Feb 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Herbul Eminovici

           Aflăm în „Armorialul Moldovei de Sus”, al lui Traian Larionescu (1905-1979), un neasemuit Album Heraldic al stemelor de familie, un catehism al şlefuirii prin cercetarea vreme de patruzeci de ani a documentelor Bucovinei şi nu numai. Răbdătoarea ascensiune spre izvoare genealogice acumulează 620 de piese, cele mai multe inedite, din păcate, alb-negru la 1976, cînd Muzeul de Istorie al R.S.R. multigrafiază manuscrisul, needitat, ca mai toată opera profesorului doctor în istorie, membru fondator şi secretar al primei societăţi genealogice române Cercul Genealogic Român (1943) şi al revistei Arhiva Genealogică Română (1944). În 1971, devine membru al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie de pe lîngă Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi din 1973 membru al Societăţii heraldico-genealogice ADLER din Viena.

Începînd de la Dragoş Vodă, cu stema semilunii şi a stelelor dinainte de 1350, anterioară atingerii noastre de Imperiul turcesc, această etalare seculară a voinţei de înălţare a neamului face dovada incontestabilă a unei heraldici naţionale, aproape concomitent cu aceea din ţările vecine cu vechi tradiţii feudale, cum Ungaria şi Polonia. Sigur că modelul francez avîntat în voluptatea înnobilării, riscînd adesea ridicolul, avea să conteze, Ungaria îl  urmează, dar în Polonia, căpătuiţii nu puteau obţine blazon, iar nobilii, grupaţi, aveau simboluri comune purtate în creştetul stemei. Şi Rusia interzicea herbul oamenilor de rînd. Cartea genealogică nobiliară instituită din 1785 pentru fiecare gubernie era periodic examinată de senatul imperial. Actele normative ale Austriei ignorau, în general, blazoanele fără timbru (cască şi coroană), dar, din 1820, se concesionează dreptul de stemă al burgheziei, odată cu rezervarea unui tip special de blazoane pentru nobilime.

Specific Europei şi lumii creştine, fenomenul heraldic nu este cunoscut popoarelor musulmane, nici civilizaţiilor asiatice. Fiind supus Porţii Otomane, nici spaţiului balcanic (Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria) nu i se permite în secolele XV-XIX individualizarea heraldică.[1]

Traian Larionescu are meritul de a fi demonstrat continuitatea fenomenului heraldic moldav de la Dragoş Vodă oferind stemele de familie ale Muşatinilor, ale lui Despot Vodă, acoperind secolele XIV-XVI, prin minuţioasa contribuţie a descifrării sigiliilor boiereşti aplicate pe vechile documente. Cum voievozii noştri nu au acordat steme de familie, cu excepţia lui Mihai Viteazul care conferea cinci titluri nobiliare cu stemă unor transilvăneni, veleitarii şi le-au adoptat singuri şi, cum peceţile cu steme figurează alături de ale voievozilor sau atîrnate individual alături de marea pecete a ţării, şi-au impus recunoaştere oficială.

Bucovina avea să trăiască neliniştea timpului nou, dintre anexarea din 1775 şi edictul Împăratului Iosif al II-lea din 14 martie 1787, cînd se admit nobleţea şi stemele vechi, cui le avea, şi se formulau cerinţe şi termene noilor solicitanţi. Dar erau români înnobilaţi în Polonia sau în Transilvania, legislaţia era deficitară, încît fiecare ins era liber să adopte, după bunul plac, orice stemă heraldică, armoariile neconstituind la noi un privilegiu nobiliar.[2] În Moldova de Sus, continuă Traian Larionescu, blazoanele au avut mai ales un caracter practic, sub forma de peceţi, neatingînd fala apusului cu armoarii pe caleşti, pe frontoanele palatelor sau pe portaluri. Fenomenul heraldic ne europeniza, vrea să spună istoricul bucovinean şi bibliotecar al Fundaţiei „Regele Carol I”, ai cărui înaintaşi transilvăneni trecuţi în Bucovina păstrau Diploma militară pentru bravură, cu armele familiei în original, Alba Iulia, 15 Aprilie 1674,[3]  fără acordarea vreunui titlu sau rang nobiliar.

Patima boieriei înfierbîntase toată Moldova odată cu domnia lui Ioniţă Sandu Sturdza, dar nicăieri nu se atinge clocotul francez. Faimosul „Armorial general”  de la Biblioteca Naţională din Paris aduna la 1696 stemele a 60.000 de familii dintre care 50.000 erau ale oamenilor de rînd. Taxa pentru înregistrare a făcut să se atribuie doritorilor şi blazoane din oficiu, pricopsind negustori, ţărani şi meseriaşi deopotrivă. Diviziunile cîmpului se înmulţesc, iar conţinutul compoziţiilor heraldice acceptă orice combinaţie de linii şi figuri, însufleţite sau nu. Cele mai multe steme, provenite din vechi peceţi sînt fie vorbitoare (parlantes), fie allusives, amintind funcţiile ocupate, fie de prétention, pentru familiile care au numărat domnitori. Arme vorbitoare[4] se şi numeau reprezentările în care posesorii plasau figuri luate din natură, care să amintească de numele lor, direct, sau alegoric, într-o succesiune de reprezentări. Cele mai multe arme vorbitoare au fost adoptate de către oamenii de rînd, mărturisind cum şi acelea boiereşti, tradiţii despre originea familiei.

 

***

 

Herbul Eminovici, o stemă de familie supravieţuitoare în Armorialul lui Traian Larionescu[5], senină, în două partiţiuni, pajişte verde şi cer de azur, delimitate liniar şi în acelaşi timp apropiate prin arma vorbitoare, un lup cuminţit, culoare naturală, pas sprinţar, coada ca un stindard, protejat de un ştraif, un brîu, mai degrabă o marcă în roşu. Culorile (smalţurile) stemei sînt indicate pe marginea exterioară a scutului – precizează T. Larionescu, oferind şi lista semnelor convenţionale.[6] Astfel, primele 175 de figuri ale Albumului au smalţuri necunoscute, semnele provenind din sigilii heraldice aplicate în ceară, pe documente. Culorile conferă, aşadar, garanţia herbului elaborat, cu intenţia posesorului de a transmite.

În jur, nu e nici o luptă cu timpul, contururi molatic statornicite emană încredere, aievea-i visul dinspre poarta, nu cea de fildeş, dar din cornul şlefuit…Un lup, un cal nărăvaş, coroană şi gheare, braţ cu sabie, în ramă de aur de patru ori vultur cu coada în cruce…îşi consimt unicitatea prin nume: Eminovici, Fay, Flondor, Gherghel, Ghica…

A existat şi o a doua ediţie a preţiosului Armorial, completată cu date istorice scurte despre fiecare familie cuprinsă în Album, informează autorul în postfaţa primei ediţii, dar rămasă în manuscris[7], la mîna altora.

