Feb 26, 2018

Posted by in MOZAIC

Ioan LASCU – Anii tulburi care au schimbat lumea

 

După primul război mondial ţările învinse au cunoscut o bulversantă perioadă de instabilitate. Germania a traversat o criză profundă în urma prăbuşirii monarhiei şi a recrudescenţei mişcărilor de stînga gata să instaureze chiar un regim probolşevic. Austro-Ungaria s-a fărîmiţat în mai multe părţi care au format state naţionale suverane. S-a destrămat de asemenea şi Imperiul Otoman, atîta cît mai rămăsese din el. Rusia ţaristă, retrasă din tabăra Antantei în 1917, a cunoscut cele mai mari răsturnări. Dacă vechiul imperiu nu a putut fi, pînă la urmă, pulverizat, el s-a metamorfozat, din 1917 pînă în 1922, într-un imperiu nou, guvernat de o dictatură de extremă stîngă şi camuflat după o denumire iniţial înşelătoare şi pompoasă: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, pe scurt URSS. Dacă vechea Rusie imperialistă nu a putut fi fărîmiţată, atunci ea a fost lăsată în seama bolşevicilor şi oficial izolată pe plan politic şi diplomatic, cel puţin pînă la al doilea război mondial. Anul 1917 a fost realmente zguduitor. În februarie/ martie au izbucnit puternice mişcări de stînga ce au dus la răsturnarea ţarului şi la instalarea unui guvern provizoriu condus de Kerenski, cu orientare de stînga, cu faţa către facţiunea menşevicilor, separaţi de stînga extremă a bolşevicilor. Cei din urmă, majoritari, avîndu-l la proră pe Vladimir Ilici Lenin, nu s-au mulţumit cu răsturnările din februarie şi au pus la cale o nouă insurecţie pentru a cuceri puterea în stat, ceea ce le-a şi reuşit. Revoluţia din din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, cunoscută în manualele de istorie comuniste sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (MRSO) a adus la putere partidul bolşevic. Luptele au degenerat într-un război civil purtat între Armata Roşie, nou înfiinţată, şi, în principal, Gărzile Albe, contrarevoluţionare, fidele vechiului regim.

Revoluţia rusă a fost una dintre cele mai mari aventuri din istoria modernă, ca şi Revoluţia franceză, al cărei bastard a fost considerată. Unele concepţii din doctrina revoluţionară franceză, ca de exemplu cea privind educaţia copiilor în instituţii colectiviste ale statului, s-au regăsit, cel puţin în primul deceniu, şi în construcţia revoluţionară bolşevică. Nu mai vorbim de practica aşa-zis revoluţionară a terorii, în vederea menţinerii la putere, ca şi de abolirea monarhiei şi de desfiinţarea vechilor clase sociale – nobilimea şi, în cazul revoluţiei ruse, burghezia, ambele considerate inamici mortali ai noii ordini. Aventura revoluţionară bolşevică, soldată cu nenumărate victime, a instaurat teroarea pe termen lung. S-a întîmplat mai întîi în „maica Rusie”, devenită peste noapte Uniunea Sovietică, iar după nici trei decenii, începînd din 1945, binecunoscuta teroare roşie a fost exportată şi într-o serie de ţări est-europene şi asiatice. Nikolai Berdiaev a spus odată, vorbind despre destinul Rusiei, că este istoria chinului, dar nu numai pentru propriul popor ci şi pentru alţii. Experienţa istorică a României în perioada 1945-1989 este o dovadă mai mult decît suficientă.

