Feb 26, 2018

Posted by in Poezii

Vasile MUSTE

VIAŢA  DE TREI

în vremea din urmă aici la marginea lumii tot mai rar văd paşii iubitei Cezara

tot mai departe de mine ca de propria-mi viaţă e liniştea ei selenară şi de

dragul ochilor ei ochii mei aleargă prin întinderea în singurătate învăluită

frunze albastre de gheaţă înroşesc liniştita zăpadă şi zorile deopotrivă

 

nu ştiu în ce dimineţi caută făptura de umbră a puţinelor clipe împreună

Alin cel iertător de o seamă cu inima locurilor în care am fost prieten şi om

dar şi copilul acela care îmi aducea flori primăvara cum numai sfinţilor li

se aduc blândul copil din ei coborând cu ei mai mare ca mine micul Răzvan

 

înainte de a muri am locuit o vreme în moarte am cunoscut gustul prafului şi

al gloriei dar viaţa întreagă pe acesta din urmă nu am purtat-o pe umeri cel

mai mult nori au trecut peste casă şi ochi de lup sclipeau în noapte deasupra

închiselor drumuri cele de-acum dar şi de altă dată însă atunci tremurau lupii

simţindu-mi sângele iute aşa cum de teama tinerei mele morţi repede

părăsi-vor pădurea

 

am drumuri mai multe în cer decât pe pământ

 

SATUL DE TĂIETURĂ VA MURI

 

aici am crescut în liniştea ierbii celei vechi şi noi deopotrivă

spunea mama bună când călătoream cu ea de la Vima Mare

acasă ţinând degetele mele mici în mâna ei caldă

dacă-i e dat să moară, satul acesta, de tăietură va muri zicea ea

cum să moară de tăietură întrebam lasă că nu poţi înţelege acum

mai adaugă mama bună pe tăietură să-ţi  pui când vei fi mare urechea

să asculţi şoaptele din adâncul pământului iar de ţi se va

spune să pleci să nu te mai întorci avea-voi eu grijă de oasele

alor tăi tu du-te în larga lume doar eu trebuie să rămân

galbenă lumânare la căpătâiul neamului nostru

 

târziu când m-au dat afară din Copilărie

am aflat că Tăietura era (aşa-i spuneau toţi)

marele deal din miazănoaptea satului meu

 

LEIRIA

       Lui Gheorghe Pârja 

 

pierdute toate câte nu mai sunt se vor aşterne iarăşi peste noi

iubiri plecate-n miez de zi sau la creştetul nopţii să îmi rămână

asemeni zăpezilor din sărbătorile mele fericite cândva

pălărie şi umeri albind de tinereţe neînţeleasă pe alte tărâmuri

pietre şi oameni uimind neîncetat deasupra oraşului tăcut

şi calul meu alb să-l mai visez alergând iar pe câmpii lusitate

iarba aruncându-se-n suveica aceea de apă numită ocean

ascuns în nisipul din spate copacilor înalţi şi bătrâni din Leiria

la San Pedro de Moel unde întâia oară l-am văzut in splendoarea-i

 

s-au dus în adâncuri câte n-au fost cu cele ce încearcă să fie

 

ANI FĂRĂ ZILE

 

cu soare puţin cu frunze uscate-n derivă

câteva zile vor mai veni şi pentru mine

cât să vedeţi cât nu am trăit mereu pe pământ

după aceea prin aceste locuri  va fi bine

 

vor înceta crizele mondiale pentru şapte milenii

la capătul podurilor nu vor mai fi cerşetori

planeta într-un chef o va ţine vreme îndelungată

şi nici ţie iubito n-o să-ţi mai vină să mori

 

doar eu cel plecat de o mie cinci sute de ani

voi fi hrănind încă păsări cu iarbă stelară şi apă

în greva foamei vor fi intrat toţi copacii grădinii

strigându-mi

taci suflet mustean încă o moarte şi sapă

 

