Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Horst FASSEL – Satirele lui Roda Roda

 

Alexander Roda-Roda a fost un scriitor şi un publicist austriac, cunoscut mai ales pentru proza sa grotescă şi satirică. Aborda mai ales teme din viaţa de toate zilele din monarhia austro-ungară, de preferinţă cea a oamenilor simpli şi lipsiţi de privilegii. În timpul primului război mondial, Roda Roda a fost corespondentul ziarului „Neue Freie Presse” pe fronturile de est. Scrisese pe atunci: „Da, Austro-Ungaria este locuită de vreo unsprezece sau douăsprezece popoare. Dintre germanici: de către nemţi, dintre slavi de către cehi, slovaci, polonezi, ruteni, sloveni, sîrbi şi croaţi, dintre romani şi de către italieni, ladini, români, dintre arienii asiatici de către ţigani, dintre semiţi de către evrei, în sfîrşit şi de maghiari de provenienţă mongolă. Dar am greşi dacă am uita chitul vechilor legături politice dintre toate aceste etnii. În profunzimile caracterului lor, toate aceste popoare au o trăsătură comună: nu se deosebesc radical unele de altele”.

 

Aşadar românii şi minorităţile din România apar şi ele deseori în scrisul lui Roda Roda, un povestitor foarte popular la vreme lui. A şi fost de multe ori la Cernăuţi, Timişoara şi Bucureşti, prezentîndu-şi acolo operele. În 1931 a citit la Cernăuţi anecdota despre Vatra Dornei, în 1929 la Timişoara o schiţă despre mentalitatea timişorenilor. Dar întrucît Roda Roda a plăsmuit personaje şi situaţii de viaţă în scopuri umoristice, povestirile, anecdotele, schiţele sale, reflectă doar felul lui de a gîndi şi nu oglindesc realităţi ale epocii. Naratorul se străduia însă să surprindă modele de comportament şi de gîndire, care îi păreau compatibile cu locurile indicate drept cadru al acţiunii.

 

În România de azi nu se cunoaşte acest umorist, născut în Moravia şi crescut pe o moşie din Croaţia, unde tatăl lui, Leopold Rosenfeld, a fost arendaş. Pentru a evita manifestările anti-semite din zonă, familia îşi schimbase numele în Roda (numele său la naştere era Sándor Friedrich Rosenfeld). Studiase dreptul la Viena, dar nu a terminat studiile, ci s-a înrolat în armată, fiind, la Zagreb şi Osijek, militar austriac. La Osijek începuse să scrie, întocmind volumul de „Povestiri din Slavonia” (1906). A publicat multe volume de proză, dintre care amintim: „Despre albine, trîntori şi baroni” (Von Bienen, Drohnen und Baronen, 1907), „Ţuica, tabacul şi dragostea blestemată” (Der Schnaps, der Rauchtabak und die verfluchte Liebe, 1908), „Escroci, vagabonzi, vînzători de cai” (1909), „Vînătoare de ruşi” (Russenjagd, 1917, o critică usturătoare a războiului). În 1918 publică la Hamburg la editura Enoch (unde debutase şi bucureşteanul Oscar Walter Cisek) traduceri din proza şi din poezia bulgară („Ţara rozelor/ Das Rosenland”). „cele patru patimi” (Die sieben Leidenschaften) apăruse în 1921 la fel ca şi volumul „Şvabilonia sau holteiul netulburat” (Schwabylon oder der sturmfreie Junggeselle). În 1932 i s-a publicat o primă ediţie a scrierilor sale în trei volume, dar în 1933, după venirea la putere a lui Hitler, a trebuit să părăsească Münchenul, unde trăise după primul război mondial, refugiindu-se la Graz. De la Graz în 1938 s-a refugiat în Elveţia, iar ultimii ani ai vieţii şi i-a petrecut în Statele Unite. În Republica Federală Germania a fost mult receptat, în Austria i s-a reproşat atît piesa sa „Feldherrnhügel” (Movila comandantului, 1914), o severă critică a sistemului social şi militar austro-ungar (ceea ce nu l-a împiedicat să redevină patriot-militant în timpul războiului din 1914-1918, fără să ajungă la patriotismul militar şi exuberant al unui Hugo von Hofmannsthal, Richard Dehmel, Felix Salten ş. a.). Unul din puţinele sale romane a apărut în exil: „Pandurii. Romanul unui peisaj”

(Die Panduren. Roman einer Landschaft 1935).