Mai aproape de noi, comunicarea din 12 mai 1975, în Comisia de heraldică, genealogie şi sigilografie, o Contribuţie genealogică eminesciană, intitulată „Luceafărul”, se afla chiar în curs de publicare, la revista Manuscriptum, după asigurările lui Traian Larionescu,[8] dar cenzurată. Pogorîtă din spaţiul sacru al documentelor, vocea istoricului, din ziceri acceptate sau nu, are ca sens depăşirea îndoielii, concretizarea religiei adevărului, într-o epocă a ofensivei politicului cu efecte vădit mistificatoare. Parafrazîndu-l pe Isaia, fiecare gînd este o vicleană punere la cale, viciu şi avertisment oricînd aplicabile.

 

***

 

Heraldica este ştiinţa care ilustrează plastic evenimentul istoric şi familial, adesea cu o mare expresivitate. Sigur că stemele ţării, ale ţinuturilor ori ale voievozilor folosesc simboluri consacrate, au un pronunţat caracter istoric, deci oficial, în timp ce acelea de familie devin mai subtile dovedind o avansată tehnică heraldică. Bourul, acvila şi leul deţin privilegiul autorităţii, dar blazonul Eminovici atrage atenţia asupra lupului heraldic pe care îl regăsim în cîteva ipostaze spectaculoase.

Stema oraşului Roman[9] reprezintă o mască rituală de iniţiere a războinicului, un lup cu gura mereu deschisă din pricina caninilor uriaşi, curbaţi în sus, amintind colţii dragonului iconografic ori ai mistreţului, simbol al devoratorului cu gură de fiară. Numele oraşului este indubitabil preluat de la Roman Vodă, tatăl lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan cel Mare, iar locul cetăţii dintîi a fost ales, foarte posibil, şi pentru existenţa aici a unei comunităţi păstoreşti străvechi, adăpostită în unghiul de la confluenţa Moldovei cu Siretul. D. Cantemir presupune existenţa cetăţii dacice din calea cetelor de romani întorşi din Ardeal după năvălirea lui Batie. Numele dacic dat de Ştefan Smirodavei, în virtutea tradiţiei, chiar toposul Gădinţi (bg. gadina, fiară, reptilă) pe care s-au aflat amîndouă cetăţile, amintind cea mai mare sărbătoare a românilor-păstori, confirmă aici leagănul de formare a românilor din Moldova de Sus.

Masca lupului este un alt fel de a spune că romanii fugari s-au pripăşit aici, ei sînt cei crescuţi de Lupoaică, aşezaţi lîngă dacii cunoscuţi cu numele de lupi, războinici fioroşi, sub protecţia zeului-lup. La numeroase popoare indo-europene, emigranţii, exilaţii şi fugarii erau numiţi lupi.[10] Proscrişii deveneau lupi. Şi în legile lui Eduard Confesorul (circa 1000 e.n.), proscrisul trebuia să poarte o mască cu cap de lup (Wolfhede). Chiar zeii protectori ai exilaţilor şi proscrişilor aveau atribute sau nume de lup, cum Lykoreios şi Apollon Lykeios. Romulus şi Remus, fii ai zeului Marte, fuseseră şi ei nişte fugari. Romulus ar fi întemeiat pe Capitoliu un azil pentru proscrişi, aflat sub protecţia zeului Lucoris, identificat cu Lycoreus din Delfi, el însuşi un zeu-lup. De altfel, această cerească ascendenţă conduce spre onomasticul Lupu, atît de frecvent în ambiţioasa noastră grecime neapărat boierită, pînă la ilustrul voievod Lupu Coci(-u) pentru care, înlocuit de împărătescul Vasile, se converteşte în patronim, de vreme ce Kociu în turcă sau bulgară desemna doar calitatea de necastrat a berbecului! Dar Vodă fusese botezat de învăţatul mare logofăt Lupu (Luca) Stroici, al cărui fiu era Vasile…

Iată şi un lup încoronat, călător peste Dunăre, de pe o creastă pe cealaltă a Carpaţilor, un Balş ce-şi zice coborîtor din Craiul vestitor de Stea!

Cîtă vreme familia Balş îşi revendică Steaua blazonată, iar Stema oraşului Balş din judeţul Olt, tocmai menţionată,[11] ilustrează hrisovul întemeierii cnezilor Teodor şi Ioan Balşul veniţi de peste Dunăre din pămîntul sîrbesc, prin miluirea domnitorului Vlad Călugărul (1482-1495), legăturile cu ordinea cosmică nu par să rişte nici o fraudă. Dar, separaţia de realitate a unor vremi cu strămoşi pe alese şi blazon înstelat înceţoşează intenţia individualizării. Singură marca oraşului Balş rezistă prin simbolistica evenimentului istoriceşte controlabil. Neam vechi de aromâni ortodocşi, Bălşenii sînt atestaţi din sec. al XIII-lea prin Balş II, ginere al lui Andrei II Muşat, despot al Epirului numit şi Mica Vlahie. Roman Vodă era fratele lui Petru I şi amîndoi feciorii Muşatei Bogdanilor şi ai lui Costea Muşat Voievod. Dimitrie Onciul confirmă în Epir un secol de istorie a nobilei familii a Muşaţilor.

Fiul vornicului Ionaşcu, Lupu Balş logofătul a trăit 91 de ani (1691-1782), el însuşi o legendă. Este bunicul vistiernicului Alecu, tatăl lui Constantin Balş de Dumbrăveni, protectorul lui Gh. Eminovici, şi bunicul faimosului şambelan Vasile Balş. Lupu Balş este şi străbunicul stăpînului de la Joldeşti, marele armaş Iordache Balş – zis Bălşucă, în conacul căruia cresc copiii lui Vasile Iuraşcu. În 1838, Enacachi Kriste de la Costîna cumpără Joldeştii iar conacul găzduieşte în 1840 nunta Ralucăi cu Gh. Eminovici.

Proza de tinereţe a lui Eminescu, bogăţia reconstituirilor biografice, chiar necontenita oscilaţie a sufletului între intenţionalitatea transcendentă şi o imanenţă terestră orgolioasă, adesea frustrată, confirmă drepturi nerecunoscute, nelegitime, dar ştiute în epocă, referitoare la înrudirea familiilor Iuraşcu-Balş-Criste-Eminovici. Postuma „Bolnav în al meu suflet” (1876), sau „Rugăciunea unui dac” (1879) nu sînt doar spaţiul diavolesc al jongleriilor nihiliste. Nihilismul eminescian este o permanenţă a subconştientului faţă de care nu rămîne indiferent, cum contra-creaţia lui Cioran ai zice că secundează psalmodic „Rugăciunea unui dac”. Păcatele cui le ispăşesc aceşti giganţi patetici?

