deşi menţiona cu satisfacţie că se simte mai bine.

Nu cunoaştem, din păcate, pentru cît timp era preconizată cura de tratament de la Kuialnik, dar cert e că sezonul de băi se apropia de sfîrşit. Nici timpul, din cîte vom vedea, nu era cel mai prielnic. Mult însemnau, chiar pentru efectul tratamentului, stările de spirit de care era dominat Eminescu în acele zile. Avîndu-i alături pe camarazii ieşeni, am putea bănui că se simţea mai vesel, ca printre ai săi, pe cînd după plecarea acelora… Urmează, mai jos, nişte rînduri scrise  pe 12 august, cînd prietenii mai erau cu el. Despre plecarea lor va semnala, din cîte ştim, abia pe 15 august. Dar nici cele scrise pe 12 august nu emană mult optimism.

X X X
„ÎNCOLO, DUŞMANUL CEL MARE AL SUNGURATATII MELE ESTE URATUL. PERSOANELE CÎTE SÎNT AICI NU VORBESC DECÎT RUSEŞTE ŞI LEŞEŞTE, ABIA VRO DOUĂ DIN ELE RUP CÎTE UN CUVÎNT NEMŢESC SAU FRANŢUZESC. ASTFEL, DEŞI NU TOCMAI VORBĂREŢ DE FELUL MEU, SÎNT CONDAMNAT LA UN MUTISM ABSOLUT… PÂN-ACUM NICI UN ROMÂN NU-MI INTERESEAZĂ EXISTENŢA ŞI N-O ÎMPINGE LA O MAI MARE ACTIVITATE; – VÎNTUL SĂ VALURILE LACULUI, CU FREAMĂTUL LOR NEÎNCETAT, IATĂ SINGURUL ACOMPANIAMENT AL ZILELOR ŞI NOPŢILOR, CARI SE SCURG UNIFORME ŞI MONOTONE CĂ BATĂILE UNUI CEASORNIC DE PĂRETE”.

12 august
Acest alineat, din scrisoarea datată cu 12 august, vorbeşte de la sine. Cîteva momente doar se cer relevate. Eminescu spune clar, că, la vremea cînd el se afla la Kuialnik, acolo toată lumea vorbea doar ruseşte şi leşeşte (limba poloneză). Cei care cunoşteau, măcar cît de cît, limbile engleză şi germană, erau foarte puţini. Vasăzică, în pofida afirmaţiilor făcute mai tîrziu de către unii cercetători (Constantin Popovici), clinica de la Kuialnik nu era atît de renumită şi „în ţările vecine”.

Ne-am putea întreba, cine s-ar fi găsit atunci, în Odesa, dintre români, care „să-i intereseze existenţa” lui Eminescu, aflat la Kuialnik şi „să o împingă la o mai mare activitate”?. Greu de spus. Atunci, la 1885, perioada de aur a marelui port rus de la Marea Neagră rămăsese în urmă. „Perioada de aur” poate fi considerată prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd Odesa avuse statut „porto-franco” şi cunoscuse o dezvoltare furtunoasă în toate domeniile de activitate. Acea perioada fusese legată şi de numele Sturdzestilor – Alexandru şi Ruxandra – copiii lui Scarlat Sturdza, nobil moldovean, care, din 1812, pentru doar 1 an de zile, a fost primul (şi ultimul) guvernator civil al Basarabiei cucerite de către Imperiul Rus. Şi Ruxandra şi Alexandru locuiseră în Odesa, rămînînd în istoria urbei drept unii dintre cei mai mari filantropi – ctitori de biserici şi mănăstiri. Cu Alexandru Sturdza – scriitor, filozof, teolog, istoric – Eminescu, cu siguranţă ar fi găsit destule teme pentru discuţii, poate chiar pentru polemici. Numai că la 1885 Sturdzeştii nu mai erau. Alexandru decedase în 1854, sora sa – în 1844.

