Feb 26, 2018

Posted by in Ex libris

Ion ROȘIORU – Marin Ifrim și fascinanta lume a teatrului

 

Neobositul scriitor şi publicist Marin Ifrim e din nou prezent în librării, de data aceasta cu Cartea teatrului (Editura Teocora, Buzău, 2016), o suită de 35 de evocări din culisele Teatrului „George Ciprian” din municipiul Buzău.

Teatrul cu acest nume de certă rezonanţă s-a înfiinţat, în cochetul oraş de la Curbura Carpaţilor, în 1996. Autorul, redactor pe atunci la un ziar local, devine, în urma unui concurs, „primul regizor tehnic al primului teatru profesionist din Buzău”, post pe care l-a onorat cu succes şi dăruire vreme de patru ani, ipostază ce-l îndrituieşte, acum cînd respectabila instituţie de cultură se pregăteşte să-şi aniverseze, după datină, cele două decenii de existenţă efervescentă, şi oferă cititorilor, „în exclusivitate, cîte ceva din frumuseţea monumentală a uneia dintre cele mai grele profesii umane, actoria” (p. 6). Trăind nemijlocit printre actori de marcă, scriitorul se contaminează de felul acestora de a glumi şi de a da replici inspirate care-l impun în ochii monştrilor sacri pe care învaţă intuitiv să-i descifreze în intimitatea lor profundă şi esenţială, cartea rezultată, una prin excelenţă de suflet, surprinzîndu-i pe actori dincolo de scenă, cu empatiile, neliniştile, curiozităţile, grijile, solidarizările necesare, iertările creştineşti, uimirile, tertipurile profesionale, farsele colegiale pe care şi le joacă unii altora, capriciile care-i individualizează şi-i fac simpatici, spiritul de sacrificiu nesfîrşit, altruism şi setea perpetuă de a se dărui necondiţionat publicului de care au devenit dependenţi, ticurile verbale particularizatoare, ironiile predilecte şi idiosincraziile lor cel mai adesea pasagere.

Un loc aparte în aceste evocări cu certe calităţi publicistice şi literare, nemaivorbind de cele de documente afective şi culturale, revine întemeietorului teatrului „George Ciprian”, adică lui Paul Ioachim (6 oct. 1930-11 iulie 2002) care „a lăsat în urma sa o carieră de excepţie” (p. 12). Fişa sa caratcterologică afluieşte spre un adevărat portret moral demn de toată admiraţia: „Nu era arogant, infatuat, duplicitar sau dispreţuitor cu ceilalţi. Dimpotrivă, îl caracterizau de la sine fidelitatea faţă de subalterni, respectul, simţul dreptăţii şi toleranţa. În schimb, avea o ironie nucleară, care nu-l părăsea nici în momentele rare, de nervozitate maximă, la stres, în timpul repetiţiilor sau în alte împrejurări” (pp. 12-13). La Theodor Danetti admiră bunătatea şi delicateţea în conduită, ca şi probitatea ieşită din comun. Memorialistul nu poate uita un gest mărunt sau de-a dreptul banal, cum ar fi acela că venerabilul actor căruia într-un turneu îi împrumutase o revistă literară i-o înapoiază la proxima întrevedere. La fel de mult, în cazul lui Ştefan Bănică junior, îl impresionează, pe lîngă memoria fenomenală care face inutilă prezenţa oricărui sufleur, curajul de a întrerupe un spectacol şi de a pune la punct cu aplomb şi autoritate nişte tineri gălăgioşi din sala în care tocmai se derula spectacolul. Generaţiile mai vechi „au transferat pe cardul moral al acestuia toată simpatia şi preţuirea pe care au avut-o cîndva pentru tatăl său, genialul actor Ştefan Bănică senior!” (p. 45). Diana Lupescu, o actriţă „enervant de firească”, i se pare, şi pe bună dreptate, „mai frumoasă decît talentul şi mai talentată decît frumuseţea” (p. 29). Doru Octavian Dumitru, „un actor nativ ieşit din serie” (p. 32) este catalogat drept „om-orchestră”, prezenţa lui de spirit şi spontaneitatea de a improviza fiind incontestabile. Mircea Diaconu i se revelează deopotrivă ca „un om şi un actor cu o combustie vulcanică, un vulcan controlat de nişte mecanisme interioare la care nu au acces nici vulcanologii de profesie” (p. 35). Ion Lucian, care atunci cînd joacă pare că plînge de fericire, a fost, şi nu doar în opinia harnicului memorialist, „un actor total, dăruit în egală măsură, atît teatrului de înaltă ţinută, cît şi aceluia de copii” (p. 21). Chemat insistent să intre pe scenă, acestui „sfînt al teatrului românesc dintotdeauna” îi scapă, într-o stare de nervozitate nespecifică lui, o înjurătură nevinovată la adresa regizorului tehnic care-l „soma”, prin interfon, să intre în scenă. Pentru acest incident reprobabil, marele şi bonomul actor s-a scuzat ulterior de zeci şi zeci de ori. De o risipă uriaşă de energie face uz dezarmant de sincerul, de blîndul şi de carismaticul Sebastian Papaiani, cel care, uşor dezabuzat, „are senzaţia că şi-a irosit viaţa şi talentul într-o ţară care oferă doar glorie, nu şi o stare materială conformă cu statutul său real”. Pe la începutul anului 2015, memorialistului îi e dat să afle că în oraşul natal al celebrului nea Bică un cinematograf îi poartă deja numele. Nu-i deloc puţin lucru să ajungi să te cheme, încă din timpul vieţii, „Cinematograf”! Cînd nu cauţi cu orice preţ gloria, vine ea, asemenea femeilor îndrăgostite pînă peste cap, după tine, nu? Oferindu-i o carte a sa de poezie Adrianei Trandafir, autorul evocărilor de faţă are surpriza să afle că poemul său intitulat Bunicul i-a fost recitat, de posesoarea cărţii cu autograf, pe diverse scene europene unde s-a bucurat de un succes incredibil. De acolo de sus, bunicul care n-a părăsit niciodată satul natal, trebuie să fie foarte mîndru de aceste călătorii postume pe bătrînul continent, şi nu oricum, ci în compania unei frumoase şi talentate artiste totale debordînd de energie şi de har!

