Feb 26, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Adi Cristi sau poetica întîmplării din abisul cotidian

 

„Vin din lumea cuvintelor interzise,/ închise în frica de lumină”

La momentul debutului, vizibil era în poezia lui Adi Cristi un regim cu tentă experimentală, dispus să uimească prin sclipiri ludice inteligente sau rebele fantazări lexicale, înteţite prin chiar destăinuirea cu care se deschidea volumul iniţial Play back. Fiinţa lucrurilor (Albatros, 1983): „aruncîndu-mă-n mine, am uitat să-mi pun paraşuta!” Tehnica sincronizării imaginii filmice cu banda sonoră, făcută la o masă de dublare, sau a imprimării vocii înainte de emisiune, pentru a asigura o înregistrare controlată, îi inspiră autorului ideea decalajului dintre datul iniţial genuin al fiinţei, şi proiecţia sa la vedere, coruptă de circumstanţial, ruptură de nerecuperat a unei „părţi stăpînite” a eului de una „aranjată”, trucată, ca să corespundă, „să dea bine” în social. Altfel spus, un post-sincron imperfect distanţează cele două ipostaze de sine, le înstrăinează fatal, fapt ce la Nichita Danilov sau Matei Vişniec ducea spre multiplicarea teatrală a eului, prin „voci” şi măşti în acţiune. Rezolvările ironice ale lui Adi Cristi trag cu ochiul mai mult spre Marin Sorescu, decît spre congenerii optzecişti – vrînd a spune că omul grăbit din cotidian îl lasă în urmă, îl ratează pe gînditorul neputincios din adîncurile firii: „trec prin numele meu vizitîndu-mi destinul!/ încăperile şi balcoanele/ dependinţele curţile interioare/ zidurile şi podurile şi turnurile/ neîntîlnindu-mă înstrăinîndu-mă/ ca o lumînare plecată să aducă lumină/…/ cîtă străinătate încape în numele meu/ învăţat pe de rost/ asemenea orizontului privirii printr-un binoclu/ fără lentile:/ eu lovind în pingele/ rămîn eul care loveşte-n pingele/ şi nicidecum vizionarul/ şi nicidecum filosoful sau poetul!” Discursul contează pe un lirism lucid, cu pigmentul dezabuzării joviale, dincolo de care se întinde reflexia sterilă şi locul comun: „ochii au văzut inexistentul/ atît de aproape/ încît/ am început să nu mai exist/ lacrima ta a fost întîlnită/ în sîngele meu/ trupul cîntărea/ cît/ zborul de pasăre nezburată/ cît/ pasărea dezbrăcată de pasăre/ numele a deschis gura/ mutului (sic!) – rotundul inexistent/ al cuvîntului…” Ieşirea la rampă balansează între declamativul solemn şi sarcasmul volubil, pe plac textualismului parodic, probînd poza unui temperament bătăios, gata de luptă dreaptă: „sînt violent/ agresiv/ tragic/ nervos/ crud!/ nu am terminat nimic/ a termina un lucru înseamnă a-l omorî, a-i lua sufletul./ Sînt un mormînt neterminat/ şi el poate fi/ orice şi oriunde/ :nu pot fi începutul/ nu pot fi desăvîrşirea/ între ele exist – formă sublimă/ privit de dincolo de banal.” (Interviu)