 

***

 

În 1962, Aug. Z. N. Pop[12] lansa posibila obîrşie a Ralucăi Iuraşcu din Gheorghe Ştefan Vv. În 1975, cu acelaşi scop mărturisit de statornicire a nejustificatei avalanşe istoriografice privind originile lui Eminescu, T. Larionescu[13] oferă Ralucăi o şi mai năstruşnică genealogie, pornind de la Iura sau Iurie găsit de însuşi Eminescu în vremea lui Alexandru cel Bun şi afişat în proiectul de epitaf pentru mamă, din vara lui 1883! Stema familiei Eminovici, pecetea din Armorial este, însă, aici, în dosarul arhivat al Comunicării din 12 mai 1975 împodobită cu chenar floral şi suplimentată cu coroană şi sabie[14] al cărei mîner cuprins de şarpe trimite spre sceptrul voievodal Sturdzesc. Ai zice că T. Larionescu era pornit să numere cei 32 de ascendenţi, 16 materni şi 16 paterni, neapărat nobili, vreo cinci generaţii, care să certifice continuitatea sîngelui albastru în vederea obţinerii celei mai înalte distincţii habsburgice, Ordinul lînii de aur[15]!

            Dacă era lîna, şi era, de vreme ce argonauţii ajung în Colchida caucaziană, din afinitatea de substanţă între viaţă şi moarte, oaia cheamă lupul! Lista strămoşilor materni se completase, despre tatăl Gh. Eminovici informaţia se curmă, din lipsa paginilor, cu şirul de răzeşi, nobili proprietari de mici părţi de moşii, învrednicit de slugerul apoi căminar, rang înalt de boierie, cu drept de caftan.[16] Nici un cuvînt despre stema familiei Eminovici, o imagine suspendată care, dacă nu s-ar regăsi în „Armorialul Moldovei de Sus” din 1975, fără timbru, ai zice că nici n-a existat. Rămîne, totuşi, o pagină aproape indescifrabilă, un bruion epistolar adresat directorului Muzeului Literaturii Române şi al revistei Manuscriptum, Al. Oprea, de la care T. Larionescu primise încă din mai 1975 asigurarea că se află în curs de publicare. Dezamăgit, scria directorului în primăvara lui 1976, după ce tocmai citise varianta lui D. Vatamaniuc, „Ipoteze: Să fie Blajul vatra străbunilor lui Eminescu?” – Cercetări în legătură cu ascendenţii[17]Fusese înlocuit, era amărăciunea înfrîngerii acceptate: îmi este prieten…, amîndoi bucovineni, din şcoli diferite. I-a rămas stema fără coroană. Discipolii vor fi mereu puşi să scrie, dar pentru a fi crezuţi este nevoie de ucenici iniţiaţi.

Ipoteza-Blaj nu rezistă nici după reluarea de către Ion Roşu[18], navigator cu imperativul reuşitei, de la înălţimea portofoliului deţinut în Ministerul Culturii dinaintea evenimentelor din 1989, de pe cînd credeam că desferecător al tuturor arhivelor descoperise şi iarba fiarelor. A plecat dintre noi (n. 1945, Siretu com. Săuceşti jud. Bacău – d. 24 iunie 1996, Bucureşti) cu promisiunea unor capitole speciale dedicate fiecăruia dintre părinţii lui Eminescu şi mă întreb ce s-o fi întîmplat cu manuscrisele…Venea cu strămoşul Vasile Eminovici – Raţi (Sîrbul), legătorul de cărţi, un autograf aşternut în 10 decembrie 1771, pe foaia de gardă a unui penticostar fără indicarea sursei, sau pe scoarţele unui octoih din februarie 1786, Blaj, informaţie preluată din M. Bodinger, publicată în Cronica, Iaşi, 28 mai 1976, p. 5, sub titlul identic însuşit de la D. Vatamaniuc: „Să fie Blajul vatra străbunilor lui Eminescu?” Raţi nu mai constituie un indiciu, căci toţi Raţii veneau din Serbia, zisă Rascie, topos consacrat în documentele maghiare şi austriece.

Credem în ramura blăjeană a E(I)minovicenilor, cea elevată, şcolită, şi „Documentele privitoare la istoria şcoalelor din Blaj”[19] o confirmă, cum şi în aceea din Ţara Făgăraşului, dar fără a putea stabili relaţia de antecesori ai acestora pentru ramura bucovineană.

 

***

 

Cînd îşi elaborează herbul, doritorul, un pelerin al propriului itinerar spiritual, se dezvăluie, arma vorbitoare activată de colorarea luminilor interioare specifice fiziologiei subtile susţine decriptarea. Intrat în pielea Lupului, lumina corpului, a lui Adam din făptura ta, potrivit hermeneuticii sufite iraniene, este de culoare gri ca fumul, bătînd în negru; cea a sufletului vital (Noe din făptura ta) este de culoare albastră; cea a inimii (Avraam) este de culoare roşie; cea a centrului divin (Mahomed) este verde strălucitoare, mai corespunzătoare secretului misterului Misterelor…

            Nu-l bănuim pe Gh. Eminovici de asemenea cunoştinţe, dar nu ne îndoim de simţirea sa colorată, nici de încrengătura genealogică pe care şi-o revendică. De vreme ce calitatea de mentor, de părinte sufletesc pentru Gh. Eminovici, încă de copil, este dovedită documentar de Gh. Ungureanu[20] în persoana baronului Ioan Crîste de Costîna, am putea admite că beneficiarul şi-o asumă prin etalare heraldică.

Părinţii baronului Ioan Crîste au fost Smaranda Cheşcu şi Ilie Crîstea şătrar – fiul lui Iordache – mare căpitan de Dorohoi şi al Mariei Abaza, fiica vt. vornicului şi vt. logofătului Ion Abaza, fiul controversatului vornic Andrei Abaza născut în 1634, decedat în 11. I. 1707 şi înhumat la Mănăstirea Solca. Cele mai multe voci ale ştiinţei genealogice contemporane îl declară pe Andrei Abaza fiul Hatmanului Gavril (decedat după I. Tanoviceanu la 1651, după Mihai Dim. Sturdza la 1657), fratele lui Vasile Lupu Vv. şi pretendent la tronul Ţării Româneşti. Ciudat, ca tot ce a rămas nelămurit, este patronimul Abaza acordat hatmanului care, documentar era fiul lui Nicolae Coci, aga înhumat la biserica Stelea din Tîrgovişte. Aceasta face ca nu numai fiul Andrei, dar toţi feciorii lui Gavril Hatmanul să se pricopsească de mărinimie turcească, drept care ei şi urmaşii lor să-şi zică Abaza, revendicîndu-şi în acelaşi timp drepturile ereditare pe linie voievodală din Vasile Lupu, fratele incontestabil al lui Gavril zis Abaza. Stema familiei Eminovici îl vrea pe Lupu Voievod, nu ne îndoim, dar calea bătută de-a mărunţelul se bifurcă abăzeşte! Ar trebui să ştim şi cui a folosit!

