Feb 26, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Eminescu și „romantismul tipologic”

 

Din fabulosul tezaur eminescian, ca „parte a întregului”, Theodor Codreanu propunea recent, sub sigla Editurii Academiei Române (2017), „o sută şi una de poezii”, semnînd, dincolo de selecţie, un solid (cum altfel?) studiu introductiv, o densă schiţă biografică şi o notă asupra ediţiei. Reputatul eminescolog, cel care, încă în 1984, vorbea despre „partea arheică” a fiinţei, îl scoate pe marele poet de sub povara unor etichete care au făcut carieră, invocînd romantismul fundamental, oferind, prin vocea lui Eminescu, la o lectură proaspătă, „o turnură antimodernă”. În fond, demiurgismul poetului, „un organism complet” (observase G. Ibrăileanu), acoperă o uriaşă gamă lirică. Şi, dincolo de apartenenţa declarată (v. Eu nu cred nici în Iehova), poetul-artizan, încercat de „setea” formelor perfecte, era interesat nu de estetica veche, ca „proporţie de forme” („frumuseţi moarte”, cum zicea), ci de „proporţia de mişcări”. Or, în Poezia ca „poveste”a armoniei, prefaţînd opul, Theodor Codreanu desfăşoară, cu bogăţie argumentativă, o repunere în drepturi a celui care, taxat, oarecum minimalizant, drept „romantic întîrziat”, ni se oferea, ca „om al timpului modern”, îmbrăţişînd bogăţia vieţii („în poveşti trăieşte Archaeus”), printr-un legitimism de ordin divin, recunoştea Blaga.

Folosind ediţia N. Georgescu, obligatorie acum, credem (v. Poesii, Editura Academiei Române, 2012), restabilind intenţionalitatea (voinţa) auctorială, Theodor Codreanu menţionează, inevitabil, arhitectura ediţiei princeps şi intervenţiile lui Titu Maiorescu, „abuzive”, trezind, se ştie, ostilitatea poetului. Iar editologia a cunoscut, în cazul lui Eminescu, variate rezolvări. Cîteva observaţii se cuvin reamintite. Soluţia Perpessicius (el însuşi o instituţie!) era cronologică, ca şi cea a lui D. Murăraşu, recent reeditată, mizînd pe „învîrstarea” antumelor şi postumelor. Adică o nouă organizare, meticulosul clasicist (ignorîndu-l, curios, pe G. Călinescu, considerat un „un trişor”) livrînd răbdător comentarii probe, informate, stabilind – în chip metodic – liniile de dezvoltare (geneză, surse, paralelisme). Urmărind cronologia spiritului liric eminescian, „în desfăşurare”, dar şi alianţele spirituale, genealogia unor idei, indicînd date verosimile, sensuri germinative şi vecinătăţi în premieră.

Oricum, romantismul îi sigilează opera, dar nu e cazul să cădem în eroarea de a-l examina pe Eminescu în cadrul duratei scurte a curentului romantic, ne prevenea G. Gană. Şi, categoric, e vorba de un romantism tipologic, nu istoric. Încît, dincolo de povara etichetologiei, poetul trebuie văzut / apropriat în perspectiva duratei lungi a romantismului, recuperînd „romantismul înalt”, dar afirmîndu-se plenar şi în cel de tip Biedermeier (cf. Virgil Nemoianu). Etichetările, se vede, abundă, imaginile lui Eminescu se succed după capricioasa meteorologie a recepţiei, decisă de mari „inspiraţi” ori de conjuncturile socio-politice. Poetul/ gazetarul (oficializat, sărăcit, falsificat) a fost „exploatat” şi manipulat, servind toate cauzele. Exegezele mai proaspete pledează pentru ipostaza postromantică (cum a spus, primul, Vl. Streinu) sau cea existenţialistă (Edgar Papu); se înţelege, e vorba de „un existenţialism nativ, nesofisticat” observa şi Mihai Cimpoi interesat, încă din 1998, cînd îşi susţinea un doctorat despre poetul Fiinţei, de dorul plenitudinii şi acel terorizant „vis al nefiinţei”, proiectat pe fundalul deznădejdii cosmice. Eminescu trăieşte „în zarea dorului”, într-un copleşitor – prin vastitate – orizont cultural, testînd limitele prin cunoaşterea hyperionică, spunea George Munteanu. Întrezăririle, nedumeririle şi întrebările care foiesc şi germinează în acest urieşesc şantier, converg, finalmente, spre a tensiona drama cunoaşterii, convocînd suferinţa, singurătatea, melancolia, dorinţa (dorul) şi, inevitabil, angoasa. Fiindcă, în evoluţia imaginarului poetic, pe ruta Destin-Legendă-Fiinţă, propusă de Dan Mănucă, punctul terminus ar fi o „interioritate esenţializată”; căutarea Fiinţei presupune efortul iniţierii, acest „pelerinagiu” („din fiinţă în fiinţă”, scria însuşi Eminescu) nefiind „nicicînd încheiat”.