Înstrăinarea şi criza de autocunoaştere sînt temele predilecte ale acestei perioade de studiu, în care spectacolul vîrstei se lasă în voia căutărilor de sine şi a mişcărilor excentrice. Încet-încet, dedublarea eul autentic/ eul complezent, într-un play back decalat, se duce spre confruntarea memorie/ senzaţia cotidiană, marea încercare de opţiune a optzeciştilor, pe seama căreia s-au făurit varii subversiuni: „Trupul împins înspre treizeci de ani/ nu-mi aparţine. Secretele lui nu-mi aparţin/ continui disecţia braţului stîng/ (trunchiului capului membrelor)/ căutîndu-mă pentru noaptea ce încă…/ dar în care/ prezenţa mea va fi obligatorie/ apar în spatele propriului meu spate. Ies/ ca dintr-o pîndă. Obsesia peliculei ce-mi memorează/ existenţa înlocuieşte-n mine/ epiderma carnea oaselor şi iată! acum/ sîngele/ un bot zăbălos de viţel – simt secunda/ mîngîindu-mi secundele…” (Monolog într-o posibilă dispoziţie). De aici la exerciţiul cu rupturi discursive nu e decît un pas, făcut lesne în poemul-dialog cu Picasso, în bună manieră suprarealistă: „hei, sînii tăi înfrînează roţile trenului/ speriind (echivalentul verbului a descompune obţinut în condiţii de panică) mişcarea după doi vectori ai dracului/ de sfioşi (fiind vorba de noi înşine adjectivul suferă profunde modificări sufleteşti)/ ca un protest de sfioşi – neruşinaţii!/ porţi în ei două cirezi de vaci/ mînate spre porţile abatorului: mîinile mele/ îngheţate nervoase.” Poetul este dispus să experimenteze datele existenţei şi cred că aici se află programul său de cursă lungă, în prezenţa care pîndeşte prezentul şi „secunda care mîngîie secundele”. Va inventa o formulă de auto-apărare, prin care să se ştie, în cazul său, că unul este Cristi-cel-adevărat şi alta ce se comentează pe seama lui în spaţiul public, adică: „Eu sînt ceea ce sînt, şi nicidecum ceea ce-mi spun alţii ca sînt!” Zicerea aceasta hîtră, sugerează că poezia ar putea deveni locul deplinei sincerităţi şi al condiţiei identitare, dincolo de aparenţe, ipoteze sau bîrfe.

 

„fiecare purtăm în noi/ o astfel de trezire/ uneori ne salvează,/ alteori ne ucide”

Cartea n-a trecut neobservată. În revista „Săptămîna”, rubrica La judecata de apoi a poeţilor, unde Eugen Barbu se războia cu barzii timpului, îl situează pe autorul nostru printre primele victime, alături de Ion Stratan, cu rumori în lumea generaţiei tinere de scriitori, pentru care orice prigoană sau corecţie ideologică de acest fel din partea publicaţiei cu epoleţi trecea ca faptă eroică şi ieşire a victimei din anonimat.

Pe numele de acasă Rosentzveig Adrian (n. la Bacău, 27 aprilie 1954), Adi Cristi nu s-a împăcat prea tare cu profesia de inginer constructor pentru care s-a pregătit (licenţiat al Politehnicii ieşene, promoţia 1979), ispitit timpuriu de palpitul poeziei şi de „nebunia de a scrie”. Într-un interviu luat de Cassian Maria Spiridon, povesteşte cum a debutat în „Flacăra Iaşului”, în martie 1965, pe cînd avea nici 11 ani, la moartea liderului comunist al vremii, cînd a scris cu durere o poemă funebră, A murit un om, afişată pe mai multe coli prin casă: „Ei bine, relaţia mea cu Gheorghiu-Dej se rezuma la faptul că, în ultima sa vizită de lucru la Iaşi, eu am reuşit să mă caţăr pe Cadillacul oficial, ajutat de personajul în cauză, despre care aveam să aflu mai tîrziu cine este. Atunci, pentru mine, era un nene care mi-a dat o mînă de ajutor să mă plimb cu frumoasa limuzină americană, pentru a avea ce povesti copiilor din bloc. Bunică-mea văzînd dezastrul pe care l-am produs prin casă cu afişajul meu mortuar şi mai ales cît de afectat eram de moartea lui Dej, mi-a luat producţia literară si a dat-o unei colege de-a ei ce lucra vis-a-vis de bloc, la Flacăra Iaşului. Aceasta a fost prima mea poezie scrisă. Evident, după aceea nu mi-a mai ieşit nimic, poate şi pentru că, între timp, se încăpăţîna să nu mai moară nici un cunoscut.” (v, „Poezia”, 3/ 2006) Mai tîrziu, în deceniul întunecat, realiza un cenaclu „Lupta cu inerţia”, unde avea să se contureze Grupul celor patru poeţi de la CUG, rebelii pre-revoluţiei de la Iaşi, din 14 decembrie 1989 – Cassian Maria Spiridon, Aurel Ştefanachi, Nicolae Panaite şi Adi Cristi; şi tot el mai inventa o formă de spectacol liric, un Studiou de poezie, inaugurat pe 12 decembrie 1982, la Muzeul Teatrului Naţional din strada Vasile Alecsandri, primul invitat fiind poetul – pe atunci marginalizat – Mihai Ursachi. „Pe parcursul mai multor stagiuni, au ajuns la Iaşi, pe cheltuiala noastră, cei mai mari poeţi ai României. Am reuşit conturarea pe viu a generaţiei 80 şi nu numai.” Un arc de timp se aşterne, iată, de la experienţa de atunci, din odiosa perioadă, pînă la simandicoasa Gală „Scriitorii anului” de azi, de la Pallas Mall, proiect pus la cale de acelaşi Adi Cristi! Sînt detalii documentare care conced ca inspirat gestul său de a fi părăsit ingineria, fără să stea mult pe gînduri, în chiar zilele Revoluţiei: în ianuarie 1990 înfiinţa la Iaşi primul cotidian privat, „24:ORE” (devenit ulterior Grup de presă), pe care a izbutit să-l menţină pe valurile tranziţiei, publicînd aici, de-a lungul anilor, un număr imens de articole, editoriale şi interviuri. Poezia va coabita astfel cu gazetăria de uzură şi numărul cărţilor a sporit spectaculos în ambele genuri, ajungînd la vreo cincizeci şi ceva de titluri, cu ritm intensificat după anul 2000, după cum urmează:

