Feb 26, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – România și Europa: literatură, societate, națiune

 

De mare interes pentru criticii şi istoricii noştri literari este lucrarea recentă a istoricului britanic Alex Drace-Francis, Geneza culturii române moderne. Instituţiile scrisului şi dezvoltarea identităţii naţionale. 1700-1900 (traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Editura Polirom, Iaşi, 2016), care pleacă de la cercetarea concretă, pozitivistă a contextului socio-politic şi cultural, pentru a demonstra că apariţia literaturii ca fenomen estetic autonom coincide cu naşterea statului român modern şi cu afirmarea independenţei noastre naţionale. Căci „România” nu există ca realitate lingvistică, într-adevăr, decît începînd cu revoluţia de la 1848, devenind o realitate propriu-zis istorică abia după cucerirea Independenţei (1877) – ceea ce justifică observaţia că „evocarea culturii ca factor implicat în dezvoltarea istorică e discutabilă”, de vreme ce „populaţia receptoare e văzută ca un vas gol ce trebuie umplut cu un conţinut relevant”[1]. În fapt, ideea de naţiune germinează pe plan exclusiv cultural, evoluînd în paralel sau chiar în sens contrar evoluţiilor socioeconomice fundamentale[2] – lucru evidenţiat statistic de observaţia că în ţara noastră, pînă la sfîrşitul secolului XIX, majoritatea populaţiei era analfabetă (în proporţie de 87 de procente), ceea ce apropia România mai mult de ţările Orientului Mijlociu decît de cele din Europa Centrală.

În acest context, un rol major, de pedagog al naţiunii („cel mai de seamă”, după cum afirma I. Negoiţescu în Istoria literaturii române[3]), l-a jucat Titu Maiorescu, considerat „primul intelectual român cu adevărat burghez”[4], căruia i se atribuiseră numeroase şi variate misiuni în noul regat, inclusiv aceea de a întemeia „o critică literară autonomă” şi de a patrona „prima grupare recunoscută de scriitori români” (din care se vor recruta ulterior „marii clasici” ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici). Totodată, în perioada 1878-1900 se pun bazele educaţiei naţionale şi ale presei libere, literatura (ficţiunea şi teatrul) dobîndind „o formă definitivă pînă la 1900”[5]. Istoricul britanic atrage totodată atenţia asupra faptului că înfiinţarea Junimii şi a organizaţiei masonice „Steaua României” s-a datorat eforturilor propagandistice ale organizaţiei Alliance Israelite, cu sediul la Paris, care urmărea „să obţină sprijin pentru cauza emancipării evreilor într-un mediu politic neprielnic”[6]. Din acest motiv, preocupările literare ale grupării junimiste nu au fost nici pe departe exclusive, literatura fiind mai curînd un paravan pentru activitatea politică[7].

Ceea ce nu a subliniat însă suficient de apăsat Alex Drace-Francis în lucrarea domniei sale, deşi observaţiile de amănunt ar fi trebuit să-l conducă în direcţia aceasta, este că pledoaria pentru integrare europeană şi pentru acordarea de drepturi egale cetăţenilor români şi evrei nu l-a împiedicat pe Maiorescu să susţină ideea de „specific naţional” în literatură, într-o manieră ce i-a determinat mai tîrziu pe G. Ibrăileanu[8] şi G. Călinescu[9] să-l considere pe liderul junimist un continuator al paşoptiştilor moderaţi, de tipul lui Kogălniceanu sau Alecu Russo, dar şi un precursor al lui Iorga şi al sămănătoriştilor.