Citîndu-l pe Minns, Iorga aduce amintiri din îndepărtata antichitate transcaucaziană referitoare la Cerchezi, la Suanii din Suania (în Georgia, pe văile Ingurului şi Rionului) şi la Abasgii deveniţi Abcazi ori Abazi, de unde şi numele unui Paşă de Silistra din veacul al XVII-lea şi al familiei moldoveneşti Abaza.[21] Abazii sînt o populaţie caucaziană din sudul Kubanului,[22] vechi briganzi deveniţi păstori şi agricultori, pe teritoriul vechilor Abasgi. Sînt vechii abkhazi ai Caucazului occidental, probabil identici abasgilor romani şi abazilor de astăzi.[23] Neamul Abaza moldovenesc îşi dovedeşte obîrşiile dintre kirghizii sau cerchezii de pe valea rîului Narin.

Radicalul Abas (-antis) este identificabil în numele regelui din Argos (Peloponez), din care pleacă faimosul echipaj al argonauţilor în recuperarea lînii de aur de la capătul lumii, din fabuloasa Colchida caucaziană, topos supravieţuitor pe litoralul Mării Negre, între Caucazul Mare din nord şi cel Mic din sud. În vecinătate, central şi nord-vestic, Georgia, Gruzia, Abhazia, Adjaria, Regiunea Sud-Osetină, teritoriu de substrat tracic, susţinut istoric şi legendar prin acea formă particulară a intuiţionismului din complexa arhitectonică a cunoaşterii mitologice. Legendarele călătorii între sud şi nord, fie că la cîrmă au pe Iason ori pe Cadmos cel plecat din Sidonul (Tir) viitoarei Fenicia, strămoşul Tebei, fratele lui Cilix, ctitor al sfinţitei Cilicia, cuprind nemărginirile seminţiilor tracice din Asia Mică, frigieni şi armeni, instalaţi pe la 1200 a. Ch.

Pentru N. Iorga, originea tracică a armenilor este o certitudine, confirmată de existenţa frigienilor din Asia Mică, zişi în Peninsula Balcanică brigi, cum toposul trac Moesia se regăseşte în Asia Mică în varianta Misia. Sînt elemente trace relicte, conservate în locurile statornicirii, pe cînd alte elemente trace înaintează pînă la Caucaz.[24] Neliniştea vremilor fărîmiţează şi amestecă destinul strămoşului mitic, protejat sau blestemat de zei, netezeşte căile biblice ale sfinţeniei, inexplicabile fără păgînismul cutezător. Simplă, perfidă şi fermecătoare, femeia răsare din toate poveştile lumii, Circe a valului tirenian devine Medeea de la Pontul Euxin, căci busola indică mereu strălucirile aurului…

 

 

Descompunerea toposului Colchida (<lat – Colchis-ĭdis; -ĭdos, străveche provincie din Asia Mică, patria Medeei, fig. fermecat, în care ne aduce tesalianul Iason) – da (hai!/ să vedem!), collis-is (munţii/piscurile), hiemalis-e (de gheaţă) – îngînă revanşa aedului elin la propriul anonimat, ca să lămurească metafora lînii de aur din ecoul bogăţiei teritoriilor transcaucaziene tutelate de Elbrus, cu Prometeu şi vultur de zeu. Este timpul păstorilor de vite mari şi mici călcat de Herodot, despre care scriu istoricii lui Alexandru Macedon, legende preluate de Strabon, un alt paradis al păstorilor care domesticesc, încrezători în veninul şarpelui şi Dumnezeul lupilor. În lărgimile de evantai ale lumii, un spectacol al jivinelor hărţuite, lupul se alege un simbol luminos pentru că vede noaptea din Sirius ori veghează din Ursa Mare, imagine a lupului albastru pentru Genghis Han, sau a lupului cenuşiu pentru Atatürk.

Creştinismul aşează lupii sub patronatul sfinţilor, cum Sf. Petru la noi, ori Sfinţii Sava şi Teodor în comunităţile slave balcanice, dar inspirat de credinţele în lycantropie ale confreriilor magico-religioase de iniţiere militară, cînd războinicul intră în pielea lupului. Originar din Asia Mică (Halicarnas), Herodot (sec V a. Ch.), călător în Moesia scitică, nota pentru neuri, cîndva trăitori între Galiţia şi Smolensk, obiceiuri asemănătoare sciţilor: o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pentru cîteva zile.[25] Credinţele cresc una din alta, Sînpetru din Sîntoader şi acesta din Tutîr, zeul osetinilor din Caucaz, urmaşi ai alanilor, de origine sarmată, locuitori în sec. II-I a. Ch. la nordul Mării Negre şi în nordul Caucazului şi care în sec. al IV-lea sînt semnalaţi în Dacia. Ca păstor al lupilor, lui Tutîr i se îngăduia să mănînce oi, deşi mînca şi pietre, de unde se vede că lupul ne adună în teritoriul unei antichităţi comune, din care numai Prometeu se ridică la ceruri…

* * *

În vremea cînd Imperiul Otoman se pregătea de marile bătălii cu perşii, la Dunăre se aşezase Abaza-Paşa, un Caucazian – scrie N. Iorga – care îşi acorda samavolnic dreptul de a numi şi de a scoate pe Domni.[26] Abaza, fostul Paşă de Bosnia, acum de Silistra, Nicopol şi Oceacov, stăpînul Dunării de jos, era cel mai important factor al vieţii turceşti de atunci.[27] Tot Paşa determină pe Sultan în 1633 să rupă pacea cu Polonia şi să se alăture Ţarului. Ambasadorul olandez la Constantinopol îl găsea pe Mohammed Abaza, cel mai tare şi mai vestit dintre căpitanii din Europa. În 1633, la 57 de ani, zisul Mehmed Abaza Paşa impunea Curţii lui Murad al IV-lea şi întregii capitale pînă şi faldurii turbanului său, se şi povesteşte despre eleganţa şi ţinuta impecabilă ale acestui caucazian cu pigment tunisian.

Era primul om politic al Orientului, cavaler credincios al Împărăţiei, strateg îndrăzneţ rîvnind asigurarea graniţei de nord prin supunerea Poloniei, vechi vis turcesc, prin eliminarea lui Rakoczy din Ardeal şi robia de paşalîc pentru toate principatele. Expediţia lui Abaza-Paşa contra Poloniei antrena încă din mai 1633, cazaci, tătari, echipamente militare din partea voievozilor români Matei Basarab şi Moise Movilă, cum şi a lui Cantemir, teribilul şef tătar al Bugeacului. Unde pînă în februarie 1634, cuprins şi el de setea cuceririlor, Sultanul lăsase afacerile polone în mîna lui Abaza (fost ginere al hatmanului Koniecpolski), din aprilie, pierderile considerabile şi contrazicerile politice devin evidente, încît influenţa Paşei slăbeşte şi înlocuirea lui la comanda expediţiei cu Murdeza Paşa devine inevitabilă. Dezamăgit de voievozii din principate, pe Moise Movilă îl numise a doua oară, dar dovedit un trădător zgîrcit, se opreşte la vornicul Vasile Lupu, grec dintre ai lui Radu Mihnea, cunoscut dinainte, bănuit pentru moartea lui Barnovski din 1633, om deştept şi bogat, încît pe fondul zgomotoaselor preparative ale plecării Împăratului în campania din 1634, numirea din aprilie a lui Vasile Lupu trecu aproape neobservată. Ba se şi zvonise că noul Domn ar fi fost un fiu natural al lui Aron-Vodă.[28] Hatman devine Gavrilaşco, fratele mai mare al lui Vodă, zice Iorga, pe cînd S. Zotta îl crede mai mic.