Acreditată de adepţi ca fiind fără tăgadă cea mai dreaptă dintre orînduiri, societatea comunistă milita declarativ pentru fericirea universală şi profetiza sfîrşitul triumfal al istoriei. Epoca postistorică de care s-a vorbit după prăbuşirea sistemului comunist a fost deci vizată cu multe decenii mai devreme, dar în cu totul alt mod. Niciuna dintre cele două profeţii nu s-a împlinit: între ideologie şi realitatea social-istorică a fost un vid imposibil de umplut. Diferenţa enormă dintre profeţie şi practică a condus finalmente la prăbuşirea sistemului. Inadvertenţele şi eşecurile, mascate de o propagandă mincinoasă şi de o manipulare fără scrupule, caracterul represiv şi antipopular i-au înşelat pe creduli şi pe entuziaşti. Adevărul trebuia cunoscut din interior. Un caz notoriu, cel puţin pentru noi, este acela al lui Panait Istrati, care a scris şi publicat Spovedanie pentru învinşi. După şaisprezece luni în URSS (1929), în ciuda avertismentelor intelectualilor de stînga din Franţa, inclusiv ale mentorului Romain Rolland. Apoi, în 1936, André Gide a demascat, la rîndu-i, chipul ascuns al regimului stalinist în Retour de l’URSS, completat, după un an, cu Retouches à mon retour de l’URSS. În sfîrşit, în anii ’70, prin publicarea, întîi în Franţa, a Arhipelagului GULAG (1973 şi 1974, versiuni în rusă, franceză şi engleză), Alexandr Soljeniţîn, a demascat ororile sistemului sovietic, spulberînd falsele imagini ale propagandei. Fusese precedat, dar cu un răsunet totuşi mai puţin amplu, de Boris Pasternak şi al său Doctor Jivago la mijlocul deceniului 6. În 1957 romanul lui Pasternak apărea în Italia, tot în ruseşte. În 1951, Albert Camus publica Omul revoltat, unde, în capitolul Teroarea de stat şi Teroarea raţională făcea o critică dură a sistemului totalitar stalinist, într-o epocă de admiraţie a intelectualităţii occidentale faţă de respectivul regim. Apariţia eseului camusian a stîrnit o vie polemică, purtată în special cu cercurile stîngiste din presa franceză, în primul rînd cu scriitorii grupaţi în jurul revistei Les Temps modernes, condusă de Jean-Paul Sartre. Sistemul a fost idealizat sau acceptat fără rezerve de şi de alţi scriitori străini precum Henri Barbusse, care a trăit în a doua parte a vieţii în URSS şi s-a căsătorit cu o rusoaică, a dedicat două biografii lui I.V. Stalin (Un monde nouveau vu á travers un homme), dar şi revoluţiei bolşevice un roman (Le Couteau entre les dents, 1921). A fost membru al Partidului Comunist Francez dar şi al partidului bolşevic. A caracterizat revoluţi rusă drept „Cel mai mare şi mai frumos fenomen din istoria lumii.” De asemenea John Reed, conducător al Partidului Comunist American şi autor al cărţii Zece zile care au zguduit lumea (1919), inspirată de revoluţia rusă, ca şi cele două volume intitulate Red Russia. Şi el a trăit în ultimii ani ai unei existenţe destul de scurte la Moscova, înmormîntat fiind la Kremlin (1920). Nici Nikos Kazantzakis, prieten al lui Panait Istrati, alături de care a vizitat Uniunea Sovietică în 1926-1927, nu a acceptat altă viziune despre regim, despărţîndu-se, cel puţin în opinii, de scriitorul român. Cît despre Jean-Paul Sartre şi scriitorii stîngişti din Franţa, ce să mai vorbim?

O carte care se constiuie într-o mărturie sinceră şi cuprinzătoare despre revoluţia bolşevică, despre viaţa din timpului războiului civil rus, este Dispărută în Moscova, subintitulată Povestea unei spioane americane în anii 1920, semnată de jurnalista Marguerite Harrison (Editura Corint, 2017). Marguerite Harrison a pătruns într-o Rusie răvăşită de războiul civil în 1920, prin Polonia, aflată în stare de beligeranţă cu bolşevicii. A publicat cartea în 1921 – o cronică a unei revoluţii în direct, la scurt timp după eliberarea din penitenciar. Titlul sugerează, de altminteri, tocmai detenţia de zece luni la care a fost supusă de CEKA, organizaţia ce a precedat NKVD şi KGB, de fapt „mama” acestora. Dispărută în Moscova poate fi socotită, fără probleme, o monografie a vieţii politice, economice, sociale din Rusia anior 1920. Era o văduvă în vîrstă de 39 de ani, o ziaristă americană care obţinuse un permis de liberă trecere. După o serie de peripeţii, călătorind iarna cu trenul, cu sania, cu automobilul şi cu motocicleta, trecînd, printre altele, prin Vitebsk şi Smolensk, Marguerite Harrison ajunge la Moscova, unde, sub acoperirea de corespondent al Associated Press şi Baltimore Sun, desfăşoară activităţi de spionaj.