Afirmarea specificului naţional în literatură coincide aşadar, în epoca Junimii, cu afirmarea autonomiei literaturii ca artă – observaţie care trebuie neapărat reţinută, cu atît mai mult cu cît, de obicei, emanciparea estetică a literaturii a fost şi este văzută ca un proces ce presupune implicit discreditarea discursului identitar şi a apartenenţei la etnos. Invocînd însă argumente de ordin istoric, Alex Drace-Francis atrage atenţia asupra faptului că „legătura dintre sentimentul naţional şi valorile populare” reprezenta atunci „o caracteristică a artei europene”, ficţiunea în proză avînd chiar rolul de „a fixa caracteristicile naţionale”[10], cum şi afirmă de altfel Maiorescu în studiul său din 1882, Literatura română şi străinătatea[11]. Ca atare, privind lucrurile din perspectivă istorică, Alex Drace-Francis atribuie polemicii dintre Maiorescu şi Gherea o semnificaţie cu totul aparte, restrînsă exclusiv la unghiul politic, remarcînd doar că liderul junimist separa de fapt ideile de „ţăran”, „artă” şi „naţiune” de ideile politice progresiste, pe cînd adversarul său de la Contemporanul (care era „un idealist politic progresist”) „a  respins naţiunea în aceiaşi termeni în care a respins estetica”[12], nici unul, nici celălalt nereuşind în cele din urmă să creeze „o sferă a producţiei intelectuale care să fie independentă atît de ideea de stat, cît şi de cea de naţiune”[13].

Prezentarea istoricului britanic mi se pare, la acest capitol, mult prea succintă şi reducţionistă atît în ceea ce priveşte disputa de idei stricto sensu, cît şi în privinţa contextualizărilor, în cadrul cărora ar fi fost de menţionat măcar contribuţiile discipolilor maiorescieni (Mihail Dragomirescu, P.P. Negulescu, Al. Philippide ş.a.), dat fiind că olimpianul magistru junimist nu a răspuns punctual obiecţiilor formulate de Gherea, lăsîndu-i pe cei tineri să reacţioneze. În plus, unele afirmaţii pasagere ale istoricului englez (cum ar fi aceea că autorul Neoiobăgiei este primul critic feminist din cultura română) ar fi trebuit, cred, ilustrate cu argumente convingătoare, şi nu cu impresii de factură anecdotică, după cum amendabilă mi s-a părut opinia formulată undeva en passant potrivit căreia Caragiale ar fi plecat în exilul său berlinez din cauza repulsiei pe care o va fi resimţit faţă de politicienii autohtoni – cînd în realitate, după cum au dovedit biografii, dramaturgul s-a implicat intens în politică, făcînd campanie lui Take Ionescu la cîţiva ani buni după plecarea la Berlin (în 1908), în speranţa că va obţine fotoliul de deputat. Acestea sînt totuşi scăpări minore, justificabile la urma urmei dacă ţinem cont de profilul didactic-rezumativ al lucrării, asumat ca atare de autor în prefaţă.

Dincolo de mulţimea amănuntelor invocate pentru a susţine finalmente doar cîteva observaţii de bun simţ, trebuie precizat că meritul major al cărţii lui Alex Drace-Francis e de a fi corelat apariţia literaturii ca fapt estetic autonom (în sensul de belles lettres) cu apogeul unui îndelungat proces de modernizare, început la noi în jurul anului 1700, o dată cu afirmarea Rusiei ca mare putere europeană. În acea perioadă timpurie, cînd se afirmă pe scena istoriei geniul lui Petru cel Mare, regimul economic al Principatelor era „tributar şi protocolonial”, europenizarea realizîndu-se prin intermediul reformelor introduse de fanarioţi (consideraţi „o castă intelectuală” ce culegea informaţii pentru Poartă, intrînd în contact cu ideile europene) şi de armatele ruseşti de ocupaţie, care ne-au dat Regulamentul Organic şi învăţămîntul în limba naţională, precum şi presa şi literatura naţională (din carte aflăm că prima tipografie laică din Principate un „produs al intereselor ruseşti”). Ideea nu e nouă, rolul fanarioţilor şi al ofiţerilor ruşi în procesul de modernizare a Principatelor fiind evidenţiat de numeroşi cercetători ai trecutului nostru, istorici şi sociologi, de la Pompiliu Eliade[14], Ştefan Zeletin[15] şi E. Lovinescu[16], de pildă, la Paul Cornea[17] şi Neagu Djuvara[18]. Pînă şi Unirea din 1859, afirmă Drace-Francis, a fost un ecou nu atît al voinţei naţionale, cît al voinţei marilor puteri vecine (austriecii şi ruşii). Mai mult decît atît, introducerea limbii române în instituţiile de învăţămînt superior de la Bucureşti şi Iaşi se va datora tot fanarioţilor, şi nu domnilor pămînteni numiţi după 1821, într-un moment al istoriei noastre în care educaţia „nu mai conferea titluri, reputaţie sau rang indivizilor”, ci era văzută „ca o cale de a stabili o genealogie culturală pentru comunitatea etnică”[19]. După Revoluţia de la 1848, observă autorul prezentului studiu, are loc un fenomen de regres, cînd învăţămîntul primar „dispare cu totul”, domnii pămînteni preferînd franceza pentru a înăbuşi manifestarea zgomotoasă a sentimentului naţional, în vreme ce intelectualii naţionalişti „erau în acelaşi timp importatori de literatură străină şi creatori de tradiţii naţionale”[20].