PE CE LUME TRĂEŞTI

trăiesc de o vreme tot mai puţin pe pământul acesta

într-o casă cu pereţii de nori unde îmi bat la uşă în fiecare dimineaţă soarele şi vântul

domiciliul tău parcă era pe pământ mă atenţionează e şi tot aici deasupra aceleaşi ţări ţi-ai găsit

aici îmi e drag le spun pentru voi e totuna eu însă mai am prieteni în zona crepusculară

aşa mă întreba şi mama pe ce lume trăiesc pe lumea copilăriei îi spuneam atunci dar din aceea

am fost izgonit acum sunt singur şi nici pe mine nu mă mai am târcoale

dau iar şi iar copilăriei să mă întorc la ea nu vreau să mă prind cu dinţii de viaţă vreau înapoi

copilăria cine v-a îngăduit să mi-o luaţi cine întunericul sunteţi voi să suprimaţi iluzii

cine vă-ngăduie vă mai îngăduie încă pe ţărmurile sfinte să ucideţi şi să trăiţi moartea mea de

dincolo de nestricătoarele mamei cuvinte

 

O PLIMBARE PE LETHE

Lui Ioan Taut

inima doctore prieten inima şi suntem iarăşi copii

am fost toată viaţa acum însă ne bat în porţi

prieteni uitaţi prietenii morţi cei mai drepţi şi mai dragi

din lumea pe care încă nu o ştim pe dinafară

cu mult înainte de a trece râul Lethe rămâne-vom prieteni

în  lumea lui Charon vâslaşul

 

dar ce aproape-i  cântecul mierlei şi

tot mai

departe oraşul

 

PORTRET CU RAM ÎNFLORIT

 

dacă va fi din nou să tac şapte milioane de ani

în spatele lunii să-mi puneţi un ram înflorit

câţiva meri de acasă vor trece din veacuri în veacuri

sperând să mă-ntorc fiindcă mult i-am iubit

să vin iarăşi cu ramul din spatele lunii

de zâmbetul unui copil de o vârstă cu mine

mereu înflorit

 

 

MAREA  MEA  IUBITĂ

            

dacă îmi luaţi cerul voi mai rămâne o vreme pe pământ

de fi-va să mă sting fără nimic din ce-am avut în viaţă drag

la marginea înserărilor mele uitat de copii şi bătrâni de

iubite pierdute în închipuirea mea prin luxoase hoteluri

şi n-am mai primit nicio veste nimic nu mai ştiu

despre toamna de-acasă

 

ziua de azi se îndepărtează de mine

pe drum necunoscut  merg de o vreme

sau eu de mine însumi mă îndepărtez

 

e târziu şi nu ştiu nici acum care va fi cuvântul ce

o să-mi încheie pe nordica mare

drumul de sare

 

LOCUL APROAPE DE RAI

 

alţii spun ca satul nu va muri că are ascunsă-n adâncuri

apă vie apa celor ce trebuiau să vină pe pământ şi n-au mai venit

apa celor ce stau acum unde-s mesele întinse şi luminile aprinse

în Rai nu mai pe din jos cum spun maramureşenii pe lângă zidurile

de piatră în care lovesc noaptea cu labele lor întunecaţii lupi ce vor

fi întâlnit de multe ori oameni sânge de om şi sânge de lup

în multe nopţi va fi strălucit pe zăpada-ngheţată sub razele unei

stele ciudate ce luminează jumătate sânge şi  jumătate amintirea

satului despre care mama bună spunea că de Tăietură va muri

 

ŢĂRANI LA CORUIENI

 

           În fiecare primăvară, când sfârşeau de tras brazde

adânci, urcau pe dealuri. Şi, de fiecare dată pământul li se

înfăţişa în formă de cruce. Unii spuneau că, tot de fiecare

dată, o pasăre uriaşă se arăta atunci în înalturi iar umbra

ei îi făcea să creadă că arau mereu o cruce de pământ.

Doar copiii ştiau că părinţii lor ară numai în cer.