Este interesantă, reamintim, explicaţia pe care o avansa A. C. Cuza, din păcate într-o valorificare editorială tîrzie, fără consecinţe (Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, 2 vol., Ed. Seaculum I.O., 2010), inserată în Corpusul receptării critice a operei eminesciene. Potrivit lui A.C. Cuza, romantismul ar fi un „fenomen sufletesc permanent”, nicidecum o şcoală literară, în ireductibilă opoziţie, însă, cu raţionalismul cosmopolit, infamant. Or, Eminescu, „dezbrăcat de orice interes egoist”, gîndea „arhaist, organic”, sub flamura spiritualismului istoric, într-o epocă ne-romantică. Raţionamentul cuzist respinge teza că Eminescu (o „monadă”, suferind de un pesimism congenital) ar fi fost modelat de Junimea, tipic raţionalistă, scientistă. Dar selecta societate ieşeană, ca mediu cultural superior, i-a acordat „o înţelegere formală, cel puţin”. Conjuncţia fericită a unor mari personalităţi, într-un „context al genialităţii” (cum a spus Edgar Papu) a creat un mediu receptiv, de altitudine, fără a-l „atîrna”. În numele conservatorismului romantic, Eminescu va ataca, în Epigonii, „generaţia de raţionalişti”, crede Theodor Codreanu, ca „semnal viguros al rolului de educator naţional”. Cinstind, însă, entuziasmul idealist, filonul romantic, naţionalismul, ferit de orice „înăcrire egoistă”. Theodor Codreanu are dreptate să observe că eminescologia ar fi arătat altfel dacă studiul lui A.C. Cuza apărea la timp.

Preluînd intuiţia călinesciană („descoperind” nucleul erotic al liricii eminesciene), Pompiliu Constantinescu observa, în Eros şi daimonion (RFR, nr. 7/1939), eseu din care spera să tragă „o cărticică”, proiect abandonat, din păcate, că, prin titanism şi demonism, poetul experimentează absolutul, cunoaşterea metafizică fiind „un act de posesiune cosmică”. Însăşi „desmărginirea” eului, ieşirea din limite, categoria „departelui” (E. Papu), forţa interogativă chestionînd simultaneismul spaţio-temporal, transposibilul (în termenii lui George Popa) deschid semnificaţii metafizice, culminînd cu eliberarea de finitudine, marcînd libertatea metafizică supremă. Fulguraţiile şi bruioanele eminesciene, vizionarismul poetului, forţa sa imagistică, de sens ontogenetic, au trezit perplexitate; în pofida condiţiei de „diletant în ale ştiinţelor” (cf. G. Călinescu), tot marele critic recunoştea că în cîmpul economiei politice, de pildă, poetul „se mişca în voie”, familiarizat cu acest „soi de idei”. Alţi exegeţi au remarcat, printre numeroasele intuiţii şi anticipări, de proiecţie cosmicizantă, „lecţia de relativitate” (chiar Theodor Codreanu), transcosmologia (Pompiliu Crăciunescu), teoria ecuaţiunii universale, curba în infinit a Universului etc., poetul încercînd, spunea Slavici în Amintiri, a se dumiri, a pătrunde „adevărata fire a lucrurilor”. Ştiind că, potenţial, stăpîneşte „coardele omenirei întregi”, că în cei mari „fiecare regăseşte sîmburele individualităţii”, bănuind apoi că şirul de „glosatori”, aplecîndu-se asupra operei sale, va osteni „întru sursierism”, cum sarcastic se pronunţase G. Munteanu. Ca poet antropogonic, Eminescu vrea să prindă sensul totalităţii, ştiind că „în fiecare om Universul s-opinteşte”.

Apropierea de poezia lui, aşa cum au verificat, în timp, cohorte de exegeţi, rămîne dificilă. Melodicitatea, densitatea, vraja, „te fură de la sens”, constata Petru Creţia. Putem invoca maioresciana teză a seninătăţii abstracte, tendinţa către nemărginit a lui D. Caracostea, melancolia ca sursă a lirismului (la G. Gană) ori experienţa scindării personalităţii (ca „centru generator”, la Mircea Cărtărescu), fără a epuiza, bineînţeles, eminescianismul. Şi Luceafărul poartă tensional această „dramă a antinomiilor”, fără a rămîne doar un vis erotic, eşuînd în terestritate. Adevărat, experienţa iubirii dă sensul vieţii, dar în viziunea de dată recentă a Gisèlei Vanhese (Portret d’un dieu obscur, Dijon, 2011), înţelegînd Luceafărul, într-o „lectură nocturnă”, ca summa a creaţiei eminesciene, Cătălina rezistă ispitirii demonice. Mai mult, Luceafărul este, în tectonica imaginarului, suprema cristalizare a efortului eminescian, îndatorat, de regulă, „mitosului”, transportînd viziuni pure, genuine. Atras, dimpotrivă, de poetica latentă, doritor a prinde „sunetul originar”, Ion Negoiţescu propunea „sondagii verticale”, deplîngînd „neptunicul” raţional. Critica genetică cere o percepţie sinestezică, observa, cu temei, Alex Goldiş, impunînd un Eminescu conflictual, căzut – sub influenţa corupătoare a lui Maiorescu, constata Negoiţescu – din „plutonicul vizionar”.

