Feb 26, 2018

Posted by in Proza

Nicolae ILIESCU – Marea de ceață

 

Amintiri dintr-o copilărire în zori

                             sau

Despre dozajul şi greutatea moleculară a acidului acetic pur şi diluat   –    cromatografie pe hîrtie kraft

                             sau

Cum mi-am petrecut tinereţea necesară

 

Stau cîteodată ca prostul şi mă uit la ceas sau pe tabletă şi mi-aduc aminte cum era pietruită Şoseaua Ştefan cel Mare şi cum aninau becurile la mijlocul străzii Cazărmii. Şi cum oprea tramvaiul 8 în colţ, şi cum curgea deloc limpede, galben-vînăt Dîmboviţa între malurile de iarbă de sub podul Mihai Vodă, şi cum oprea în staţie troleibuzul 88 în colţul unui birt după care se înălţa impozantul bloc din capătul Aleii Circului. M-am născut în Bateriilor 1, şi am copilărit în Parcul Tonola, noi stînd în blocul lung, cu opt scări, aflat la numărul 15 pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Trăiam pe deplin, vesel şi inconştient în micile noastre universuri de cîţiva metri pătraţi, pe străzile adumbrite şi pline de umbră şi de crengi ponosite, prin tramvaiele scîrţîitoare şi prin troleibuzele aglomerate. Treceam strada prin locurile permise, atenţi la băltoace şi la automobile, dormeam după-amiezile, mîncam duminica împreună cu toată familia, ne jucam în spaţiile special amenajate. Mergeam la şcoală unde intram într-o altă societate, cu alte reguli care se schimbau aproape an de an.

Acum e ora 5 şi 12 minute. M-am trezit pe la trei şi ceva. Am aprins televizorul, am căscat, m-am gîndit să mă duc să fac pipi. Lasă, mai stau. Am baleiat : nişte filme vechi, alb-negru, de Hollywood de pe vremuri, altele color, horror, unul porno, un interviu cu un doctor, un prost peticit la o hartă, ceva sport. Am zis că să iau lanterna şi să văd ce face ăl bătrîn. Nu dormea. L-am dus şi l-am aşezat pe closet, am închis uşa înspre dormitor să nu se audă nevasta sforăind, l-am ridicat şi l-am dus în pat. Parcă vorbesc despre un obiect. Nu îl simt aşa, dar la ora asta aşa mi se pare. După operaţie l-am luat la noi, îl spăl, îl duc la „tauletă”, îi dăm să mănînce, dimineaţa sandvişuri, cremwurşti, întotdeauna cu muştar, de Dijon sau rusesc, garciţa, pîine ardelenească de-aia cu cartofi, ceai cu biscuiţi petit beurre. Apoi prînzul, o supă, un felul doi, o fructă sau o prăjitură. Seara, ceai cu biscuiţi, rar o tartă!  Ca la cantină, sau ca la sanatoriu. Face şi mofturi, că aia nu-i bine fiartă, că e prea multă carne, că prea multe ouă. Şade permanent cu radioul deschis şi aude şi ştie tot, cîte felii de pîine trebuie să bagi în tine pe zi, cîte grade sînt afară, cînd se strică vremea. Are nouăzeci şi doi de ani şi e tatăl meu. Nevasta nu are nicio vină şi nici nu-i cer să mă ajute, o face din cauza sufletului ei splendid, din cauză că e mămoasă ca toate femeile, din cauză că a îngrijit o bunică de optzeci şi opt de ani care a murit chiar cînd ne-am căsătorit, că a trebuit să amînăm nunta cu vreo patruzeci de zile, şi-a îngrijit propriul tată, dispărut şi el la optzeci şi cinci de ani, la Paris.

(Totuşi, bătrîneţea-i o boală. Nu, nu mă doare deloc capul cînd mă trezesc. Merg în bucătărie, îmi strecor o pastilă fîsîicioasă de vitamina C într-un mare pahar de apă şi iau şi un controloc de 40 de grame. La vîrsta şi la diagnosticul meu – ICC clasa întîi disfuncţie de cord drept, fibrilaţie atrială cu AV medie-rapidă, sarcoidoză, obezitate medie, hipertensiune arterială primară gr. 2 de risc adiţional mare, sindrom de apnee în somn – trebuie să fiu atent cum îmi încep ziulica).