Ca atare, conchide istoricul britanic în mod justificat, revoluţia a produs la noi o adevărată ruptură între stat şi societate, astfel că abia în timpul domniei lui Carol I, cînd Principatele unite pe vremea lui Cuza îşi cîştigă independenţa, se manifestă public şi „prima generaţie care deţinea poziţii în stat obţinute exclusiv pe baza competenţelor profesionale”[21]. E vorba de emergenţa pe scena istoriei a intelectualilor ca grup specific (o dată cu apariţia universităţilor şi excluderea clericilor din poziţiile de influenţă), ceea ce a condus la dezvoltarea oratoriei parlamentare[22] şi la estetizarea jocului politic, cu precizarea că politica ajunge să nu mai reprezinte decît aparent o confruntare bine definită între interesele anumitor clase sociale (marii latifundiari, clasa de mijloc, ţăranii), sfîrşitul secolului al XIX-lea consfinţind dizolvarea identităţilor doctrinare şi afirmarea tot mai vădită a populismului ca discurs politic transideologic[23]. Observaţia aceasta ar merita dezvoltată într-un studiu de sine stătător, în cazul de faţă mulţumindu-ne doar să o semnalăm şi să-i evidenţiem importanţa.

Revenind la geneza conceptului modern de literatură, autorul prezentului studiu insistă asupra importanţei pe care a avut-o presa în formarea unui public capabil să guste mai întîi zelul naţionalist şi mai apoi performanţa estetică. În perioada paşoptistă, de pildă, ziarul a fost „un instrument de o importanţă majoră pentru construirea şi definirea conceptului de popor”[24], cu care ajunge să se identifice metonimic, literatura manifestîndu-se abia ulterior ca un domeniu distinct de scrierile cu caracter informativ şi oficical, şi numai după ce va fi slujit interesele comunităţii, devenind înainte de toate reprezentativă din unghi socio-cultural. Ca atare, dincolo de înţelesul primar al conceptului de „literatură” (acela de învăţătură, de sumă a cunoştinţelor transmise în formă scrisă în general), Alex Drace-Francis subliniază apăsat semnificaţia sa ambivalentă, vădită prin aceea că literatura „pe de o parte promovează naţionalitatea ca forţă politică, iar pe de altă parte neagă orice implicare politică”, „influenţa apuseană” şi „naţionalismul românesc” fiind în fond „fenomene concomitente”[25]. În fond, după cum sper că am reuşit să subliniez în cele de mai sus, aceasta şi este ideea pe care îşi construieşte istoricul britanic întreaga demonstraţie, arătînd mereu că naţionalitatea încetează a mai fi o formă fără fond în momentul cînd România îşi cucereşte idependenţa iar literatura devine autonomă din punct de vedere estetic – adică în epoca Junimii, cînd esteticul se emancipează de cultural iar meseria de scriitor devine o profesie liberală.