            Războiul turco-polon a fost cîntecul de lebădă al războinicului înverşunat. Sugrumat din ordinul protectorului său, în 23 august 1634, la Constantinopol, Abaza-Paşa primeşte recompensa pompei funerare cu darul împărătesc al chiparosului înfăşurat în stofă verde.[29]

Polonia era beneficiara unei păci glorioase, Cantemir era alungat din Bugeac, tătarii duşi la Crîm, apoi în Dobrogea, Poloniei i se recunoşteau din nou drepturile de a recomanda Domnul Moldovei, cum şi satisfacţia lichidării lui Abaza-Paşa, de hatîrul regelui. Pierderea Paşei vlăguia Sultanului sufletul şi punga cu 20 000 de aspri pentru înmormîntare. Furios pe toţi, şi mai ales pe tătari, Sultanul ordonă imediata lor evacuare din Basarabia. Expres, pentru Cantemir, de s-ar îndărătnici, Murteza să pornească în contra lui, a haremului şi a copiilor lui![30]

Odată rebelul din Caucaz pierdea războiul visurilor sale. Dar să fi fost Mehmed Abaza Paşa tatăl lui Andrei Abaza, născut în 1634, conform informaţiei bucovineanului Lovendal? Potrivit aceleiaşi surse Andrei este fratele Lilianei Abaza născută în 1633. Liliana o chema şi pe tînăra soţie a  Hatmanului Gavril. Este ea mama copiilor Paşei? Lucru gingaş ce nu s-a dorit lămurit, dar cu adieri seculare. Cînd moare Hatmanul în 1651 potrivit lui I. Tanoviceanu sau 1657, conform tabelului genealogic al lui Mihai. Dim. Sturdza[31] Liliana era încă foarte tînără, căci se stinge după 1675.

Căutîndu-l pe Abaza, dăm de adevăruri insuficiente, chiar dăunătoare. Obişnuiţi într-un anume fel, în confortul unor informaţii acceptate, te simţi sfredelit de o lumină nedorită, dar la care inconştient, năzuieşti. Abaza pare un impas luminat la care te simţi conectat, fără scăpare şi fără soluţie…Cînd crezi că l-ai dibuit, dai de Sever Zotta, atît de sigur pe el, de nonşalant în schimbarea direcţiei. Faima mîrzacului Cantemir – ne linişteşte S. Zotta – care-şi avea reşedinţa în Bugeac şi avea un mare amestec în afacerile politice ale Moldovei, care aducea în noiembrie 1611 pe Ştefan Vodă Tomşa în scaun şi tot el îl apăra în 1612 în bătălia de la Cornul lui Sas contra polonilor – trebuie să-l fi determinat pe Teodor Silişteanul să dea fiului său un astfel de nume de botez, din admiraţie pentru Cantemir, sau din interes…,caz deloc izolat în rîndul boierimii moldoveneşti. Astfel, continuă S. Zotta, Gavril Hatman, fratele lui V. Lupu Vv. a dat unui fiu pe lîngă numele Neculai şi cel de Abaza, în onoarea lui Abaza Paşa care era pîrîş lui Moise Movilă, şi mai mult cu nevoinţa aceluia i-au dat Sultan Murat Domnia lui Vasile Lupu.[32] Exact acelaşi caz în familia Coroi, adaugă S. Zotta,[33] un fiu al comisului Ionaşcu Coroi (m. 1640) se chema Istrati Abaza…şi a lăsat urmaşi cu numele Abaza…

            De atunci, sînt aproape 90 de ani de cercetare, dar şi interesul pentru neamurile Abaza pare să fi scăzut.

 

***

 

Din gloria civilizatorului, a iluministului celei mai frumoase epoci din istoria Moldovei, a împărătescului ocrotitor al Patriarhiei şi al întregii Biserici ortodoxe, rămîn gîndurile otrăvite ale ocnaşului cu mîinile adunate-n lemn…Vasile Lupu stăruia pentru reîntronare, chiar şi în Transilvania. Reuşeşte prin fiul său Ştefăniţă, în Moldova, din 1 decembrie 1659. În noiembrie 1660 era el însuşi eliberat de la Iedi Kule, o răscumpărare de 150 000 reali şi multe daruri… Dar, vlăguit de cei şase ani de ocnă, bătrînul Lup este ajutat să se stingă. Murea la începutul lui aprilie 1661 la Stambul şi după el, urmaşii, fiul şi nepoţii din sîngele lupesc…

Izvodul de neamul lui Vasile-Vodă” publicat de N. Iorga[34] anunţă că pe feciorii lui Gavril Hatmanul, ş-au avut doi: Ştefan şi Răducanul, holtei, i-au otrăvit Ştefan-Vodă Gheorghi, cum şi celălalt frate al voievodului, Gheorghe Hatmanul moare robit la Oradea-Mare. Ceilalţi urmaşi, numai surori, fete şi nepoate…

Cînd vine vorba de succesiunea Hatmanului Gavril, cercetătorul devine circumspect iar genealogistul caută soluţii. Proiecţiile istoriografice ale nepoţilor marelui voievod îngroaşă tipul prădalnic, petrecăreţ şi risipitor, iar groaza de seraiul lui Abaza care l-ar fi pricopsit pe Hatman îi face, pe cei mai mulţi, complici ai unei liniştite istorii. Se mai dă vina şi pe alţi Cerchezi, din suita Doamnei Ecaterina Cercheza musulmană şi botezată…Oricît de înverşunat denunţător al neamului Lupu-Coci, găsit prea numeros şi desfrînat, pe Hatmanul Gavril, Ion Tanoviceanu îl individualizează antitetic, şi ca să elimine primejdia imixtiunii terţului, chiar ipotetic: singur Gavril Hatmanul avea poate trei fii, pe Ştefan, Radu şi Niculai.[35]

Şi Vasile Vodă avea ţiitorie, o spune Miron Costin, oferind şi detalii. Lupu Coci crescuse în casa lui Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul…

Liber, Iorga[36] înrudeşte pe Abăzeşti cu Coceştii, fără atingerea fondului de identitate: Radu stolnicul, Neculai Abaza sluger şi Alexandru paharnicul, plini de datorii, feciorii lui Gavril Hatmanul, toţi nepoţii lui Vasilie Vodă. Mihai Dim. Sturdza găseşte Hatmanului Gavril numit Abaza, nu Coci!, o fiică şi cinci fii: Alexandru şi Enachi – otrăviţi în 1653 din porunca lui Gh. Ştefan – Radu şi Niculai – morţi în acelaşi an cu Vasile Lupu, 1661 şi Andrei supravieţuitorul, sfîrşit la bătrîneţe, în 1707. Toţi Abaza! Pare mai simplu, cu speranţe de domnie, soţul ia numele fostului influent, cavalereşte, un monden al marii epoci!