Tot vorbim despre bătrîneţe şi despre moarte, noroc cu fata noastră care vine zilnic şi stă maximum jumătate de oră, bea cîte o ciocolată, mănîncă o felie cu Nutella sau un sandviş, o banană şi pleacă. Deseori, la sfîrşit de săptămînă, vine şi cu băieţelul, Bubu, foarte dezvoltat pentru cei opt ani ai lui, neastîmpărat şi destul de obraznic, dar frumos de pică şi isteţ nevoie mare. Ca şi mă-sa cu un suflet foarte mare, sper să nu fie şi ăsta vreun prost şi să-şi bată joc toţi şi toate de el! Dacă are o jucărie sau ceva, dă imediat, împarte cu Matei sau cu altul, chiar cu fetiţe, dă tot – sper să nu prăduiască averea lor care există, o viloaie de două etaje, la Snagov, un apartament în Militari, o casă la ţară, la Azuga, trei maşini.

Întotdeauna m-am întrebat de ce am ajuns aşa şi nu ştiu nici să-mi răspund la „de ce” nici la „aşa”! De fapt, nu am schimbat nimic, am trecut destul de bine peste şocul din 1989, cel puţin aparent, am rămas cu mintea acasă, am cumpărat casele unde a dat Dumnezeu să locuim, apartamentul pentru părinţi şi casa asta din blocul vechi, am luat şi o maşină în 1992, cînd începea destructurarea vechii societăţii, că şi asta a fost în trepte, nu brusc, am plecat an de an fie la Paris, la socru-meu, fie în altă parte a bătrînei Europe – şi asta e bătrînă, na! – pînă a început să vină socrul la noi, pînă s-a însurat cu o basarabeancă profitoare, pînă a murit mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, pînă s-a îmbolnăvit şi a căzut tată-meu, în 2008, care a avut apoi o revenire şi acum e vioi, pînă a dispărut şi socrul.

Atunci, poate pentru prima oară, am început să privesc altfel viaţa, existenţa noastră, am început să fac socoteli zilnic, am început să mă uit la cît cheltuim, la cîini – doi, un maidanez şi un caniş, cîine de circ, dar simpatic -, la pisici – trei, o familie, motan negru, pisică tărcată şi mînjită în două culori pe botic, fapt ce i-a atras numele de Hoplita, şi o mîţuşcă, Neruţa, neagră ca Pufanul de taică-su – , am început să ne planificăm banii pentru mîncare, pentru nevoi curente, am început să ne schimbăm obiectele casnice prin internet, prin e-mag, prin Altex. Viaţa ca schimbare de obiecte. Căci şi asta este ea, viaţa, trăieşti nu numai ca să consumi, să devii cineva, să laşi o dîră în urma ta, ci şi ca să-ţi schimbi hainele, tabieturile, aparatele electromenajere, maşinile.

 

Fîstîcită peste măsură, ziua se cofleşea precum creta pe marginea umedă a tablei. Zimţii soarelui se înfigeau ipocrit în frunzişul plin de un verde hipertensiv. Aleile se gudurau pe lîngă el, pe lîngă soare adică, mustind de un praf emotiv şi se încolăceau languros în jurul lacului de folosinţă îndelungată. Pe care adăstau picotind nişte lebede ca de hîrtie. Aerul era cum îl ştim, sobru, stabil, potrivit şi mirosea a levănţică şi a copilărie. Se făcea că tocmai săream pervazul Limbii Române şi adăstam pe o bancă din amintire.

Intri direct din copilărie în adolescenţă cu pantofii scîlciaţi de atîta amăgire a jocului din curtea şcolii. Care nu este nimic altceva decît o deplasare haotică a Timpului, o încercare de armonizare pe melodia tinereţii, o pierdere în seninul alb şi de pîslă al vieţii însăşi. Jocul, jocul de-a v-aţi ascunselea, jocul de-a vacanţa, jocul de-a viaţa, te joci ca să poţi trăi şi muri frumos şi pe deplin sănătos. La cap şi la trup.

Trăieşti din mers, deşi viaţa parcă ţi-o ia înainte, păşeşte viguros înaintea ta. Ai senzaţia că primăverile te aşteaptă, toţi au nevoie de tine, te întreabă, te caută, lumea se uită la tine şi-ţi înghite cu ochi hulpavi fiecare gest, vremea te îneacă, singurătatea nu are niciun sens, ai vrea să trăieşti violent fiecare clipă, ai vrea să se audă despre tine, să alergi nemăsurat, nestăpînit, fără ţintă să schimbi, să probezi cu înţeleaptă şi înţepată cutezanţă atitudini diverse, potrivite pentru fiecare anotimp.