Volume de poezie: Înţelepciunea Semnelor, Junimea 1989; Clopote pentru amîndoi, Editura Moldova, 1995; Noi (despre cealaltă parte a lumii), Editura 24:ORE, 1997; Despărţirea de silabe TipoMoldova, 2002; Pasărea fără aripi, TipoMoldova, 2003; Dezertare din Paradis TipoMoldova, 2004; Anatomia culorii, Editura ACP, 2004; Falsificatorul de tablouri Editura ACP, 2004; Coborîrea cu picioarele pe pămînt, TipoMoldova, 2004; Poeme de închiriat TipoMoldova, 2005; Dictatura poemului, Editura ACP, 2005; Palma şi celălalt obraz, TipoMoldova, 2005; Nici o zi fără tine, TipoMoldova, 2006; Descoperă-mi ceea ce eu am pierdut, Editura Cronica, 2007; Întoarcerea la popor, TipoMoldova, 2007; Zidul, Cronica, 2008; Această moarte care mă învie, 2008, Cronica (214 p.); Anatomia culorii/ Anatomy of colour, album de pictură şi poezie, ediţie bilingvă engleză-română, 2008, Editura ACP, proiectul „Iaşi 600”; Prizonieri unul altuia, Cronica, 2009 (184 p,); Anotimpurile, 24:ORE, 2009 (320 p.); Visînd la marginea trezirii, poezii, 24:ORE, 2009; Quinta Provocării, 24:ORE, 2010; 365 – Memoriile vieţii purtate spre moarte, Timpul, 782 p.; Psalmi declasificaţi, 24:ORE, 2011 (360 p.); Poem de spus morţii la ureche, 24:ORE, 2011; Aveţi nevoie de mine, 24:ORE, 2012, 140 p.; Interesul poartă (E)fesul, poezie, 2012, 24:ORE, 152 p.; Poeme de nisip, 24:ORE, 2013, Aproapele meu, Dumnezeu, 24:ORE, 2014; Cu patria în braţe, 2017.