 

Lupta de la Vatra Dornei

 

Nimic nu este atît de semnificativ pentru fiinţa austriacă decît întîmplarea de la Vatra Dornei din timpul războiului.

Diviziei prusace i-a fost ataşată o baterie chesaro-crăiască cu tunuri cu ţevi lungi de calibru 10,5 centimetri.

Comandantul diviziei prusace ordonă ca artileria frăţească să fie instalată imediat pe Bernareu, un munte înalt.

Seara la telefon, generalul întreabă

„S-a instalat artileria conform ordinului?”

Căpitanul austriac îi răspundea la telefon:

„Nu, Bernareul e prea abrupt, n-am reuşit să urcăm”.

Prusacul se făcu foc şi pară şi se repezi pînă la Bernareu. Îl rugă pe distinsul camarad să dea ordin ca echipa sa să se îndepărteze de tunuri. Îi puse pe prusacii lui să pună mîna şi, în trei ore, bateria s-a aflat acolo unde trebuia să fie.

„Vedeţi , domnule căpitan?, exclamă generalul cu oarecare satisfacţie. „Totuşi a fost posibil”.

Austriacul replică dispreţuitor:

„Ei da, dar cu ce efort!”

In: Der Tag, Czernowitz Jg. 8, Nr. 2267, 23.9.1931, S. 3.

Asigurarea

În luna mai, nici nu cumpărasem bine vila de la Galaţi, cînd agenţii de la „Olimpia” s-au şi năpustit asupra mea. Cică să închei nişte contracte de asigurare.

 

Am rezistat cît am rezistat, dar acum trebuia să cedez. Astfel, am asigurat-o pe mătuşa în caz de accident, vila împotriva grindinei, mobilele contra incendiului. Numai că de aici au urmat numai necazuri cu firma de asigurare „Olimpia”.

Ce să vă spun? Pe data de 13 iunie, într-o vineri, ne-a lovit trăsnetul. Pe mătuşa a omorît-o, umbrela mi-a paradit-o, iar pianul a luat foc. Bine, mi-am spus, cum mătuşa oricum era moartă, iar eu nu eram deloc musical, las să ardă! Între timp, am citit textul poliţei de asigurare, unde, la capăt, erau tipărite statutele. Am dat acolo şi de paragraful 19, în care scria că sînt obligat să anunţ imediat daunele.

Dar daunele le-aş fi putut anunţa abia în momentul cînd aş fi ştiut cum evoluează treaba cu pianul. Dar daunele le puteam anunța adia după ce se lămurea treaba cu pianul. S-a stins de la sine, după ce a ars jumătatea dreaptă, cam pînă la clapa cu fa-diez.

În goana vîntului, a sosit în aceeaşi zi domnul Ghizu, directorul regional de la „Olimpia”. M-a întrebat:

„Deci, ce s-a întîmplat?”

Această introducere grosolană nu prevestea nimic bun.

L-am condus pînă la pian, arătîndu-l fără să scot vreun cuvînt. Pe urmă i-am arătat mătuşa moartă de pe canapea.

A privit-o, spunînd cu dezaprobare:

„Ei, prea tînără nu era. Altceva?”

„Da”, i-am răspuns, ceea ce consideraţi probabil că este o mătură de fier sau vreun instrument de bătut spumă, a fost pînă în această dimineaţă o umbrelă”.

Directorul a replicat: „Toată întîmplarea este foarte suspectă, ca să nu spun ciudată. Cum s-au petrecut evenimentele?”

„O, furtuna a venit într-o viteză inimaginabilă. Cam pe la ora trei. Stăteam acolo…”

„La fereastra deschisă?”

„Da”.

„La fe-rea-stra-de-schi-să”, a repetat directorul notîndu-şi ceva în carneţel.