Pe vremea aceea noi eram un fel de aspiratoare, nu cazane sub presiune. Ne plăcea să ne întîlnim, să sporovăim, să nu ne implicăm în desene măreţe.Ne plăcea recreaţia. Aveam şi parcul şi lacul aproape. Într-a noua inventaserăm o revistă, scrisă de mînă, evident, cu poveşti din mica realitate de uz intern pe care o străbăteam colorat. Probam mereu iluzii.

Pe urmă am început să ne interesăm de fericire. Ce este ea, cum se ajunge la ea, cum se face rost de ea, ce-ţi trebuia ca să fii astfel ? Fericire şi realizare, asta era în capul nostru, auzeam în casă, prin vecini, la şcoală. Are facultate, are facultăţi, două, are doctoratul, are aspirantura, după modelul sovietic, e cineva. Ei şi ? Cine, ăla de la doi ?

Devenind eu însumi profesor mi-am dat seama că orice clasă este o lume, spun, desigur, o banalitate ca orice intersecţie. Nu păşeam dincolo de graniţele zilei şi nici ale lumii aceleia. Eram acolo, cu ideile şi idealurile noastre, crescute la umbră, nedopate, dar stropite cu iluzii. Nu exista întrecere, lăfăire în îngîmfare, etalare de blugi şi de alte casetofoane, obiecte de lux scrîşnit. Aveam fiecare în buzunar trei lei de corn şi de un lapte bătut la Spicul, plus cîteva firfirici de speranţă.

Am visat teze, antiteze şi examene timp îndelungat. Acum nu le mai visez, semn că ele au intrat demult în adormire. La toate examenele te prezinţi anesteziat, parcă Timpul se suspendă, se leagă cu o funie de mătase şi se aruncă într-o pungă de uitare.

În timpii facultăţii, cel mai iubit asistent îmi spunea că la orice examen trebuie să citeşti Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei. Începi cu altceva, ca G. Călinescu, ca Hăulică! Pe primul nu l-am auzit decît pe discuri sau pe youtube, pe celălalt l-am cunoscut îndeaproape, am şi luat masa cu el. Adevărat, dacă vorbea despre raţe sau gîşte, pleca de la Platon, trecea prin Vasari şi Eminescu şi se oprea la Şalom Alehem. Era deosebit de din toate punctele de vedere, dar nu prea spunea nimic. De fapt, nici examenele nu spun nimic, absolut nimic. Am trecut  şi eu prin astea, şi dintr-o parte şi din alta, şi ca examinator nu mă interesa materia propriu-zisă, care se putea toci în voie, în linişte şi în întunecime oricît şi oricînd, ci zvelteţea argumentării, săritura peste băltoacele locurilor comune. Mi s-a întîmplat să dau notă maximă şi unuia care a ironizat ceea ce spuneam eu – de fapt o fac aici pe nebunul, poate că mi-e jenă să v-o spun, nu m-a ironizat deloc, a declarat că e o tîmpenie chestia aia susţinută de mine! L-am întrebat de ce, cum te întreabă ăia micii, de ce e cerul albastru, şi mi-a argumentat. Am intrat în discuţii, în spută şi dispută, şi ne-am lămurit. Nu era simplă obrăznicie, ci şi părere personală. I-am şi spus-o, cu ironie, evident, chiar muşcătoare, ca să nu mă las mai prejos!

Niciodată nu mi-a plăcut imaginea aia de profesor aspru care nu dă zece decît lui Dumnezeu! Mereu notele mele au fost 6, 8, 9, 10. Chiar asta îmi spunea şi biată mamă, să nu-mi aduci numai de-alde zece, cum spun alelalte gospodine pe alee, Aleea Circului colţ cu Ştefan cel Mare, bloc 15, ci de la opt în sus, şase sau şapte este deja mediocritatea lucioasă. Şi aici, la mediocritate, nu orice prost poate candida la acest eminent titlu! De exemplu mediocru este Veronese pe lîngă Michelangelo şi da Vinci, sau Watteau pe lîngă Rembrandt! Dar ce mediocri de mare talent sînt şi ăştia! Pînă şi Fantin-Latour.