Publicistică: 366/ 24 (trei sute şaizeci şi şase de zile în 24 de ore) Editura TipoMoldova, 2004  (716 pag); Paratrăsnet (365 de zile în 24:ORE) TipoMoldova 2005 (638 pag.); 24 de întrebări în 24:ORE, TipoMoldova 2005 (486 pag); Pe frontul de vest al cuvîntului scris, Edict, 2006 (322 p.); Cu bani sau fără bani, întotdeauna Cuba – jurnal de călătorie, TipoMoldova, 2006 (150 p.); Revoluţia la Iaşi, TipoMoldova, 2006 (400 p.); Dialoguri provocate cu Valer Dorneanu, 2006 (200 p.); 24 de întrebări în 24:ORE, 2006, TipoMoldova, 2006 (620 p.); 6000 de zile sub nopţi, TipoMoldova, 2006 (332 p.); 24 de întrebări în 24:ORE, 2007,  interviuri, 2008, TipoMoldova (412 p.); Solidaritate cu Dumnezeu, 2009, (629 p.); Amprenta zilei, 2009 (690 p.); Blestemul Băsescu, 2010, 730 p.; Umilinţă şi batjocură, 2011, 618 p.; Deposedaţii, publicistică, 2012, 647 p.; Scăpaţi din infern, 2013, 658 p., ultimele la Editura 24:ORE.

 

„Sînt ca şi cum nu aş fi/ iluzia din care se naşte/ speranţa vorbei închisă în tăcere”

A mai publicat: O antologie a poeziei române de astăzi, Cronica, 2005 (344 p.) şi cîteva cărţi de proză: Sinea Mea, Edict, 2006 (190 p.); Provocarea, roman, două volume, Timpul, 2009 (1156 p.); Nichita, roman, Editura 24:ORE, 2011, 284 p.; Ţiganca, roman, TipoMoldova, 2013, 288 p.

Cu asemenea producţie editorială la activ, Adi Cristi se impune ca un veritabil tipo-campion: cel mai prolific scriitor al Iaşului în acest al doilea deceniu al secolului. De remarcat titlurile totdeauna ingenioase şi dimensiunile impresionante, de sute bune de pagini, ale cărţilor sale de publicistică, după cum volumele de poezie nu sînt nici ele subţiri. Faptul denotă energie şi putere de muncă ieşite din comun. Între timp, şi-a remodelat rubrica studiilor, absolvind în 2006 Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, cu lucrarea de licenţă „Evoluţia discursului liderilor politici locali” (!!), Editura 24:ORE, 2009 (144 p.). Din 2017 este preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, alegere la care a contat desigur masivitatea tomurilor articliere, dar mai ales longevitatea deosebită în arena social-politică, pe frontul acesta dificil, plin de riscuri şi controverse. În pofida acestei duplicităţi de emisie, declară mereu cu convingere că poezia rămîne prioritatea activităţii sale publice: „Lipsindu-mă de poezie, m-aş lipsi de mine”, „Scriu poezie ca singură alternativă viabilă la aşteptarea morţii”, „Poezia este vitală pentru viaţă, cum este apa”, „Eu sînt, în primul rînd, poet”. Ştiind să-şi răscumpere trecutul, se laudă că oricît îşi dorea să fie inginer, tot poet era: „Chiar şi atunci cînd învăţam în facultate să construiesc case, nu am părăsit poezia, lucrarea mea de diplomă avînd ca enunţ un poem, urmat de un film despre o construcţie metalică.”

Tematizată ocazional, poezia lui Adi Cristi este una de spontaneitate a notaţiei. Versurile sale de după 1990 părăsesc treptat tenta experimentală şi se lasă în voia unor diagrame ale parcursului existenţial, în dependenţă de motive sugestionale felurite. Cu lecţia textualistă bine deprinsă în anii ’80, el comunică prezenţa fiinţei în lumea de azi, în funcţie de o devenire perpetuă a eului. De aici, pofta de a fi în real şi cantitatea fecundă a poemelor, care se întemeiază pe instinctul actualităţii, pe discursul care atrage mesaje şi creează breşe sectoriale în imediat. Poetul îşi inventează un uriaş monolog despre eul activat de cotidian, pus mereu la încercare, situat în conexiuni inedite care dau la iveală texte, manifeste, probe de viaţă. E o lume „citită” cu ochi iscoditori, vibraţia senzaţiei difuze amestecîndu-se năvalnic cu reflecţia susţinută de o reverie în expansiune. E o dorinţă de comunicare, de a transmite impresii fruste sau revelaţii nestilizate, nu o dată roase de vanitate, de zădărnicia receptării: „Nimeni nu mă aude. Vorbesc cu tine./ Nimeni nu-mi răspunde. Vorbesc în deşert. Dumnezeu mai ştie ce spun./ Aleluia! Aleluia! Aleluia!/ Eu sînt Eu./ Vorbesc cu mine/ şi nimeni din mine nu mă aude/ Nici măcar Eu nu mă aud./ Aleluia! Aleluia! Aleluia!// Vorbesc cu tine/ şi nimeni din tine nu-mi răspunde/ Nici măcar Tu nu-mi răspunzi!/ Aleluia! Aleluia! Aleluia!/ Vorbesc în deşert./ Doar Dumnezeu mai ştie ce spun/ cînd eu nu aud şi tu nu-mi răspunzi/ Doar El mă mai ţine minte/ doar El mă mai ia în seamă/ chiar şi cu această tăcere/ profundă şi gravă/ din care ajunge la mine/ doar/ Aleluia! Aleluia! Aleluia!” (Vorbesc cu mine)