Femeie frumoasă, dotată cu o inteligenţă deosebită, Marguerite Harrison cîştigă la început încrederea mai marilor din cadrul organismelor de conducere bolşevice. Cunoaşte oficialităţi sovietice de prim rang, dar şi figuri interesante din opoziţie, catalogate generic drept contrarevoluţionare. Asistă la activităţi şi şedinţe politice, între care o şedinţă a sovietului Moscovei, ocazie cu care îl vede întîia dată pe Lenin. Il capo di tutti capi nu-i face o impresie prea favorabilă:

„…Cînd l-am văzut urcînd pe scenă, primul meu sentiment a fost unul de dezamăgire. Era un omuleţ scund, solid şi cu înfăţişare modestă, cu păr şi ten fără culoare, cu o bărbuţă ascuţită, ochi albaştri pătrunzători şi o adresare lipsită de emoţie, liniştită, aproape monotonă. Purta un costum de stofă englezească aspră şi semăna teribil cu un prosper om de afaceri din clasa mijlocie. Însă, după numai cîteva cuvinte, asemeni întregii asistenţe, am început să ascult cu atenţie. Nu magnetismul elocinţei sale mă atrăgea, ci impresia de profundă sinceritate, de neclintită încredere în sine şi subtilă putere pe care o creează. Este atît de sigur de sine şi de ideile sale, atît de logic în deducţiile pe care le face.” (Dispărută în Moscova, p. 117).

Deşi emana un anume magnetism al discursului, V.I. Lenin nu era nici pe departe oratorul avîntat şi vizionar, aşa cum voiau să-l consacre statuile şi portretele unor artişti contemporani. Avea o prestaţie mediocră în scris, dar direct, viva voce, „are talentul de a-şi exprima ideile în cele mai simple cuvinte, însă fără să devină colocvial. Dintre toţi oratorii din Rusia, el este cel mai uşor de urmărit şi de înţeles pentru un străin.” (Ibidem, pp. 117-118).

O impresie puternică, deosebită de a primului revoluţionar bolşevic, lăsa însă numărul 2 de atunci în stat: Leon Troţki, fondatorul Armatei Roşii şi comisar al Comisariatului de război. Troţki impunea prin prezenţa sa, fiind, la acea oră, cel mai inteligent dintre toţi liderii sovietici. Pe acesta, Marguerite Harrison l-a zărit prima oară tot la tribună. S-a ridicat de la masa unui prezidiu şi, „întîmpinat cu ovaţii furtunoase”, şi-a început discursul:

„…Şedea cu fruntea plecată, luîndu-şi de zor notiţe într-un carnet, aşa că nu îi vedeam decît fruntea înaltă, coama de păr cîrlionţat, castaniu-închis, şi linia care despărţea clar partea de sus a frunţii, protejată de o şapcă, şi partea de jos a feţei, bronzată de viaţa în aer liber, alături de Armata Roşie. Cînd i-a venit rîndul să vorbească, şi-a împins scaunul dintr-o mişcare scurtă, nerăbdătoare, şi s-a apropiat de mijlocul scenei. Dinainte mi-a apărut un om de statură mijlocie, lat în umeri şi cam gros în talie, însă drept şi cu o atitudine milităroasă. Avea ochi de un verde cenuşiu, o bărbie proeminentă, scoasă şi mai mult în evidenţă de o bărbuţă castaniu-deschis şi o mustaţă tunsă scurt.

Linia gurii era aspră, cinică, uşor ameninţătoare. Apoi mi-am dat seama că personalitatea acestui om avea ceva magnetic, care te atrăgea fără să vrei. Îndreptîndu-şi umerii şi cu mîinile la spate, şi-a rostit cuvîntarea în propoziţii scurte, energice, tăioase, presărate cu săgeţi umoristice. Înţelegea perfect arta de-a atrage şi fermeca publicul. O notă aproape de triumf îi sclipeşte în privirile ce se rotesc deasupra uriaşei mulţimi aflate dinaintea lui, amestecată, mi s-a părut, cu o oarecare doză de mîndrie rasială. Aproape că mi-l imaginez spunînd: «Din epoca macabeilor nu a mai stat un evreu în fruntea unei mari armate».” (Ibid., pp. 119-120).