 

Într-o carte apărută în 2010 vorbeam despre mirosurile oraşelor (nu despre parfumuri, aia-i din 2001 şi-i scrisă împreună cu buna mea soţie, Mihaela!)  şi despre cum caracterizează ele locurile cu pricina. La Antibes, într-o seară, cumpărînd clătite flambate mi se părea că aerul mirosea a vanilie. Şi la Bucureşti, în lungile mele preumblări de adolescent, spre Colentina şi spre Maşina de Pîine aerul mirosea a seminţe prăjite, a alune. Vizavi  de noi era pe vremuri o vulcanizare şi mirosul de cauciuc îmi plăcea la nebunie. Cel mai plăcut miros l-am probat la Stockholm, într-o vară, miros de săpun fin, de bomboane şi de gumă de mestecat. Un miros colorat. Tot aşa, mirosul fieros de tutun stătut al metroului parizian, sau mirosul de ţigară sau ţigaretă fină de pe la lizierele teraselor din acelaşi oraş. Sau mirosul leandrilor amestecat cu benzina uşoară, fără plumb, din Italia şi Grecia. Sau mirosul plin, copt, proaspăt şi crud de lămîie adevărată, luată atunci din pom, dintr-un restaurant aflat pe cea mai frumoasă plajă de la Valencia. Cînd eram mici, ne ziceam unul altuia, eu lui Lucian, vecinul de palier, sau Lucian mie : „miroşi a jucărie”, era mirosul ăla de lac, de proaspăt vopsit, dat peste plastic. Sau de ojă. Aşa mirosea în Magazinul Copiilor, din centru, de pe Calea Victoriei, mai ales la subsol, unde erau mingi lucioase şi maşinuţe Schuko. Veneau la rînd mirosurile de pe palier, mirosurile de duminica, pline, gustoase, de mîncăruri cu sos, îndesate în aragazul familiei. (Masa era un ritual, mîncare însemna orice era în afara fripturii, felul doi, după supa sau ciorba de rigoare, ardei umpluţi cu mîna, mazăre sau fasole sau dovlecei, chifteluţe marinate, cartofi franţuzeşti, musaca din aceeaşi cartofi sau din vinete, gutui sau prune la cuptor sau cu orez, pilaf sîrbesc.).

Am fost mereu atent şi cu simţurile la pîndă, mi-a fost teamă întotdeauna să nu put, să nu dau damfuri. Deodorantul a apărut la noi întîi sub firma Farmec, din Cluj-Napoca, apoi luat de mama de la Victoria, cincizeci de magazine într-unul singur, sau de la talcioc sau adus de Tanti Jeni şi de Nenea Titel din pachet, cumpărat de mine însumi de pe la Cîmpina sau iarăşi Cluj, luat în cele din urmă de la coada calului, din Piaţa Universităţii. Miraj, Obao, Bac, Narta, Hattrick. Pe cînd fumam nu aveam miros, ăsta mi-a revenit prin anii două mii, bradul mirosea a brad frumos, pepenele galben a cantalup, gazul a gaz.

Totuşi, cel mai mult şi mult îmi plăceau  mirosul de plastilină, de ziar proaspăt tipărit şi de carte nouă, mai ales de poche, de se găsea la librăria Kreţulescu, mai pe sub mînă. Întotdeauna, cînd cumpăr o carte, o frunzăresc şi o miros, mă uit la cotor, dacă e cusută sau măcar bine lipită, ca şi pantofii, nu o îndoi, nu-i dau foile peste cap; cîndva, Nino mi-a împrumutat Frumoşii nebuni ai marilor oraşe rupînd volumul pe din două, era broşat, cu copertă albastră. Mi-a întins prima jumătate spunîndu-mi „pînă aici am citit!” şi s-a dus spre amfiteatrul Odobescu.

Cărţile. Am ţinut mereu la ele, odată le-am şi catalogat. Tata venise cu  un braţ, nu ştiu ce i se întîmplase, Poeziile lui Blaga, ediţia Gană, nişte volumaşe din colecţia Meridiane, Nuvele de Hesse, Iarna vrajbei noastre a lui Steinbeck parcă şi nu mai ştiu ce altceva, plus o carte a unui albanez, Migjeni, Fructul oprit, pe care am citit-o pe nerăsuflate şi mi-a plăcut pentru atmosferă.