A salva lumea prin rescrierea ei face parte din marea utopie textualistă, metodă care exhibă afectul şi orientează, pune la treabă contemplaţia, să adulmece realul. Oare din orice vedem, din orice atingem, se poate naşte poezie? Da, răspunde ferm Adi Cristi şi aventura sa („căci ce altceva aş putea fi/ dacă nu manuscrisul la care am lucrat/ o viaţă”) confirmă o asemenea concepţie de sorginte orientală. Iată de pildă, o vizită în Ţara Sfîntă, la Zidul plîngerii (Kotel), din vechiul Ierusalim, se soldează cu volumul Zidul, un larg evantai impresionist, dispus după o regie care amestecă ludicul cu memoria, frisoanele erotice cu adierile de evlavie, alegoria ieftină cu trimiterile talmudice: „un zid pe care cerul l-a primit/ din care darul s-a schimbat în dar/ şi lumînarea-n lampadar/ şi piatra-n singurul zidar// a fost să fie tot ce-a fost/ am fost acolo pe de rost/ ştiam că rostul n-are rost/ dacă zidirea-i fără rosr// nici piatra nu rezistă pînă sus/ cînd arderea rămîne în zadar/ fără genunchi rostogoliţi sub zar/ fără minuni vîndute prin bazar// a fost aşa/ să fie tot ce-a fost/ un templu scos la margine de zid/ o faţă luminoasă cu un rid/ în care-am pus un bileţel candid// am scris să fiu o piatră pentru zid/ o şoaptă sau un vers ajuns lichid/ în mîna ta ce ţine strîns un blid/ din care sorbi poemul pus la zid”. (poem acoperit de zid) E adeptul unei poezii deschise, sincere şi simple, dornică să descopere foşnetul ascuns al lumii, contopind sugestia cu memoria din cutele identitare: „oi vei, oi vei smir/ bunica mea se tînguia în faţa lumînărilor/ cu mîinile aducătoare de lumină/ cu mişcări uniforme de cap trecut prin palme/ într-un murmur aproape imperceptibil/ să nu deranjeze parcă Universul/ sau lucrarea lui Dumnezeu/ delicată femeia îşi striga rugăciunea printre şoapte/ în faţa sfeşnicelor în care ardeau lumînări/ în fiecare vineri seara/ de sabat/ fără a greşi niciodată/ fără a sări vreo seară în care mîinile ei/ mîngîiau flacăra/ implorînd-o să-i mai ia din arsura/ rugilor sale fierbinţi…” (memorie pentru ruga de seară) Declară într-un interviu luat, în 2011, de Roni Căciularu: „Am rude în Israel. Din păcate, nu mi-am găsit timp ca să fiu, cum ar trebui, printre ele. Prin Zidul Plîngerii, am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (am scris fiecare, în paralel, poezie pe aceeaşi temă) a existat cartea mea Zidul, iar Shaul Carmel a scris volumul Peretele lui Dumnezeu. Am încercat să decodific ce înseamnă Zidul într-o comuniune cu celelalte ziduri ale lumii şi am constatat că este singurul care nu desparte, ci uneşte. După cum Shaul Carmel privea Peretele lui Dumnezeu din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp, ci pasul înainte în poezie.”