La hotarul dintre secolele XIX şi XX în Odesa locuiau mai mulţi nobili moldoveni de orientare proromână, cum am spune azi. Faptul se cere menţionat. Căpitanul Gh. Andronachi, în lucrarea să Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, apărută la Chişinău în 1933, face cîteva referinţe, în acest sens. În subcapitolul „Spre Unire cu România” el se referă la amintirile pe care i le împărtăşise „d-na colonel Bălăşescu, născută Eliade”. Ea povesteşte despre aceea că în decembrie 1917, în Odesa locuiau mai mulţi proprietari basarabeni. Ei s-a adunat în casa doctorului Glavce, pentru a discuta problema Unirii. Citim: „Cum curentul pentru România a predominat, s-a redactat un manifest, care a fost semnat de d. dr. Glavce şi toţi cei prezenţi. Printre cei ce doreau Unirea cu România eram eu, cum şi d-na T. Eliade, soţia fratelui meu Victor Eliade (azi inspector şef în Inspectoratul Agricol, Basarabia), d-na Moroianu, născută Gore, dr. Grusevan, Anghel, Pantzep şi alţii. Manifestul s-a încredinţat d-lui amiral Pantazi, ce se găsea la Odesa, cu rugămintea de a-l înmîna M.S. Regelui României. D-sa l-a predat ministrului de război Vintilă Brătianu, spre a-l supune M.S. Regelui” (Gh. V. Andronachi. Albumul Basarabiei, Bucureşti, 2000, p. 188).
Probabil că şi pe timpul aflării lui Eminescu la Kuialnik şi Odesa, în Odesa locuiau nobili basarabeni, care, dacă ar fi ştiut despre aflarea să aici, ar fi putut să-i acorde şi atenţie şi susţinere…

X X X
„DE CITIT N-AM ASEMENEA CE CITI, DECÎT O EDIŢIE A LUI HEINE, RĂTĂCITĂ PRINTRE BUCOAVNELE DOCTORULUI SECUNDAR”.

12 august
Istoricul D. Ursu, în studiul sau despre aflarea lui Eminescu la Odesa şi Kuialnik, afirmă că, pe atunci, în Imperiul Rus, lucrările lui Heine erau interzise, dat fiind caracterul lor libertin. Cel care dorea să le procure, putea procura doar operele complete ale poetului german, aceasta putînd să-şi permită doar cei bogaţi. D. Ursu consemnează că, la începtul anului 1885, Comitetul de Stat pentru edituri îi permise contesei Maria Cantacuzino, din Odesa, să între în posesia volumului 6 al operelor lui Heine.

  1. Eminescu n-o cunoştea pe dna Cantacuzino şi, deci, volumul „rătăcit printre bucoavnele doctorului secundar” avea altă „provenienţă”. Putea fi una din cărţile apărute în Germania în 1885, pînă la sosirea lui Eminescu la Odesa.

X X X
„VREMEA PE AICI E CAM RĂCOROASĂ ŞI, DEŞI AMENINŢă PURUREA SĂ PLOAIE, TOTUŞI NU FACE DECÎT SĂ PICURE DIN CÎND ÎN CÎND”.

12 august

„PE AICI AU ÎNCEPUT O SERIE DE PLOI ŞI TEMPERATURA NU-I MAI MARE DECÎT 12 GRADE REAUMUR”.

18 august

„ÎNDEALTMINTRELEA VREMEA PE AICI E NOROASĂ ŞI PLOIOASĂ”.

2 septembrie
Adică, de pe la jumătatea lui august, pînă în septembrie, cînd au început ploile toamnei, Eminescu n-a mai avut parte de timp frumos. Vremea posomorîtă, răcoroasă sigur că influenţă starea de însingurare, de care era dominat.

… În general vorbind, se lasă remarcat faptul că, în scrisorile expediate de la Kuialnik şi Odesa în august-septembrie 1885, cîte le cunoaştem, poetul nu pomeneşte nimic despre creaţia literară, nu face nici măcar aluzii la ea. Nu-l mai interesa? Nu mai era preocupat de ea, sau îl copleşeau alte gînduri şi griji? Se vede că da. Gîndurile şi grijile legate de starea sănătăţii sale, de situaţia cu banii de care nu dispunea, pentru a achita datoriile şi a se întoarce acasă.

X X X
„CE SE ZICE PE LA NOI DE ÎNTREVEDEREA CELOR DOI ÎMPĂRAŢI, LA KREMSIER? DIN „NEUE FREIE PRESSE”, PE CARE-O CUMPĂR DIN CÎND ÎN CÎND, DEŞI TOTDEAUNA CAM VECHE, PARE A FI CEVA CU TOTUL EXTRAORDINAR. OAMENII DE AICI NU VORBESC NIMIC, MAI ALES NU POLITICĂ. VOI TREBUIE SĂ FI AVUT ACOLO TELEGRAME CARE VA ŢIN ÎN CURENT ASUPRA SCOPULUI ÎNTREVEDERII DESPRE CARE PAN-ACUM NU ŞTIU NIMIC”.