„Stăteam, aşadar, aşa – mătuşa lîngă pian, eu aici pe scaun – afară o furtună uşoară. Mătuşa cînta domol „Eroica” şi m-a întreabat, întorcînd capul: „Îţi place să mănînci jumări de gîscă?” Au fost ultimele ei cuvinte. Dintr-odată s-a auzit un tunet îngrozitor, mie mi s-a făcut albastru înaintea ochilor, iar cînd m-am trezit, am văzut pianul arzînd”.

„Mai mult decît ciudat”, s-a mîniat directorul, a dat din cap şi m-a privit cu ochi aprinşi. „Cazul va trebui să fie cercetat de un tribunal”.

„Domnule, i-am zis, de ce? Doar nu credeţi că eu am dat foc mătuşii?”

Fără să-mi răspundă, s-a apropiat de pian şi a lovit mai multe clape.

„Tonurile joase mai funcţionează, a concluzionat, ia priviţi”.

La care eu, enervat deja, i-am spus: „Ei da, cred că dumneavoastră nu vă prea pricepeţi la muzică. Tonurile joase nu reprezintă în sine nimic, există doar pentru acompaniament. De unde se va revărsa de acum încolo bucuria entuziastă, care ne mişcă sufletul cînd auzim sunetele unui cîntec, dacă exact partea dreaptă a pianului, cea destinată veseliei, s-a dus pe apa sîmbetei?”

„Dragul şi scumpul meu domn Roda. Nu sînt, desigur, şef de orchestră şi nici compozitor. Dar ştiu una şi bună. Muzica într-adevăr serioasă şi gravă se produce aici, pe partea stîngă, cu ajutorul clapelor joase. Dar trăsnetul s-a îndreptat spre dreapta. Mătuşa cînta probabil un cîntec obscen şi lasciv. Iar asta încă şi la fereastra deschisă! Şi chiar în timpul furtunii! Dumneavoastră aţi fost acela care a deschis fereastra? Nu? Dar cine? Se va stabili. Dar ce mă uimeşte, domnule Roda, e umbrela. De unde o aveţi? Nici o umbrelă nu cade nitam-nisam din cer. Ia, arătaţi-mi chitanţa de cumpărare dacă susţineţi că aţi cumpărat-o. Ştiţi prea bine zvonul că la cafenele se fură mereu umbrele. În altă ordine de idei, mătuşa dumneavoastră a cîntat cumva stînd sub umbrelă? Şi ţinea fereastra deschisă, aşa ceva atrage trăsnetul, domnul meu. De cîte ori credeţi că în timpul verii trăsneşte ceva în România?! Dacă societatea noastră ar avea, de fiecare dată, de plătit o umbrelă, unde am ajunge? La ce preţ o estimaţi pe mătuşa dumneavoastră?”

„Poliţa s-a încheiat pentru 10.000 de franci în aur!”

„Hahaha! Bătrîna doamnă – 10.000 de franci! Îmi vine să rîd nechezînd. N-a avut nici un venit mătuşica şi stătea tot timpul pe punga familiei. Dumneavoastră, da, dumneavoastră ar trebui să ne plătiţi ceva, domnule! Iar stimata doamnă, nu ştiu cum de nu i-a fost ruşine la vîrsta ei şi din dorinţa de senzaţii să cînte şlagăre obscene în timpul furtunii. Iar aşa ceva, pe deasupra şi sub o umbrelă deschisă! Nu, nu, dragul meu. Citeşte, te rog, în statutele noastre paragraful 31 a: „Societatea are dreptul să înlocuiască pierderea în natură, oferind în schimbul obiectului deteriorat un înlocuitor de aceeaşi valoare. Întîmplător avem de la un incendiu în Bucureşti o doamnă cam de aceeaşi vîrstă cu mătuşa dumneavoastră. O puteţi primi. Pianul va fi lăcuit pe socoteala noastră şi vi se va pune şi un cordaj nou. Îmi veţi semna o adeverinţă pentru această prestaţie. Şi cu asta basta! Nu poate fi de datoria unei Asociaţii de asigurare să fure pentru dumneavoastră o umbrelă de la vreo cafenea. Aşa ceva, vă rog, faceţi-o singur.”