 

„sînt singur, dar atît de mulţi sînt în mine”

Purtător al unei conştiinţe textualiste active, Adi Cristi evocă mereu mecanismul poemului, ca act formal şi scriptural, în rezolvări adesea spectaculoase privitor la alegoria zidului: „şi zidul să fie poemul acesta/ pe care ţi-l scriu/ din care mă-nvii”; „cu fiecare cuvînt zidit în poem/ devin prizonierul acestuia”; „prăbuşit în mine am fost ca poemul/ ce cade în hăul tăcerilor mute”; „înnoptez/ pe trupul ispititor al poemului”; „scriu acest poem denunţător/ sub formă de zid de apărare”; „căci poemul acesta are nevoie/ de toată liniştea din lume”: „poemele-n mine azi delirează/ şi-s puse la zid pentru crime”; „voi păzi/ poemul ce nu poate fi memorat”. Vestigiul venit din timpul sacru al umanităţii devine un templu al poeziei, al deplinei libertăţi de manifestare a fiinţei. Să vedem la ce se roagă poetul cu fruntea lipită de zid: „eliberează-mi piatra de pe spate/ şi muntele din faţă fă-l cîmpie/ grijă să ai la versul ce se zbate/ să treacă-n morţi prin poezie// eliberează-mi ochii de lumină/ fă-mi întunericul o provocare/ să-mi văd poemul cum prin rimă/ salvează lumea de-nchisoare// dă-mi libertate pe măsură/ să ştiu ce-i o îngenunchere/ dar şi să fiu slobod de gură/ fără să-mi pese de Putere// eliberează-mi piatra de pe spate/ eliberează-mi ochii de lumină/ dă-mi libertate în cetate/ şi închisoare pentru rimă…” (închinare la templul poeziei) Dacă Daniel Corbu spune peste tot că e „blestemat” să scrie poezie, Adi Cristi susţine că e „condamnat” la poezie: „nu am înţeles dacă sînt viu/ sau dacă din mine-am plecat/ dacă poemele mele îmi scriu/ textul pentru a fi condamnat// nu înţeleg pe cine voi pune/ la zidul silabelor mele/ ce poţi fi tu în nopţile bune/ ce pot fi eu în nopţile rele…” (condamnare prin poezie) Tendinţa de a formaliza discursul în unduiri eticiste îi diminuează din calitate, tribut plătit retoricii jurnaliere: „recunosc mirosul fricii/ după înţepătură/ este ca şi cum ai simţi/ o mîncare stricată/ acră şi rîncedă/ cînd ajungi să o plimbi/ dintr-o parte în alta/ prin gură// putrefacţia fricii/ îţi apleacă ţeasta…/ eşti mai mult al fricii/ decît al gestului cutezător/ eşti mai mult al pasului înapoi/ decît al celui împovărător(?!)…” (frica de Dumnezeu)

Tonalitatea expresivă se schimbă de un volum la altul, atitudine proprie unui autor versat în relaţia cu cititorul, ştiind să exploreze resursele poemului şi să-i menţină cota de interes pe seama unor dialoguri cu efemerul. O Ars poetica din Interesul poartă (E)fesul, carte provocată de un turnir poetic petrecut în portul lui Heraclit de la Marea Egee, vrea să explice simplitatea empirică a datului poetic aflat oriunde, dar mai ales în locuri misterioase, inspirînd semnificaţii datorate privirii iscoditoare: „Poezia există!/ pur şi simplu/ există/ în tot şi în toţi/ care există// Poezia este atît cît este/ şi nu este/ acolo unde nu este!/ În locuri/ în care nu există nimic surprins/ de privire.// Poezia există/ pur şi simplu există/ sub formă de urmă/ de tăcere, de şoaptă/ de umbră a tot ce face umbră/ de vis, de ruină/ de stele, de îmbrăţişare// Poezia este ea însăşi/ o întîmplare/ un hazard pentru cei care o simt/ cum se simte mirosul parfumului tău/ sau atingerea palmei plecată-n mîngîiere/ asemenea bărbaţilor plecaţi la oaste/ să apere hotarele şi domniţele.// Poezia a ajuns să fie/ tot ceea ce ştim despre noi/ dar mai ales/ tot ceea ce nu ştim/ ca o lecţie deschisă de iubire totală.”