Evident că Troţki avea carismă, spre deosebire de alţi conducători din perioada, să-i zic romantică, a revoluţiei ruse. Carisma, arta de a captiva auditoriul, inteligenţa nativă dar şi educaţia l-ar fi impresionat, se spune, şi pe Lenin, care l-ar fi propus ca succesor la conducere, avertizînd totodată asupra riscurilor unei eventuale veniri la putere a lui Stalin. Este explicabil de ce tocmai Stalin l-a forţat pe Lev Troţki să se exileze, mai întîi în Turcia şi apoi în Mexic, unde a şi fost asasinat în 1940 de un agent NKVD.

Cu ocazia unui interviu, cel mai interesant dintre toate cele luate unor lideri ruşi, Marguerite Harrison l-a cunoscut pe Felix Dzerjinski, „comisar al Afacerilor Interne, preşedinte al Comisiei Extraordinare, mai cunoscută sub numele de CEKA, şi, după cum s-a dovedit mai tîrziu, temnicerul meu vreme de aproape un an.” (Ibid., p. 181). Dzerjinski, polonez la origine, era un „revoluţionar de profesie”, care fusese anterior arestat de mai multe ori. După ce relatează cu lux de amănunte cum a ajuns în biroul şefului CEKA, ziarista americană îi face o succintă dar pătrunzătoare prezentare:

„E revoluţionar încă din 1905 şi a stat 11 ani la închisoare, sub regimul lui Nicolae al II-lea. Uitîndu-mă la el, mi-am amintit că citisem undeva despre fragilitatea şi rafinamentul lui Robespierre. E subţirel, de înălţime puţin sub medie, are părul blond, puţin rărit spre tîmple şi o bărbuţă ascuţită, trăsături frumoase, aristocratice, pielea netedă, ca de copil, şi obraji care trădează tuberculoza de care s-a îmbolnăvit în detenţie.”( Ibid., p. 182).

În expunerea care a urmat, Dzerjinski a recunoscut că CEKA „era, din multe puncte de vedere, o moştenitoare a Ohrana, poliţia secretă ţaristă, dar că existenţa ei era cerută şi justificată de situaţia postrevoluţionară.”

Pe lîngă talentul de reporter, Marguerite Harrison dovedeşte şi o nedezminţită înzestrare de comentator politic şi de portretist. Chipurile conducătorilor bolşevici din prima linie sînt realiste, convingătoare şi mai ales exacte. Concizia acelor portrete, capacitatea de a surprinde trăsăturile esenţiale, sînt demne de apreciat. Marguerite Harrison trece în revistă mai multe comisariate: Poşte şi Telegraf, Drumuri şi Comunicaţii, Sănătate Publică, dar cel mai „interesant” i se pare Comisariatul Educaţiei, „care este, indirect, şi cel mai important factor politic din Rusia actuală.” (Op. cit., p. 189). În fruntea acestuia se afla Lunacearski, şi el binecunoscut în epocă. Nici de data aceasta jurnalista americană nu se dezminte şi îi creionează şi lui un portret expresiv, bine documentat:

„Comisarul pentru Educaţie, Lunacearski, este un om extrem de cultivat, care vorbeşte fluent aproape toate limbile europene. Deşi educat în spiritul comunist, instinctiv este mai degrabă un maximalist (facţiune teroristă a Partidului Socialist Revoluţionar, n. m.,  I. L.), un artist, individualist pînă în vîrful unghiilor. Cînd l-am întîlnit, în apartamentul său din Kremlin, situat într-un palat din secolul al XVII-lea, purtînd denumirea foarte atrăgătoare de « Palatul Micilor Plăceri », unde odinioară locuise comandantul Kremlinului, Lunacearski mi-a vorbit în primul rînd despre Proletcult, marele său plan de a face cultura universală mai accesibilă maselor, şi doar foarte puţin despre planul său educaţional general. Era foarte entuziasmat de înfiinţarea unor cluburi muncitoreşti de teatru şi m-a trimis la directorul respectivului departament, cu ajutorul căruia am ajuns să văd cîteva reprezentaţii de această factură, extrem de interesante…” (Ibid., pp. 189-190).

Deşi arestată ca spioană a unui regim capitalist străin, Marguerite Harrison şi-a îndeplinit cu brio şi misiunea de jurnalistă, scriind una dintre cele mai documentate şi mai obiective cărţi despre revoluţia rusă din anii 1920-1921. De aceea cartea ei este cu atît mai valoroasă şi mai atractivă.

Revista indexata EBSCO