 

***

Andrei Abaza este strămoşul Abăzeştilor din Moldova de Sus, însurat cu Safta Dociu, au pe Aniţa Gherghel-Dobrenchie şi trei feciori, dintre care Ilie (1655-1721), prin exilul rusesc din 1711, odată cu Dimitrie Cantemir, păstrează aprinsă candela părintelui său.[37] Fratele Ion are cinci fete, Mariei îi dă zestre la căsătoria cu căpitanul de Dorohoi Iordache Cîrste, satul cu moşie Berendeeşti, aparţinătoare de Costîna Bucovinei unde şi întemeiază ramura bucovineană a Cîrsteştilor, înainte de 1770, cînd documentele confirmă deja dispariţia satului absorbit de Costîna. Maria Cîrste este mama lui Ilie şătrarul şi bunica lui Teodor, Gheorghe şi Ioan Crîste (Crîste, Cristi) baroniţi prin Diploma din 14 Decembrie 1796.

La cercetarea neamului depun mărturie în faţa Divanului rude apropiate: vel vornic al Ţării de Sus Grigore Krupenski şi biv vel spătar Ioan Cuza; Lupu Balş vel logofăt adaugă cursul neamului mamei lor Maria Abaza, nepoata lui Andrei Abaza, fiul lui Gavril hatman şi pîrcălab de Suceava, fratele lui Vasile Lupu Vv.[38] Dosarul genealogic este prezentat de Vasile Criste, vărul lui Teodor, Gheorghe şi Ioan, aspirantul la titlul nobiliar şi este văzut de Gh. Bezviconi.

 

***

 

Subiect delicat, Liliana (Abaza) Coci, în pomelnice Ileana Hătmăneasa, era de pe la noi, fată frumoasă şi zdravănă, cu nume de floare, pe care dacă nu ştii de unde s-o iei, trebuie să fie de prin Balcani… Hipocoristicul poate avansa ceremoniosul liliac banatic din pragul Sfîntului Gheorghe, probabil prin intermediar bulgăresc sau turcesc din arabul sau persanul lilak, varianta lui nilak (albăstrui) de la nil (albastru).

Pe misterioasa Doamnă o aflăm ctitor la Agapia nouă din vale, alături de soţul său Hatmanul. Iată şi inscripţia tradusă din sîrbeşte şi păstrată de Condica Sfîntă a mănăstirii, zisă şi Sinodie, un extras după istoria mănăstirii din 1857, scrisă de arhimandritul Gherman Ionescu, egumenul mănăstirii Tazlău[39]: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh: Iată eu robul lui Dumnezeu, Gavril Hatman şi doamna Liliana, făcut-am şi zidit-am această mănăstire Agapia din nou, în zilele binecredinciosului şi de Christos iubitorului, Domnului, Vasile Lupu Voevod. Şi s-a început zidirea în anul 1642 octombrie în 3 zile şi s-a săvîrşit în 1644 septembrie în 3 zile şi s-a sfinţit în 1647 septembrie 12.

Daniile de la sfinţire se regăsesc în aceeaşi Sinodie, o veritabilă pagină de istorie din care Doamna Liliana străpunge umbra ca să devină reală. O apariţie exotică, partenera controversatului protostrămoş, are nevoie de ispăşire seculară în vederea acceptării generale, cu tot ce implică aceasta. De o desăvîrşită onoare, sau dintr-o perversă asumare a poverii voievodale a fratelui, Gavril Hatmanul care mai petrecuse o viaţă, lîngă o Agaftona, şi-o face soţie. Există femei alese să astîmpere căutări nebuloase, să aştearnă cărări subtile spre împlinirea destinului, apoi să zidească şi să cheme la rugăciunea supremei spovedanii a nefericirii.

Iată şi darurile cu care familia Hatmanului înzestrează noua mănăstire Agapia: Moşia Pustiana din judeţul Bacău, dăruită de Liliana la 7155 (1647); Moşia Corjeuţii din districtul Hotinului, dată monastirei de către Safta (Sofia), fiica hatmanului Gavril la 7154 (1646). Nu şi a Lilianei! Radu  Stolnicul, feciorul Hatmanului dă moşia Idumireşti – Bacău, vecina Pustianei; Neculai Slugerul, alt fecior al Hatmanului,[40] dăruieşte Moşia Goşmanii din judeţul Neamţ; Fărţigani şi Bodeşti (la 1908 erau reunite în Pustiana), dăruite de Gavril şi Liliana, cum şi cîteva sălaşe de ţigani, de la Vasile Voevod Albanitul, la 1645.[41]

Cel mai preţios odor al Mănăstirii rămîne Evanghelia ctitorească îmbrăcată în argint şi poleită cu aur în greutate de aproape 20 kilograme.[42] În limba slavonă, de mîna aceluiaşi Ivancu de la Rădăuţi care trei ani în urmă scrisese „Liturghia” Mitropolitului Varlaam. Pe coperta a patra se află dedicaţia ctitorilor: Acest tetravanghel l-au făcut Panul Gavriil Hatmanul şi Cneaghina lui Liliana şi s-au dat în sfînta lor din nou zidită Mănăstire Agapia, unde este templul Sf. Arhistrateg Mihail şi Gavriil, în anul 7154 (1646) August 24. În interior, pe ultima filă, ctitorii descriu darul, ca să fie lor spre rugă şi fiicei lor.[43]

Odată cu renovarea din 1859, prima parte a naosului reaşează şi mormintele ctitorilor: Hatmanul Gavriil, soţia sa Cneaghina Liliana şi Safta fiica lor alături de ale următorilor ctitori şi în urmă, a stareţei Elisabeta Costache, sora Mitropolitului Veniamin.[44]

Singură moşia Pustiana din comuna Scorţeni plasa Tazlăul de Sus judeţul Bacău pe care doar Liliana o hărăzeşte Mănăstirii Agapia ne oferă cîteva indicii în legătură cu obîrşiile Cneaghinei. Tradiţia păstrează statutul de gospod al moşiei, îi fusese, aşadar, dăruită, poate chiar de voievodul cumnat. De neuitat, locul îşi deplînge  toponimic pustiirea. Pădure cu izvor pustiu, îşi face cătun după bătălia de la Baia (1467), cînd Ştefan cel Mare ar fi adus aici prizonieri după înfrîngerea lui Matei Corvin. Cătun fondat de unguri,[45] îngăduia şi saşi. Pădurea aparţinuse şi Mănăstirii Agafton…

Hotărîrea Domnească din 1662 a lui Eustratie Dabija Vv. în chestiunea testamentară a răposaţilor feciori Radu şi (Neculai) Abaza din 1661, se referă la satul Păstrăveni-Neamţ moştenit de aceştia de la tatăl lor Gavril Hatmanul, şi ajuns cu alte cîteva odoare şi haine scumpe la mîna Măricuţei, vara dreaptă a răposaţilor feciori. La sesizarea moştenitorului nedreptăţit, Vodă convoacă Divanul şi redistribuie satul Păstrăveni-Neamţ slugii noastre Neculai Murguleţ şi jupînesei sale Ileana, fata lui Iani Paharnicul, nepoata hătmănesei lui Gavril Hatmanul. Fiind şi ea o rudă de aproape, vară primară cu feciorii lui Gavril Hatmanul, nefăcîndu-i ei parte de nimica, cînd au împărţit ei satele.[46]

Se vede că nepoata Hătmănesei de la fratele Iani Paharnicul, fiind vară dreaptă feciorilor lui Gavril Hatmanul, confirmă Hătmănesei calitatea de mamă a lui Radu şi Neculai Abaza. Mai  important devine fratele Hătmănesei, Iani Paharnicul, neîndoielnic de origini balcanice.