E vorba aici, în scriitura aluvionară a lui Adi Cristi, de o poetică a întîmplării în abisul cotidian, care presupune un anume fel de aplecare asupra precarităţii clipei (fiindcă tot am vorbit de Heraclit), lejer şi colocvial, fără ifose multe, actul poetic fiind însăşi plăcerea de a înghiţi frînturi din agonia continuă a existenţei. Şi-ar dori o anonimizare a poemului, în manieră „populară”, prin trecerea sa în proprietate publică („haideţi cu mine/ poemul acesta este al vostru/ chiar dacă eu îl semnez/ lumea nu este perfectă/ cum nici voi nu sînteţi/ cum sînt eu…” Poetul); asta pentru că dă semne de desfrînare („învăţînd din mers/ mişcările provocatoare/ cum cadînele fac opturi din şolduri/ aşa poemul mişca din silabe…”), ori întreţine o fraudă subtilă („cuvintele sînt jalnici hoţi/ ce-mi fură viaţa din citate”) sau incită la violenţă („poemul mă ucide/ ca o lance/ înfiptă-n inima pusă pe tavă”). Dacă textualismul înseamnă transgresarea cu firesc a realului, transferul în text a tot ceea ce simţi, sau vezi, sau auzi…, atunci Adi Cristi e unul dintre cei mai fideli agenţi ai acestui model de asumare prin scris a celor trăite în hazardul imediat şi cărţile sale se supun în mare măsură acestei modalităţi ce se conduce hedonist, ca pură plăcere, sau ca terapie a fiinţei agresate, dornică să se înfrunte cu viaţa din jur. Temerea sa cea mare este să nu mai poată susţine acest flux vital, garanţie a libertăţii interioare şi a voinţei de comunicare: „există o altfel de moarte/ înainte naşterii celui ce moare/ cum ar fi un poem/ ucis în gînd/ înaintea scrierii sale// cum ar fi un gest reţinut/ ucis de deşteptarea celui/ cu pasul retras/ există şi o altfel de moarte/ un fel de tăceri fără şoapte…// există această moarte secretă/ ştiută doar de cei care mor/ înaintea morţii oficiale/ cum mai sînt dispărute/ iluziile/ călcate de noi în picioare” (O altfel de moarte)

 

„vorbesc tăcînd cînd tac strigînd”

Pe acest făgaş, discursul devine mai lucid, mai sobru, cu doze de asprime şi severitate aforistică în voce. Cartea Aproapele meu, Dumnezeu (2014) tresare într-o nouă direcţie, ne sugerează o mutaţie în interiorul actului poetic, avansînd în discuţie o instanţă transcendentă în mecanismul emiţător, semn al unei concomitenţe de veghe, dincolo de „gramatica” ontologică a implicării în concret. Poezia nu e doar enunţ, nu e numai text, ci mai are ceva cu ea, un suflu metafizic, care participă la creaţie: „Nu te îndepărta./ Alergarea îţi creşte cîinii hăitaşi./ Mai aproape de mine nu există mai aproape/ Sînt atît cît să mă simţi al tău/ cum îţi simţi genunchiul de la rotulă înspre îngenunchierea/ dedicată aproapelui meu// Sau ochiul de dincolo de gene/ unde doar cel din tine mai ştie/ înspre ce sau înspre cine poate privi/ mai aproape de mine doar eu pot să fiu/ cum şi tu poţi fi mai aproape de tine/ iar între noi/ aproapele nostru ne dă voie să ştim/ ce se află la capătul mîinii mele/ unde capătul mîinii tale/ mă caută/ cum căutarea mea te caută// în punctul nostru de atingere/ se naşte întîlnirea/ şi dincolo de ea se întîmplă să fie/ aproapele meu, Dumnezeu” (Vino, sînt eu) Această atingere în absolut oferă o temă majoră poeziei lui Adi Cristi, o scoate deodată din registrul monoton în care a stătut şi o maturizează, o aşează într-un nivel superior. Înscenarea lirică duce tot spre ironia tandră a lui Marin Sorescu: „Îngerul a venit la mine/ în timp ce eram plecat înspre el/ a venit şi nu m-a găsit/ am plecat şi nu l-am găsit/ în lipsa lui am devenit Îngerul/ şi El a devenit Eul din mine/ Înger fiind/ cu Întunericul am aprins lumina/ descoperind locul plin de verdeaţă/ şi inima dezgolită de taină/ ca o pădure pustiită de copaci// Eu, Înger fiind,/ fără aripi şi fără speranţă/ am căzut pe gînduri/ cum Îngerul plecat de acasă/ a căzut peste balustradă// am pătruns în casa Îngerului/ cum se mai pătrunde-n mormînt/ fără ca moartea să te fi scos din viaţă/ cu picioarele înainte/ pur şi simplu Îngerul m-a lovit cu aripa/ cu cînd încerca să mă ajungă din urmă…” (Desprindere de cer, desprindere de mormînt)