Revenind peste aceleaşi locuri, la Nisa, de-un par examplu, ai aceeaşi senzaţie de proaspăt, de miros de bătaie de aripă de soare, înflorită. Să fii în noiembrie şi să vezi în turcoazul apei chiar cîţiva bătrînei scăldîndu-se, nu e de colo! Să vezi creşterea şi des-creşterea palmierilor, care sînt precum crocodilii, la început ies din nişte ouă pitice ca să devină ditamai huidumele; dintr-un lăstar fraged de verde iese gogeamite copăcioiul cu frunze cît o plapumă. Ce trebuie curăţate şi bine întreţinute de grădinarul tocmit şi date cu prafuri contra gîzelor care îl mănîncă, îl ofilesc. Şi cîtă linişte se decupează pe uliţe, chiar şi în aglomerata promenadă a englezilor, singurii ce se cheamă pe nume, obscen de strident, fiind fireşte românaşii.

Acum descoperi alte colori şi alte mirosuri. Mirosul de craquelin, o bombă de cocă plină de vanilie, zahăr şi migdale prăjite, o bunătate, sau ăl de galetă cu andouille, o clătită subţire cu rotocoale dintr-un soi de caltaboş, sau clătitele cu orice. Provensalii sînt mai apropiaţi de noi, ştiu să ne cunoască mai bine, ştiu să ne audă şi să aibă haz, nu-s detaşaţi şi uşor gomoşi ca francezii obişnuiţi, de souche. Nisa este un oraş roze, ca vinul cu aceeaşi căutătură, adevărat balsam după un cabillaud, bacala, cod atlantic, un fel de morun,  cu o piaţă Massena (mareşal al primului Napoleon, Nabulione al treilea avînd el pod mare şi arcuit elegant  dar, deşi poate a făcut mai multe decît primul, inclusiv un colţ de Românie modernă, a pierdut la Sedan!), redesenată şi redată circulaţiei de toate gradele, mai ales pietonale, o şosea împăturită şi un rîu îngropat în peluze pe unde zburdă tramvaie bulbucate, precum trenurile de mare viteză sau precum rachetele cosmice. Apoi piaţetele italieneşti din oraşul vechi, pline de negustori de vechituri şi de anticari de toate înţelepciunile lumii şi statul pe o terasă stătută, lîngă englezi, olandezi, nemţi şi destui românaşi. Prietenul meu, Roger, îmi spune că în iulie şi în august se simt, adică el şi familia lui, asediaţi de-a dreptul, oraşul este invadat de turişti, de neamuri proaste cu pretenţii gureşe, nu mai ai loc nicăieri, nici pe trotuar. „Pantofi-trotuar”, zicea tanti Silvia de la Breaza, adică trotteur. Astăzi pînă şi limba noastră s-a stricat, a devenit law-coast. Wow! Globalizarea haotică strică peisajului, îl tufleşte, îl înnegreşte, îl bîzîie. Sigur, vorba lui Roger, mîncarea  de zi cu zi a francezului mediu a devenit acum cuşcuş şi pizza! Dar mai e mult pînă departe, nu poţi trece peste petanque cu tractorul Istoriei! Diferenţele sînt uriaşe şi un ochi atent le vede imediat! Noi sîntem folclorici, indiferenţi, zgomotoşi. Sîntem hărţuiţi de simţuri, de sclipiri rapide şi de înveliri săţioase la prima vedere. Nou-îmbogăţiţii ruşi au cumpărat castele pe toată Coasta de Azur sau de Uzură, după cum o ironizează ei înşişi, noi ne lăfăim cu Negresco, fiindcă tot e numele românesc  al  unui bucătar! Dar nu marcăm drumul trecerii lui Panait Istrati, genialul vagabond brăilean despre care nu-şi mai aduce nimeni aminte! Că doar aici dormea în geamantan şi a făcut poze cu briciul, Doamne iartă-mă!

La îmbarcare, o blondă subţire, plămădită şi strunjită după calapodul franţozesc, ne întreabă dacă sînt case în România, că ea a văzut la tembelizor  colibe de chirpici! Mă mai întrebase un ofiţer, în tren, prin anii nouăzeci, pe lîngă Strasbourg, dacă mai avem urşi prin pădurile patriei! Asta să ştiţi că nu e numai din vina lor!