 

***

 

Ştiinţă şi artă prin forţa sugestiei desenului colorat, a individualizării posesorului şi a capacităţii de a transmite informaţii asupra fenomenului social şi istoric, heraldica îşi păstrează ierarhia cromatică, în care supremaţia o deţin aurul şi roşul. Stema Eminovici nu are nici timbru, nici aur ci doar un pic de roşu, brîul care încinge spinarea lupului, cu semnificaţia modestei atingeri de sceptrul voievodal poate de către îndepărtatul descendent, nelegitim, cînd ştiut este că pajii lui Vasile Lupu erau costumaţi în roşu, cum roşii erau tronul, jilţul din sala Divanului şi acela din strana de la Trei Ierarhi cu baldachinul, covoarele şi veşmintele care acopereau moaştele Sfintei Parascheva. S-a şi speculat acest roşu apropiindu-l de Mustafa Koci-Beg, originar din Korča (în sud-estul Albaniei) toponim convertit în patronim cu semnificaţia de cel Roşu[47] (cf. alb. Kokečare, Cap roşu).

Verdele diviziunii inferioare a scutului eminovicean se regăseşte statornicit în variantele stemei Ţării Româneşti de după 1620. iată şi stema din cancelaria lui Matei Basarab de la 29 martie 1645 în scut rotund, bordură de aur, pe o cîmpie verde, acvila de aur cu zbor deschis, cruciată, flancată de aştri, fundal azur[48]

Sublimarea heraldică a roşului are nu numai semnificaţia autorităţii, a rolului preeminent al domniei între instituţiile ţării, dar delimita creştinătatea de influenţă bizantină în contextul agresivităţii păgînilor.

Deşi nu este lămurit în ce condiţii capătă Gh. Eminovici indigenatul moldovenesc, venit fiind în 1831 din Bucovina Imperială, cînd ştim în ce condiţii li s-a aprobat profesorilor ardeleni transferul în Moldova sau, publicate fiind, de cîte formalităţi a avut nevoie Constantin Hurmuzachi pentru legiferarea cetăţeniei în Moldova pentru dobîndirea statutului de sujet mixt – potrivit ambiţiilor sale politice – ,stema familiei Eminovici emană ataşament faţă de noua lui patrie unde se boierise (12 mai 1841) şi se statornicise prin proprietatea de la Ipoteşti (iulie 1847). Herbul trebuie să fi avut şi intenţia de a convinge în legătură cu opţiunile sale cetăţeneşti. Smalţurile herbului Eminovici nu sînt ale Bucovinei ci ale steagurilor lui Vasile Lupu Vv. Stema ducatului Bucovinei[49] se individualizează prin scutul despicat, dreapta-roşu, stînga-albastru, mobilat cu capul de bour natural, cu stea de aur între coarne, afişînd legătura cu Moldova istorică.

Steagurile Moldovei lui Vasile Lupu, purtate de cei cîţiva boieri trimişi să întîmpine solia Poloniei la 1636 cu care se afla în duşmănie, sînt descrise de un curtean anonim al lui George Krasinski podstolnic al Podoliei cu solie la Constantinopol din partea regelui Wladislaw IV. Purtătorul plîngerilor împotriva tătarilor şi a lui Vasile Lupu observă, reţine şi descrie cele două drapele: unul albastru cu o cruce roşie, celălalt alb cu o bandă roşie.[50] La 1622, cînd solia Poloniei la Poartă condusă de ducele Zbaraz, cel cu ciuberele de argint pentru cai, trecea prin Moldova, Ştefan Tomşa iese călare sub steagul verde al Sultanului şi cel roşu al său.[51]

Blazonul căminarului Gh. Eminovici închipuie un lup de culoare naturală, precizează Traian Larionescu adică cenuşiu, specie străveche, cît lumea de răspîndită, acum mult mai restrînsă, dar tot cenuşie. Lupul căminarului este mai strunit în alergare, dar numai lupii-cenuşii ţin coada în sus cînd fug şi o fac bine, cu 45 km/oră, spun specialiştii.[52]

Într-o mare de verdeaţă, lupul eminovicean aleargă fără ca fizionomia să transmită dacă o face pentru vînat sau alungat de vreo temere. Îl ştim de inteligent, supus regulilor haitei, monogam, mai pîndaci decît fugarnic. Suspectînd oarece subtilitate în executarea matriţei heraldice, meşterul pare mai interesat de coada ca un stindard decît de condiţionarea funcţională, mai la trap şi nimic spăimos, ca o forţată statornicire în peisaj. Imaginea lupului heraldic pare festivă, în spiritul lupercaliilor romane care la 15 februarie îl cinsteau pe Pan al păstorilor, pe cînd creştinătatea continua să cultive calendaristic avertismente de apărare superstiţioasă faţă cu gadinele în general şi cu lupul mai ales.

La începutul erei creştine, lupii devin căţeii lui Sf. Petru, hrăniţi împărăteşte cu oi şi vite ursite de pe la casele celor necredincioşi. Noaptea Sf. Andrei de iarnă devine hram lupesc cu pradă îmbelşugată, dar riguros controlată de Sf. Petru. Erodarea mitului restrînge grija Sfîntului doar pentru lupii schilozi.