18 august
Spre deosebire de viaţa literară, interesul pentru viaţa politică din România se vede că nu-l părăsise cu desăvîrşire. Ne-o demonstrează acest crîmpei din scrisoarea din 18 august. Scos în 1883 din redacţia „Timpului”, ţinut tot prin ospicii şi case de sănătate, jurnalistul M. Eminescu continuă să urmărească, de data aceasta de la Kuialnik, peripeţiile din scenă politică a ţării într-o perioada de mari turbulenţe, atît pe plan intern, cît şi extern. Cu atît mai mult, că era vorba de perioada de după 18 octombrie 1883, cînd, la Viena, România semnase un Tratat Secret de Alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, ce o punea sub aripa marilor puteri, în faţa pericolului rusesc.

„Întrevederea celor doi împărăţi”, de care pomeneşte poetul, avuse loc în orăşelul Kremsier, din Moravia. La ea, ţarul rus şi împăratul austriac au convenit cum să înăbuşe mai bine mişcarea naţională a etnicilor polonezi din cele două imperii. Adică, în fond, nu s-a decis nimic extraordinar (D. Ursu, sursa cit.). Dumitru Ursu mai consemnează că „Neue Freie Presse” era un periodic vienez de orientare moderat-liberală, pe care Eminescu îl citea încă de pe vremea studenţiei. Aflăm că ziarul se pronunţa pentru autonomia Transilvaniei şi protejarea drepturilor majorităţii româneşti de acolo, discriminate de către autorităţile austro-ungare. Cu cîteva zile înainte de 28 iunie 1883, cînd fu arestat, Eminescu retipărise în „Timpul” un articol de fond din „Neue Freie Presse”. D. Ursu remarcă faptul că „Neue Freie Presse”, cu toate că ajungea în Odesa cu o firească întîrziere, era destul de popular aici, presa locală retipărind din el unele articole. În august 1885, bunăoară, ziarul „Odesskii listok” („Foaia de Odesa”) publicase materialul despre întîlnirea celor doi împăraţi de la Kremsier, preluat din periodicul vienez. Material citit de Eminescu în original (D. Ursu, sursa cit.).

În continuarea fragmentului de mai sus, din scrisoarea poetului la Iaşi, citim: „Ce s-a mai întîmplat pe acolo, ce măritişuri şi însurători se mai proiectează şi pe cine-aţi mai îngropat în vremea din urmă!. Orice ştire e interesantă. Gazetele puţine cîte-mi vin în mîna le citesc din slovă în slovă, pînă chiar şi anunţurile, atît de ahotnic te face singurătatea şi lipsa de ocupaţie zilnică”.

Adică, aşa cum ne apare în rîndurile de mai sus, poetul, chiar dacă nu scria versuri la Kuialnik, nu pierduse interesul pentru viaţa social-politică a României, al cărei participant fusese, nici interesul pentru preocupările prietenilor săi ieşeni.
X X X
„CE MAI CUIB GHIFTUIT CU NEAGRĂ CALOMNIE E ADUNAREA VOASTRĂ DE LA BAROTHY?”.
„SALUTĂRI MULTE COMPANIEI CALOMNIOASE DE LA BAROTHY, CUIBULUI NEGRU DE SUSPICIUNI ASUPRA CARACTERULUI CĂLUGĂRESC AL CELUI CE SEMNEAZĂ CU TOATĂ AFECŢIUNEA… al tău M. EMINESCU”.

15 august
„Barothy”, despre care citim mai sus, era o ospătărie din Iaşi, „condusă de un refugiat revoluţionar maghiar, anchetat şi arestat sub Cuza” (Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, 1962 p. 453). Acolo Eminescu obişnuia să se întîlnească cu Petru Novleanu, Ion Creangă şi alţi amici. Observăm tonul ironic, binevoitor al acestei scrisori, adresată lui P. Novleanu. Eminescu trăia cu amintirile vieţii ieşene, legate de bunii săi prieteni, care aveau să-i lipsească la Kuialnik şi Odesa.