 

 

Cetesc undeva că anul tamul are tot douăsprezece luni, nu doisprezece cum se zice la tembelizor, dar care încep cam pe la mijlocul alor noastre, la 13 aprilie şi calendarul este împărţit în cicluri de cîte 60 de ani care se succed, iar şi iară. Mai văz acolo un glosar cu vorbe sanscrite, hindi, tamul şi persane, de unde aflu că nazr, care probabil a dat naz, nazuri, înseamnă cadou pentru protecţie sau pentru favoare, nabab în hindi este vice-regele Marelui Mogul, sri în sanscrită înseamnă respectabile domn, particulă de veneraţie, posibil Sir, în timp ce termenul pentru guvern, pentru autoritatea aleasă  este…circar!

Indoeuropeni luminoşi şi hoinari, mai ales după 2007, noi românaşii păstrăm deschideri lingvistice către toate zările.

Mă văd în dosul copilăriei, ca după o pînză, neclar, cam cum vedeam  acum vreo opt anişori cu ochiul stîng unde se instalase un început de cataractă,  pe care am operat-o mai tîrziu la doftorul Mihai Pop. Stau singur pe un covor de iută ( mult mai tîrziu aveam peste parchetul din sufragerie unul persan! ) confecţionîndu-mi  jucăriile. Maşinuţe colorate, oameni pe care îi disecam ( văzusem sau auzisem, citisem în manuale, mă pocnise informaţia televizată – era prin 1965, murise Dej şi se dădeau zilnic buletine medicale). Nu aveam decît un Schuko, cu cheie şi cu telecomandă printr-un furtun de plastic, o chestie nemţească luată de la Romarta copiilor, un trenuleţ de lemn, lucios, cu  vagoane  vopsite  strident în roşu, în verde  şi în galben şi cu o locomotivă cu abur, neagră, negrul ăla intens, dens, misterios, fără niciun orizont de pe piesele de şah de aceeaşi culoare sau de pe pionii ăia de la ţintar. Mai aveam şi nişte cuburi, din lemn, pe care i le-am dăruit odată Rodicăi, în liceu, pentru fiica ei. Dintre toate jocurile, ăl de fotbal cu nasturi îmi plăcea cel mai mult. Jucam singur dar şi cu vecinii de scară sau de bloc – Luţă, Vali, Vova, Petea, Adi, Dan, Cristi şi cu Flocamete, Mirel, Lumbă, ultimii deja plecaţi din copilărie şi din adolescenţă direct în moarte. Copilăria ca un instrument – taragot, flaut, oboi, tubă. Să-mi acord copilăria. A fost oare un paradis, o fază demnă de reţinut, fără de griji, fără de Timp, format panoramic ? Sau una strîmtă, săracă, plină de umezeala inactivităţii şi a unei dragoste materne extrem de exagerate ? Nici, nici, copilărie standard, de sat aşezat pe verticală, la bloc, mic, încovoiat, coroiat apoi bloc mare, cu opt scări, apartamente semi-sociale, îngrămădite unele peste altele, cu cîte două sau cu cîte trei camere, cu balcon, cu dependinţe, fără boxe ( doar una singură, în holul fiecărei scări ), cu ghenă şi cu spatele blocului, nu cu crematoriu, curte cu vedere spre Moara Dîmboviţa. ( Astăzi, după dărîmarea morii şi pe acelaşi loc se înghesuie un ansamblu numit “Central Park”, de cinci stele! ).

Nu ştiu alţii cum sînt, dar de la o vreme, care trebuie spus că trece cu amăgele şi pe nesimţite, toţi încep să recupereze din memorie. Ehei, memoria asta nu este ea oricum, are selecţiile ei, ca un antrenor bine format şi formatat, reţine ce vrea şi cum vrea.

Iaca poznă, bunioară membrii generaţiei mele vor să se tragă în fotochip şi vor să treacă în cadru pe perete. Noi, de-o pildă, am început a ne întîlni din cinci în cinci ani cu toţi colegii din liceu şi acum, la împlinirea a patruzeci de ani de la absolvire, ne-am pus în pieptul de aramă poza din albumul anului 1975. Pe de o parte o idee bună, căci nu ne mai recunoşteam, pe de alta o idee mizerabilă, căci vremea ne-a dospit şi ne-a cocîrjat ca vai de lume.

Omul, se zicea odinioară, ce  măreţ capital! Timpul : ce personaj odios! Ce spectacol ne oferă, scurt şi cîteodată plictisitor, cîteodată vesel, rareori somptuos şi impunător.

Revista indexata EBSCO