Nu ne îndoim că lui Gh. Eminovici, lucrător încă din prima tinereţe pe moşii cu mari efective de oi, cai şi vite din Costîna Bucovinei şi Dumbrăvenii Botoşanilor, credinţele despre lupi şi sfinţi i-au fost bine cunoscute, de vreme ce afacerile curente şi tîrgurile locale şi externe respectau strămoşescul calendar religios. Lupul heraldic al căminarului impresionează formal ca o insignă, prin atitudine, accesorii şi colorit dintr-un microspaţiu al celebrării oarecum discrete a unui nelipsit element real, tinzînd spre un plus de fiinţă. Referitor la tatăl căminarului, Matei nu poate oferi nici o informaţie: originea tatălui meu n-o ştiu precis şi n-am ştiut-o nici unul dintre fraţi, – scrie lui Leca Morariu,[53] şi iată pentru ce: Tata evita s-o spună, şi de cîte ori întrebam careva din noi, că cine a fost tatăl său, el schimba vorba şi, sever precum era cu noi, nu ne mai dădea mîna să insistăm…

Stema Eminovici oferită de „Armorialul Moldovei de Sus” transmite sibilinic, mai voalat astăzi decît în vremea titularului cînd, ei în de ei, localnicii aveau suficiente surse de satisfacere a curiozităţilor genealogice. Însuşi căminarului i se recunoştea uimitoarea memorie în cunoaşterea istoriei, pentru învăţarea limbilor străine, ori alcătuirea încrengăturilor patronimice ale cunoscuţilor: Cunoştea aproape toată Moldova. De exemplu: De-l întrebai cine-i cutare? apoi spunea nu numai cine-i, dar cine era tată-său, a cui fată era mamă-sa[54]Cu atît mai preţios herbul, poate singura lui mărturie intimă care ajunge pînă la noi. Îl va fi costat onoranta recunoaştere a voievodului, dar blazonul căminarului, afişat în corespondenţă şi sigilar în tranzacţii, s-a dorit justificator cuvenitei, nu tîrguitei, boierii.

Andrei de iarnă al Lupului, serbat în 30 noiembrie, porneşte lupăria, primejdie pentru vite şi mai ales oi şi capre. Este ziua în care gîtul ţeapăn al lupului capătă darul de a se îndoi, de aceea umblă sprinten, de unde şi credinţa semnalată în Bucovina şi Haţeg că în ziua de Sînt-Andrei îşi vede lupul coada.[55] Este legenda cea mai apropiată imaginii lupului heraldic eminovicean. Legenda oferă adevăruri pe care le întrezărim, dar interesul constă tocmai în disproporţia dintre puţinul mijloacelor de care dispunem şi invazia emoţională din calea întîmplării spre care sîntem conduşi. Neîndoielnic blazonul întunecat de pulberi vremuite are valoare informativă în sine, este identificabil persoanei care transmite şi autentifică prin simbolistica imaginii din orizontul tainei şi al sugestiei.

Oricare herb este un oracol întors, recuperabil din cele mai scumpe amintiri ale familiei care şi-l asumă, o formă de expresie esenţializată, o invitaţie la istorie, demers amăgitor sau în complicitate, arar compensatoriu.

 

[1] Maria Dogaru, „Din Heraldica României”, Buc., 1994, p. 18;

[2] Traian Larionescu, Op cit., p. V;

[3] ANIC Bucureşti, Inventar 1663, D.1;

[4] Maria Dogaru, Op. cit., p. 14; cf. Em. Hagi-Moscu, „Steme boiereşti din România”, Buc., 1918, p. 1;

[5] fig. 257, planşa 23;

[6] T. Larionescu, Op. cit., p. XI;

[7] Idem, p. XVII;

[8] Ibidem, p. XVI;

[9] Maria Dogaru, „Din Heraldica României”, Buc., 1994, fig. 282, planşa LXVIII;

[10] Mircea Eliade, „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Buc., 1980, p. 24;

[11] Maria Dogaru, Ibidem, fig. 285, planşa LXIX;

[12]Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Ed. Academiei R.S.R., 1962;

[13]Luceafărul Contribuţie genealogică eminesciană, Comunicare prezentată în şedinţa din 12 mai 1975 a Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie, ANIC, Inventar 1663, D.31; p. 14; 16;

 

[14] Ibidem, p. 18;

[15] Ibidem, p. 53, nota 15;

[16] Ibidem, p. 77;

[17] În Manuscriptum, 1/1976, p. 127-138;

[18] Ion Roşu, „Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu I Originile, 1989;

 

[19] Z. Pîclişanu, în Revista Arhivelor Nr. 5, 1928-1929, p. 404; 408; 416; 418;

[20] „Eminescu în Documente de familie”, Minerva, Buc., 1977;

[21] N. Iorga, „Istoria Românilor I Partea I, Strămoşii înainte de Romani”, Buc., 1936, p. 147-148;

[22] Izvorăşte din gheţarii vîrfului Elbrus şi se varsă în Marea de Azov;

[23] „Larousse du XX-e siècle”I, ed. Paul Augé, Paris, 1928;

[24] N. Iorga, „Patru Conferinţe despre Armenia”, 1929, p. 29;

[25] Cf. Herodot, „Istorii” IV, 105;

[26] N. Iorga, „Istoria Românilor VI Monarhii”, Buc., 1938, p. 32;

[27] N. Iorga, „Cei dintîi ani din domnia lui Vasile Lupu 1634-1637”, Buc., 1900, p. 7;

[28] Idem, p. 16;

[29] Ibidem, p. 24;

[30] Ibidem, p. 26;

[31]Familii boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” I, p. 38;

[32] S. Zotta, „Cantemireştii”, Ioan Neculce, fasc. 8, 1930, p. 212;

[33] Ibidem, nota 5;

[34] „Studii şi documente” III, p. 31;

[35] I. Tanoviceanu, „Răsturnarea lui Vasile Lupu”, extras din Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, S. II, Tom XXIV, 1901, p. 11;

[36] N. Iorga, „Studii şi documente” V, Partea I, 1903, p. 87;

[37] C. G. Bedreag, „Pohod na Charkov 1711 sau Însoţitorii Prinţului D. Cantemir în exodul  din 1711”, Studii şi Cercetări Istorice, noiembrie 1943, vol. XVIII, p. 420;  

[38] Gh. Bezviconi, „Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru”II, Buc., 1940, p. 205;

[39] Preotul N. Dărîngă, „Istoria Sfintei Monastiri Agapia”, Iaşi, 1908, p. 26;

[40] Idem, p. 25; 33;

[41] Ibidem, p. 35;

[42] Ibidem, p. 105;

[43] Ibidem, p. 106-107;

[44] Ibidem, p. 95;

[45] Ortensia Racoviţă, „Dicţionar Geografic al Judeţului Bacău”, Buc., 1895;

[46] B. Petriceicu-Hasdeu, „Arhiva istorică a României III, cap. „Documentele Românilor din Polonia”, Buc., 1867, p. 244;

[47] Franz Babinger, „Originea lui Vasile Lupu”, extras, Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom XIX, Mem. 9;

[48] Maria Dogaru, Op. cit., p. 43;

[49] Maria Dogaru, Op. cit., planşa XIII, fig. 66;

[50] P. P. Panaitescu, „Călători poloni în Ţările Române, Buc., 1930, p. 24;

[51] N. Iorga, „Istoria Românilor VI Monarhii”, Buc., 1938, p. 14;

[52] Dumitru Murariu, „Din lumea mamiferelor” II, Editura Academiei Române, 1993, p. 11;

[53] Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Buc., 1962, S. XXIII/ Turnu Sverin, 25 Octombrie 1923, p. 293;

[54] S. III, T. Severin, 14 Aprilie 1909, Matei lui Corneliu Botez, Ibidem, p. 258;

[55] Tudor Pamfile, „Sărbătorile la români”, Buc., 1997, p. 224;

Revista indexata EBSCO