Poemele recente din volumul Cu patria în braţe confirmă ambiţia înfruntării unor traiectorii anevoioase, în general evitate de colegi, cum ar fi de pildă aceea a unei altfel de poezii patriotice, pe fetişul şi ruinele părăsite ale celei compuse în anii de avînt naţionalist. E de meditat asupra acestei replici serioase, cu fine ironii, date porno-parodiilor (de neuitat) ale lui Mihai Gălăţanu: „Mi-am găsit patria pe marginea drumului/ abandonată în şanţ/ mi-am găsit patria în regăsirea din care/ ne-am ridicat amîndoi/ cum se mai ridică Soarele pentru o/ nouă zi/ lăsînd noaptea să vindece toate rănile/ de ieri/ lăsîndu-ne nouă/ mie şi patriei mele/ dreptul de a ne întemeia un popor./Patria care mă aşteaptă acasă./ Sufletul meu a plecat în căutare de ţară/ cînd nu eram încă născut./ O furtună sau o linişte aşezată pe/ gînduri/ era sufletul meu plecat în căutare de/ ţară,/ cînd nu eram încă născut./ Era nevoie să ştiu dacă tălpile mele/ vor avea pămîntul din care să înflorească/ cînd mama s-ar fi gîndit să mă nască./ Era nevoie să ştiu dacă tălpile mele/ vor avea pămîntul din care să înflorească/ aveam nevoie nu doar de ţărînă/ aveam nevoie de patria care să mă/ aştepte acasă/ cu visul împletit în urmă de coasă…/ Aprind lumina pe trecerea noastră prin/ viaţă/ exist ca o flacără ce-şi plînge tăciunii/ cu ţara ridicată-n înaltul rugăciunii/ fac parte din mine şi sinele meu din/ patrie/ exist ca o flacără ce-şi plînge tăciunii/ cu ţara ridicată-n înaltul rugăciunii./ Dragostea de ţară nu te invită/ în pat./ Fiecare îşi are iubita pe care şi-o alege/ şi dragostea pe care o merită/ nu tot timpul ce ai ales/ este şi ceea ce ai fi meritat să primeşti/ dragostea de ţară nu te invită în pat/ şi nici nu-ţi face copii/ este o dragoste dezinteresată/ în care tu eşti cel care dă/ doar pentru ca ţara să se simtă bine.” (Patria regăsită) Şi încă un exemplu: „Am avut o ţară frumoasă/ perfectă şi greu de privit/ (cum la Soare nu te poţi uita)/ tot aşa nu putea să fie privită în ochi/ ţara mea// un panou frumos colorat/ o pictură de Grigorescu/ cu carele sale cu boi/ şi cu ţăranca scoasă la pictat/ am avut o ţară frumoasă…/ o pînză în faţa cărora/ toţi chemaţii căscau gurile/ pînă cînd vîntul/ a dat deoparte tabloul/ şi a lăsat să se vadă/ ţara îngenunchiată/ răpusă, mizeră/ ţara în care moartea stătea/ în fiecare casă/ cu toată familia/ la masă.” (Ţară îngenunchiată)

Adi Cristi are meritul de a întreţine rugul textualismului, devenind unul din puţinii consecvenţi ai acestei retorici generative, orientînd-o spre ontologic şi revelaţia întîmplării.

Revista indexata EBSCO