În cartea sa, memorialistul trece în revistă piesele, româneşti şi străine, jucate pe scena teatrului de proiecte „George Ciprian” şi chiar defineşte conceptul în raport cu cel de teatru clasic. În teatrul de proiecte, instituţia teatrală nu are actori salariaţi pe care să-i distribuie pe scenă, ci face apel la alte teatre profesioniste, de regulă din capitală, teatre de la care reclamă actori cît mai adecvaţi rolurilor respective. Angajaţi propriu-zişi ai instituţiei sînt doar cei din sectorul tehnic şi administrativ. O spune răspicat actorul şi regizorul Dinu Manolache (1955-1998) într-un interviu pe care regizorul tehnic i-l ia cu un an înainte ca interlocutorul său ilustru să treacă la cele veşnice: „Se angajează oameni pe proiect. Alegi ce ai nevoie, faci proiectul şi, normal nu ai o trupă fixă care să-ţi creeze obligaţii în a le găsi, cum să zic eu, distribuţii etc. Aşa cred că se elimină nonvaloarea şi se cultivă valoarea” (p. 54). Respectiva sintagmă de „teatru de proiecte” îi displace oarecum, pentru sensul ei restrictiv ori limitativ, actorului Geo Costiniu, deşi nu exclude nici el greutăţile pe care le implică o trupă de teatru stabil într-o vreme în care politicienilor postdecembrişti le pasă prea puţin sau deloc de cultură şi de problemele ei de ordin financiar. Dramaturgul Dan Tărchilă, căruia i se juca pe scena buzoiană Nebuniile iubirii, ridică nu problema formulei de „teatru de proiecte”, ci pe cea a păstrării publicului iubitor de spectacole teatrale în aceste vremuri tot mai tulburi şi tot mai secetoase, din punct de vedere spiritual şi material, de după 1990.

Perioada cît a lucrat în acest teatru e socotită de evocator drept una providenţială pentru întreaga sa existenţă. Acei aproape cinci ani au fost chiar mai eficienţi decît dacă ar fi urmat, afirmă el, „o veritabilă facultate de teatru”, care şi-a lăsat în chip fericit amprenta pe întreg destinul său literar şi uman ulterior. Să-i vadă pe marii actori ai momentului în carne şi oase, să-i asculte la repetiţii, sau să-i cheme pe scenă prin interfon sau prin bătaia de gong, a echivalat pentru el cu o plonjare în lumea de vis a copilăriei. Fascinaţia pe care a trăit-o a fost una incomensurabilă şi irepetabilă. Entuziasmul evocatorului e fără margini: „Niciodată, niciunde, nu am simţit un respect mai pronunţat pentru umila mea persoană, ca în perioada în care am trăit şi am muncit printre actori. Mult mai tîrziu, după plecarea mea din teatru, mi-am dat seama că acea atenţie specială, de care mă bucuram din partea actorilor, se datora „politicii” lui Paul Ioachim, directorul nostru” (p. 57). Transferîndu-se în alt sector de activitate culturală, Marin Ifrim a menţinut legătura cu foştii colegi, dovadă şi amplul interviu luat mulţi ani mai tîrziu celei ce i-a urmat la directoratul teatrului lui Paul Ioachim şi anume doamna Gina Chivulescu.