 

Aceasta este experienţa mea trăită cu „Olimpia S.A.”.

 

 

Din: Roda Roda: Das Schmuckkästchen. Erzählungen. München: Langen Müller 1989, S. 17-20.

 

Traducerea de Luminiţa şi Horst Fassel

 

Inedit

Horst Fassel

Medicul Wolfgang Derblich în Moldova (1854)

 

Horst Fassel

 

Wolfgang Derblich (1822-1893) a devenit cunoscut cu cartea sa Die simulirten Krankheiten der Wehrpflichtigen (Bolile simulate ale celor apţi militari), tradusă în 1883 şi în franceză. Derblich a studiat la Wrocłav (Breslau) unde şi-a susţinut doctoratul (De plica polonica. Vratislavia 1848). A fost medic militar austriac din 1848, fiind repartizat la Cracovia, unde lucra în secţia pentru holeră. Apoi a ajuns în Galiţia la Jarosław (1850), pe urmă a lucrat în Tirol şi în Kärnten în Austria, dar a vizitat şi oraşe din Germania între München si Hamburg (1851-1852). A fost numit medic la Viena pe lînga Comandamentul superior al armatei austriece. În această funcţie a avut prilejul să cunoască şi sud-estul Europei, unde Austro-Ungaria încerca să cîştige supremaţia politică în defavoarea ruşilor şi a turcilor. A fost, în timpul războiului Crimeii la Bucureşti şi la Iaşi (1854), unde a început să lucreze la schiţele sale despre Principatele dunărene, publicate în reviste vieneze şi adunate în cartea sa din 1859: Land und Leute der Moldau und Walachei (Oameni şi locuri din Moldova şi Ţara Românească)[1], unde majoritatea prezentării se referă la Ţara Românească. Capitole despre sistemul şcolar, despre sistemul medical, au în vedere ambele Principate, dar istoricul învăţămîntului şi al armatei arată că autorul Derblich cunoştea, în primul rînd, ceea ce s-a întîmplat la Bucureşti şi în restul Ţării Româneşti. În anumite capitole se menţionează însă importanţa Moldovei, de exemplu atunci cînd se prezintă bogăţiile acesteia. De aceea am şi ales acest capitol pentru antologia de faţă. În memoriile sale (Ein Menschenalter Militärarzt. Erinnerungen eines k.k. Militärarztes/ O viaţă întreagă medic militar. Amintirile unui medic militar chesaro-crăiesc.Hannover: Helwing 1889), Derblich dovedeşte în 1889 interesul lui pentru România şi pentru progresele faţă de 1854 . Publicaţiile lui Derblich au, în general, teme medicale, prezentarea Principatelor fiind o excepţie[2]. O scriere a lui Derblich cvasi-necunoscută pentru marelui public, este biografia sa, din care desprindem cele două schiţe anecodotice despre Iaşi[3].

  

Wolfgang Derblich

 

Schiţe din Moldova

 

  1. Educaţia tinerilor la Hamburg şi la Iaşi (1854)

 

Desigur, este foarte puţin la modă, la fel ca şi coada unei peruci, să te prezinţi drept moralist şi să pretinzi, ca bază a educaţiei, un comportament moral. Dar gînditorul are presimţirea că şi în societatea umană există legi eterne etice, ca fundament al ei, la fel cum în lumea fizică predomină nişte legi impermutabile.