 

cruci pe dealuri ară

om şi plug şi cai

răsturnată-n seară

brazda până-n rai

 

luminând ferestre

îngeri în derivă

lumii-acestea-i este

lumea împotrivă

 

ORDINEA INVERSĂ

 

Sighetului Marmaţiei

 

oraş sărit de îngeri altfel cum

primărie-judecătorie-puşcărie

într-o singură zidire

şi mai încolo pe deal

răbdător cimitirul

 

oraş sărit de îngeri altfel cum

printre aduşii să-l îngerească

prin moarte aici am venit şi eu

să trăiesc

 

 

CĂRAREA REZEMATĂ-N CRUCI

 

cad tot mai des cuvintele-n genunchi pe cărările

poemelor mele

 

sap gropi în pământul stâncos şi aşez deasupra

fiecăruia o cruce de lemn

 

cu umbra prelungă semnează asfinţitul

în numele meu

 

 

APLECAREA SPRE RĂNI

 

oraşul meu s-a aruncat într-o zi în râurile care îl

înconjoară şi eu locuiam lângă oamenii ce nu mai

erau decât duhurile lui plutind peste ape

trăiam împreună şi citeam pietre şi frunze

de salcie

eram cu ei în cer şi pe pământ

 

târziu pe locul acela s-a construit un alt oraş

cu pietre şi trunchiuri de salcie

 

de atunci am început să fiu singur

 

 

POVESTE DIN ANOTIMPUL CINCI

 

în fiecare sat din Ţara Lăpuşului există o cărare

care duce

în cântec

pe acolo tata m-a purtat într-o zi şi mi-a spus să

nu îndrăznesc

mai departe

nu după multă vreme am pornit singur pe cărarea

aceea fără

să ştiu că n-o să mă mai pot întoarce niciodată

când s-a făcut iarăşi ziuă nu mai avem sub paşi

nici măcar

amintirea unei cărări

astfel am început să fac focul împotriva mării şi

apă împotriva

muntelui să port

am iubit frigul viscolind în orologii clipa

cruce de iarbă împotriva morţii călcând

dimineaţa umbra-mi fremăta sub picior

dar tot mai aproape erau nopţile ce îşi uitau

măsura

 

de jos de sub munte

când bate spre seară

sunt om căutându-şi

un cântec să moară

 

 

ÎNDELETNICIREA CU SINGURĂTATEA

 

să înfrunţi dinainte învins

viscolul şi zăpezile lumii

primăvara tot mai rar e în această ţară

să crezi că adevărata naştere e copilăria

să porţi cu tine mereu zbuciumul făcliilor

ultimei nopţi de dinaintea plecării

să ştii că nourii sunt porţile cuprinderii noastre

că aproape-departe aici este rostul primar

să ţi se arunce în ochi noroiul

celor ce te vor spânzura cândva

într-un loc de cinste pe pereţi

şi să refuzi mai departe să crezi

că viaţa nu-i decât trecere necesară

a apei pe sub salcia plângătoare

 

 

CĂRŢILE DE IARBĂ ALE PĂRINŢILOR

 

demult nu mai citesc decât cărţile de iarbă

ale părinţilor dorm noapte de noapte cu ele

sub pernă şi toamnele îmbătrânim împreună

scriu greu părinţii mei mai ales dimineaţa pe

fire cu file de litere subţiri găsesc adesea

boabe de rouă de la o vreme scrisul lor îl

doar intuiesc şi iată poate viaţa toată n-am

făcut altceva decât să traduc

iarba în limba română

 

ALTER EGO

 

cum ştie fiecare dimineaţă drumul spre

Ţara Lăpuşului

aşa-l ştiam odată pe Vasile Muste poetul

ne-au despărţit însă zbaterile nopţile singurătatea

eu am murit în mai multe războaie mărunte civile

el rescria tăcerea părinţilor pe o piele de aer

tot mai subţire

demult eu nu mai văd să citesc pe aer doar când

vine să se roage şi ia deasupra-mi fire de iarbă

simt

cum scrie cu ele pe cruce un nume lui foarte

apropiat

 

Vasile Muste

P.s.

 

Am găsit poarta, dacă nu ai vândut grădina…

Revista indexata EBSCO