Într-un context mai larg, ar fi de spus că întîlnirile lui Eminescu cu prietenii săi nu trebuie neapărat apreciate că nişte beţii sora cu moartea. Iată, bunăoară, ce-şi amintea avocatul, ziaristul şi scriitorul Gheorghe Panu, referindu-se la prietenia dintre Eminescu şi Creangă: „Plecau amîndoi şi se înfundau pe la vreun crîşmar din Tătăreşti, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului, acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,– căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea lui Eminescu şi a lui Creangă,– nu; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei că să se aşeze într-o odaie din fundul unei crîşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv. Ce făceau ei? Drept masă sau dejun cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mîncau cîrnaţi cu usturoi– şi vai de lume cum erau preparaţi,– ordonau să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s-ar fi întîmplat, şi după ce mîncau pastramă, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea, dacă crîşmarul le da voie. Cînd crîşmarul vroia să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă deschis pînă în ziua şi vorbeai, vorbeau, vorbeau, dar şi beau..” (culegerea Vîrful-nalt al piramidei, Chişinău, 2001, p. 51).

Atmosfera caldă, prietenească, neîmpovărată de tot felul de rigori, se simte şi în cele adresate amicilor săi cu care, fiind în Iaşi, obişnuia să se întîlnească şi să petreacă la „Barothy”.

X X X

„LA ODESA N-AM FOST ÎN TIMPUL ACESTA (de la sosirea la Kuialnik pînă în dată de 12 august – V.B.) DECÎT DE VRO DOUĂ ORI, CĂ SĂ-MI IAU MEDICAMENTE ŞI TUTUN. CEL DIN URMĂ E ŞI SCUMP ŞI RĂU, ÎNCÎT ÎN PRIVIREA ACEASTA ORIENTALUL DIN MINE O DUCE GREU”.

12 august

O informaţie foarte concretă, căreia nu putem să nu-i dăm crezare. Şi o confirmare a faptului că oraşul Odesa, cu toate punctele sale de atracţie, cîte le avea pe atunci, la aproape 100 de ani de la întemeierea sa, nu-l interesa pe Eminescu. Orice nu s-ar fi scris, în acest context, mai tîrziu. Spun aşa fiindcă mai tîrziu, unii cercetători (C. Popovici, bunăoară), din nişte porniţi fanteziste – altfel nu le pot spune – au încercat „să contabilizeze” locurile din centrul Odesei vizitate de către Eminescu. A apărut chiar o harta a acestor locuri, precum vom vedea în continuare.

În septembrie 1885, pînă în decadă a treia, cît s-a găsit în Odesa, poetul a avut timp destul pentru a o cutreiera, fie singur, fie însoţit de către cineva. Nu ştiu, însă, dacă, flamand şi fără nicio leţcaie în buzunar, îi ardea lui a excursii. O fi fost, poate, la vreun concert la Filarmonica sau la Teatrul de Operă, însoţit de Iachimowicz, sau de fiica acestuia, dar nu cred să-i fi fost deplină satisfacţia. Odesa va rămîne pentru el „un oraş cu totul străin”, precum mărturisea în epistola din 2 septembrie 1885. Despre tutunul cumpărat din Odesa – rău şi scump – Eminescu scrie şi în răvaşul din 18 august. „Iată un produs rusesc cu care nu mă pot împacă de fel”– consemnează el cu ironie, după ce spune că tutunul este „singura mîngîiere” a sa, a „orientalului”. Merită atenţie acest apreciativ– „orientalul”– pe care el şi-l atribuie. În context, ne putem aminti de prietenia poetului cu Vasile Burla, care era un bun cunoscător al sanscritei şi al filozofiei orientale.
X X X

 

„PAN-ACUM AM TRIMIS ŞAPTE SCRISORI ÎN ŢARĂ,– ACEASTA E A OPTA. NU ŞTIU CE-O FI CU POŞTA DE AICI, DAR RĂSPUNS N-AM PRIMIT LA NICI UNA’„.

18 august

Chiar de la începutul ultimei sale scrisori cunoscute, expediate de la Kuialnik, Eminescu constată că trimisese în ţară şapte epistole, dar nu primise răspuns la niciuna din ele. Credea că de vină era poştă rusească (la Kuialnik pe atunci nu exista un oficiu poştal, ci doar o cutie poştală). În alt răvaş – din 15 august – se miră că o carte poştală expediată pe 8 august o primise abia pe 14 august. O posibilă pricina putea fi lipsa destinatarilor din România la casele lor, timpul fiind în toiul sezonului estival. E cazul aceluiaşi Bodescu, pe care, precum ştim, îl rugase să-i trimită banii ce-i avea de primit de la Şcoală Comercială din Iaşi, dar acela era plecat din oraş.