Analizînd aşadar geneza culturii române moderne prin prisma unor instituţii şi grupuri specifice (şcoli, universităţi, tipografii, ziare, intelectuali), istoricul britanic a dovedit convingător că literatura noastră autohtonă a reprezentat „un instrument pentru recuperarea demnităţii naţionale”[26], recîştigarea acestei demnităţi însemnînd însă o pledoarie pentru integrarea europeană, şi nu pentru separarea de Europa. Evitînd interpretarea istoriei în cheie ideologică şi revendicîndu-se de la un tip de pozitivism salubru, ce reclamă în permanenţă recursul la document, Alex Drace-Francis nu vede în cultura română nici „rezultatul politic al unei mişcări culturale interne”, nici „produsul psihologic al practicilor de lectură instituite de capitalismul tipărit”,  ci „o manifestare complexă a modernizării”, definită drept „un amestec de forme şi practici prin care mijloacele pentru diseminarea ideilor despre naţiune şi iluminare au fost atît instituite, cît şi simulate”[27].

Profesionalismul şi onestitatea demersului investigativ, precum şi absenţa oricărui parti-pris ideologic fac din această lucrare a lui Alex Drace-Francis un studiu de referinţă, de neocolit de acum înainte în bibliografia temei, altminteri nu foarte bogată. Merită apreciate de asemenea şi originalitatea interpretărilor, şi percutanţa argumentaţiei, autorul ştiind să facă lumină de fiecare dată în noianul de informaţii, fără a cădea pradă factologiei care, în studiile multor istorici, parazitează ca neghina ideea.

Citite în oglindă, studiul istoricului Alex Drace-Francis şi cel al criticului şi teoreticianului literar Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Naşterea unei mitologii a productivităţii în cultura română (Institutul European, 2016) descriu acelaşi proces de geneză şi de evoluţie a conceptului de literatură română modernă, de data aceasta într-o manieră cu adevărat nouă şi provocatoare, menită a declanşa un dialog fertil atît în spaţiul academic românesc cît şi pe piaţa internaţională a ideilor.

 

[1] Alex Drace-Francis, Geneza culturii române moderne. Instituţiile scrisului şi dezvoltarea identităţii naţionale. 1700-1900, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Editura Polirom, Iaşi, 2016,   p. 15.

[2] Ivi, p. 14.

[3] I. Negoiţescu, Titu Maiorescu, în Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, pp. 104-106.

[4] Alex Drace-Francis, Geneza culturii române…,  p. 195.

[5] Ibidem, p. 23.

[6] Ibidem, p. 199.

[7] Despre legăturile dintre Junimea şi masonerie, vezi Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Editura Timpul, Iaşi, 2003, pp. 43-60.

[8] G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, în Scrieri alese, selecţia textelor, notă asupra ediţiei, cronologie şi refeirnţe critice de Antonio Patraş şi Roxana Patraş, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Iaşi, 2010, pp. 71-88.

[9] G. Călinescu, Titu Maiorescu, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, pp. 397-419.

[10] Alex Drace-Francis, Geneza culturii române…,  p. 201.

[11] T. Maiorescu, Literatura română şi străinătatea, în Opere, vol. I, Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Studiu introductiv de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, pp. 545-575.

[12] Alex Drace-Francis, Geneza culturii române…,  p. 207.

[13] Ibidem, p. 209.

[14] Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

[15] Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

[16] E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, ediţie, studiu introductiv şi note de Z. Ornea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

[17] Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.

[18] Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), traducere de Maria Carpov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

[19] Alex Drace-Francis, Geneza culturii române…, pp. 63-64.

[20] Ibidem, p. 135.

[21] Ibidem, p. 150.

[22] R. Patraş, Notă asupra ediţiei, în Oratorie politică românească (1847-1899), vol. I, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Iaşi, 2016.

[23] Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucureşti, 1999; vezi de asemenea şi Sorin Adam Matei, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Editura Compania, Bucureşti, 2004.

[24] Alex Drace-Francis, Geneza culturii române…, p. 151.

[25]Ibidem,  pp. 146-147.

[26] Ibidem, p. 43.

[27] Ibidem, p. 213.

Revista indexata EBSCO