Trăind printre actori, la repetiţii sau în turnee prin ţară, regizorul tehnic împrumută ceva din felul de a da replici memorabile care-i atrag simpatia şi aprecierea celor de faţă. Cînd, de pildă, e întrebat de Emil Hossu, la o masă protocolară, care din cele şapte arte i se pare mai importantă, memorialistul de astăzi a răspuns prompt şi inspirat: „Cea mai importantă artă este cea de-a opta, mama celorlalte şapte, teatrul. Mai băşcălios şi mai circumspect, actorul Radu Panamarenco îi cere explicaţii şi eseistul în devenire se execută succint şi cît se poate de plastic: „Teatrul este o balenă uriaşă, care înghite toate artele: arhitectura, sculptura, pictura, muzica, poezia, dansul şi filmul” (p. 8). A fost, paradoxal, aplaudat de actori! O replică memorabilă o are şi atunci cînd, din motive de economie financiară, regizorul tehnic o înlocuieşte într-un turneu pe garderobiera minunatei actriţe Tamara Buciuceanu căreia îi trece brusc pica pe care i-o purta directorului Paul Ioachim: „doar nu vă dezbrăcaţi în faţa mea, schimbaţi doar aceste veşminte de suprafaţă în fugă… voi fi şi un fel de bodiguard al dumneavoastră… Şi vă mai spun ceva, am dezbrăcat destule femei, pe dumneavostră doar vă voi îmbrăca” (p. 16).

Partea secundă a acestei cărţi este consacrată celui de la care s-a dat numele teatrului buzoian, primul teatru de proiecte din ţară, experimentul fiind extrapolat şi în alte oraşe de pe cuprinsul României. Sînt, în primul rînd, analizate cele 19 scrisori trimise de părintele Omului cu mîrţoaga, lui Dumitru Trancă, director al Centralei Editoriale în acea vreme. Donate de cărturarul Alex. Oproescu Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu”, aceste scrisori, elaborate şi expediate de dramaturg în perioada 15 iunie 1963 – 28 noiembrie 1965, au fost tipărite de Marcela Chiriţă într-o broşură intitulată G. Ciprian. Scrisori către Dumitru Trancă, editată într-un număr de 400 de exemplare şi distribuite gratuit, cu prilejul inaugurării teatrului buzoian care a făcut obiectul cărţii de memorialistică a lui Marin Ifrim care, de aici înainte face istorie literară de cea mai bună factură. Aflăm, astfel, că prenumele Gheorghe pe care-l purta oficial dramaturgul de sorginte buzoiană a devenit George pentru că sună mai bine pe frontispiciul unei instituţii teatrale. Numeroase, documentate şi pertinente sînt incursiunile, larg contextualizatoare, în viaţa şi activitatea celui mai de seamă dramaturg născut vreodată la Buzău, devansîndu-l cu mult pe Ion Băieşu care-i calcă pe urme fără să intre în competiţie reală cu el. Ciprian a avut norocul să fie introdus în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, a divinului critic George Călinescu, şi să-i fie jucată capodopera sa, Omul cu mîrţoaga, pe scene vestite din străinătate: Paris, Berna, Praga sau Berlin, peste tot punerile în scenă bucurîndu-se de cronici favorabile, inclusiv de aplauzele publicului din respectivele oraşe europene. George Ciprian (1883-1968) rămîne autorul a cinci comedii, a unui roman şi a două volume de memorialistică. Teatrul care-i poartă numele şi i-l transformă în renume este „singura instituţie producătoare de cultură reală, într-un oraş în care nu există altă entitate colectivă care să presupună atîta încărcătură educativă, în afara unor instituţii bugetivore cu voie de la buzunarul neîntrebat al plătitorilor de taxe şi impozite curente” (p.  84).

Înfiinţarea teatrului „George Ciprian” a fost salutată de personalităţi cu putere de decizie la acea vreme: Aurel Gubandru, prefect al judeţului, Viorel Constantinescu, preşedinte al Consiliului judeţean, Lazăr Isvoranu, consilier şef al Inspectoratului pentru cultură Buzău ş.a.

Cartea teatrului sporeşte în chip fericit şi diversificator bibliografia lui Marin Ifrim, personalitate cu incontestabilă forţă catalizatoare a culturii şi literaturii buzoiene şi, implicit, naţionale.

Revista indexata EBSCO