Dacă, pe lîngă 7 scrisori la care se referă poetul, le punem la socoteală pe celelalte două, cunoscute – din 18 august şi din 2 septembrie, de la Odesa – se adună un număr de nouă epistole. Constantin Popovici vorbeşte de minimum 10 scrisori. Augustin Z.N. Pop scria: „Pînă la 18 august trimisese opt scrisori. Cîte vor mai fi fost pînă la plecare? Acestea numai către grupul ieşean. Dar către familie? Către prietenii din Bucureşti? Cele păstrate sînt numai către ieşeni” (Augustin Z.N. Pop, opera cit., p. 448).

Cred că nu vom cunoaşte niciodată cîte scrisori, în total, a trimis M. Eminescu în ţară, de la Kuialnik şi de la Odesa, în 1885. Luînd în consideraţie situaţia sa, starea de îngrijorare şi incertitudine, de care era dominat, ele puteau fi cu mult mai multe de 10.

Nedumeririle legate de proasta funcţionare a poştei ruseşti le-a exprimat în mai multe rînduri în scrisorile trimise la Iaşi.

X X X

„SEZONUL PROPRIU DE BĂI E CAM TRECUT ŞI LUMEA SE RĂREŞTE DIN CE ÎN CE”.

18 august

„…DE LA LIMAN A EMIGRAT TOATĂ LUMEA ŞI EU AM FOST, POT ZICE, CEL DIN URMĂ CARE-A PĂRĂSIT STABILIMENTUL. EU ŞI CU MADAME DANGE, O POLONEZĂ BLONDĂ DE TOATĂ FRUMUSEŢEA”.

2 septembrie

Iată unul dintre momentele-cheie atunci cînd vine vorba despre plecarea poetului de la tratament înapoi, în ţară. Cînd ar fi putut să plece spre Iaşi şi cînd, de fapt, a plecat? Este important să clarificăm acest lucru, dacă facem afirmaţia că el (întîmplător sau deloc întîmplător) a mai fost ţinut o luna de zile pe litoralul rusesc al Marii Negre. Nu pentru a se trata în continuare, ci pentru a şedea, că mai înainte, flamand, neîngrijit, singur, cu neliniştile, grijile sale. O situaţie, în esenţă ei, similară celei de la începutul anului 1884. Atunci, după 4 luni petrecute lîngă Viena, în casa de sănătate din Ober-Dobling, Eminescu a fost dus, pentru încă o lună, în călătoria de convalescenţă prin Italia. I-o pregătise din timp T. Maiorescu. El voia că se întoarcă acasă cît mai curînd, dar liderul junimist avea alte planuri (Călin L. Cernăianu, Conjuraţia anti-Eminescu (caietul al doilea), 2001. p. 75).

Despre aceea că la liman „lumea a început a se cam rari” Eminescu semnala încă în scrisoarea din 15 august. Cea în care relata că prietenii ieşeni care îl însoţiră s-au întors în ţară. Aflăm că deja la acea dată trenul de la Kuialnik la Odesa circula mult mai rar. Acelaşi lucru îl spune şi pe 18 august, concretizînd că „sezonul propriu de băi a cam trecut”. Fără îndoială că, dacă avea toţi banii necesari pentru a se achita cu doctorul şi a plăti drumul înapoi, el se întorcea la Iaşi chiar pînă la sfîrşitul lunii august. Dar nu i-a avut.

Abia pe 1septembrie va primi de acasă 100 de ruble, pe care le şi dă doctorului, iar singur rămîne cu nimic. Va scrie despre aceasta în răvaşul din 2 septembrie, deja aflîndu-se în Odesa. Dacă a fost „cel din urmă” (împreună cu madame Dange) care a părăsit stabilimentul lui Iachimowicz, a făcut-o, cred eu, pentru că a tot aşteptat banii de la Iaşi. Banii nemaivenind şi sanatoriul încheindu-şi activitatea, Eminescu fu nevoit să se mute la Odesa, unde – de necrezut – va trebui să mai stea aproape o luna.

Revista indexata EBSCO