Dar contradicţia lui Eminescu, trecut prin „vămile cunoaşterii”, este imanentă structural. Falsa indiferenţă (în sensul de neatinsă) la care aspiră, cu accente ignifice în excepţionala Odă („mă topesc în flăcări”), înseamnă, de fapt, o despătimire; dezbinata fiinţă, polarizată, rîvneşte starea repaosului, alinînd (definitiv) suferinţa, cîndva „dureros de dulce”.

Cum am putea citi, oare, în diagrama poeziei eminesciene (taxată, prin unele voci, ca involutivă), Luceafărul? O alegorie supralicitată, de o impresionantă carieră orală, un testament şi o „capodoperă rezumativă” sau o operă canonică de prim rang, transportînd în viitorime „imaginea esenţială a poetului”? Chiar mitul lui Eminescu, poate (cf. Rosa del Conte). Autorul, presimţindu-şi dezastrul apropiat, adunîndu-şi energiile într-o erupţie cu substrat autobiografic, scria T. Vianu, „s-a întrecut pe sine” (v. Poezia lui Eminescu, 1930). Să se fi bucurat acest răspuns ultim, definitiv, îmbibat de clişee romantice, acreditîndu-i condiţia hyperionică („Ca un luceafăr am trecut prin lume”) de o mai mare importanţă decît ar fi meritat, cum crede N. Manolescu, supărat de cadenţa „prea bruscă” a poemului? Cum am putea citi superba Oda (în metru antic) decît ca o paradigmatică aventură existenţială, purificată, părăsind encomiul iniţial, napoleonian, proiectată în absolut, în care, încercat de cauze lumeşti, poetul spera să afle, într-un limbaj rece, despătimit, unitatea pierdută, redempţiunea, acea „nepăsare tristă”, însingurarea cosmică, predînd lecţia efemerităţii, deja „învăţată”: „Pe mine mie redă-mă!” Atingînd – aspiraţional – repaosul care împacă fiinţa.

Cioran, ne amintim, acuza – prea obligat faţă de cel ce scrisese Rugăciunea unui dac – „tulburarea” eminesciană, o „desperare” împinsă la limită, îmbrăţişînd zădărnicia şi nimicnicia, mîntuindu-ne de mediocritate. Gîndirea lui Eminescu ţintea ilimitatul, trecea „deasupra existenţei”, cum cerea Nietzsche, străpungea, prin străfulgerările ideatice, largi orizonturi vizionare. Trăind paroxistic „vremuirea”, efemerul, în nestinsa-i aspiraţie spre fiinţarea ideală, se instala în prezentul etern, evadînd din cercul ontologic al suferinţei. Venind dintr-un colţ de lume „sabotat de zei”, Cioran constata că „excesele Dacului” configurează imprecativ o apoteoză negativă, poemul „clarvăzător” fiindu-i de mare ajutor, se mărturisea, în efortul de „a rezista ispitei de a renunţa la tot”; şi marcîndu-l decisiv în tinereţe, de vreme ce „nenorocul originar”, neantul valah, nimbul înfrîngerilor etc. revin obsesiv, cu o „ură iubitoare”, în creaţia sa, acolo unde „totul avortează”.

Iată că, instalat în centrul iradiant al canonului, exigentul şi chinuitul Eminescu obligă la „o lectură gînditoare”, cum recomanda Eugen Simion, creînd, nota concluziv Theodor Codreanu, sub cupola „romantismului atoatecuprinzător”. Etatizat, ritualizat, confiscat sau deformat, incomodul poet a fost, în timp, „ţinta” unor merituoase colective de cercetare, dispărute după ce misiunea a fost îndeplinită. Din păcate, eminescologia, ca ştiinţă eponimă, „n-a prins rădăcini la noi”, nota mîhnit N. Georgescu; ea, lipsită de instituţiile aferente, rămîne „o ştiinţă fantomatică”. Doar entuziasmul şi competenţa unor exegeţi devotaţi (precum Theodor Codreanu, în prima linie), slujind cu osîrdie, pe cont propriu, cauza, ţin în viaţă o disciplină respectabilă pe care netranzacţionalul Eminescu, purtînd în viitorime „raza naţiunii”, o merită, negreşit.

Revista indexata EBSCO