 

Asemenea legi se află probabil în fiinţa fiecărui om, ele sînt legate de germenul vieţii fiecăruia, dar ele trebuie înîi trezite şi stimulate ca să se desfăşoare. Acest lucru nu se întîmplă în primul rînd prin preceptele instituţiei bisericeşti, nici prin interdicţii, ci mai degrabă prin modele şi prin exemplu personal. Dacă reuşim să implantăm copilului interesul pentru comportamentul moral şi-l îndrumăm spre un comportament moral, atunci societatea va beneficia de fructele de aur ale acestei educaţii. În timpul sejurului meu în Germania de nord[4] am avut la început impresia că dragostea generală pentru adevăr ar fi un dar natural deosebit al acestor oameni. A durat un timp pînă cînd am observat, printr-o întîmplare, că dragostea pentru adevăr şi oroarea faţă de minciună sînt rezultatul educaţiei. Era în timpul primei ocupaţii a Hamburgului cînd am fost cazat la un armator bogat. După ce i-am predat biletul de încartiruire, gazda m-a invitat să iau prînzul cu ei, iar eu am acceptat cu plăcere această ospitalitate. La prînz au luat parte, de regulă, ambii soţi, băiatul lor de 7 ani şi o rudă mai în vîrstă. Cel mai zburdalnic era copilul casei, micul Roderich, care, prin felul său deschis, prin faptul că a fost foarte guraliv şi prin vioiciunea lui tipic copilărească, a stat în centrul atenţiei. Am fost foarte neplăcut surprins, cînd într-o bună zi copilul nu a mai apărut la masă. Cînd m-am interesat de drăgălaşul compagnon, mi s-a răspuns că acesta ar fi bine şi

foarte sănătos, dar că va lipsi o săptămînă întreagă de la masa comună. După mai multe întrebări şi cercetări mi s-a comunicat cu tristeţe că Roderich ar fi pricinuit părinţilor un chin adevărat, pentru că a minţit-o pe mama lui. Ba chiar ar fi meritat o pedeapsă mai severă. Eu însă am avut impresia că pedeapsa era fost mult prea aspră, avîndu-se în vedere însemnătatea redusă a faptei săvîrşite. Dar şi felul delictului m-a surprins. Am aflat că o gravură în oţel pusă într-un almanah al mamei ar fi dispărut, iar Roderich ar fi susţinut mai întîi că nu ştie nimic, dar că pînă la urmă ar fi recunoscut că el şi-ar fi însuşit gravura. Cu toată mărturisirea lui, care ar fi putut constitui o circumstanţă atenuantă, copilul a fost gonit de la masa comună timp de 8 zile, iar părinţii şi personalul din casă s-au uitat dojenitor la el. Dar cea mai dureroasă parte a pedepsei a fost că şoferul omnibuzului, care-l ducea pe Roderich la grădiniţă, i s-a spus să-l anunţe pe directorul grădiniţei de cele întîmplate. Iar acesta urmă să comunice celorlalţi copii, cît de nerecunoscător s-a purtat Roderich cu mama sa iubitoare şi cum a minţit-o. Directorul grădiniţei a relatat fapta în cele mai sumbre culori, ceea ce a avut drept consecinţă că micul Roderich a fost privit de camerazii lui ca un monstru şi evitat de ei.

 

Nu putem să ne îndoim de faptul că un astfel de tratament a lăsat urme adînci în sufletul micului copil. Este foarte adevărat că un copil, care a trăit o astfel de ruşine, va fi evitat mai tîrziu orice minciună, oricît ar fi fost ea de mică, iar adevărul şi sinceritatea va fi fost un bun preţios pentru orice tînăr, pentru orice bărbat. Consecinţa a fost că eu personal nu am putut constata, cît timp am stat la Hamburg, nici în afaceri şi nici în viaţa socială nici un neadevăr, nici o falsificare a realităţilor şi nici măcar o minciună de circumstanţă. A trebuit să admir punctualitatea cu care s-au ţinut cu toţii să-şi împlinească promisiunile. Crezul tuturor părea să fie: să fi stăpîn al cuvîntului pe care vrei să-l dai şi sclavul acestui cuvînt dat.

Ca un fel de replică îmi vine în minte o altă întîmplare. Locul acţiunii se află la Iaşi, fosta capitală a Moldovei[5], unde am putut observa în timpul războiului Crimeii oamenii şi locurile.

 

In salonul unei boieroaice bogate se adunaseră mai multe cucoane la o cafea. Gazda era în camera alăturată şi pregătea masa cu cele cuvenite. În acest moment şi-a dat seama că a dispărut o pară gustoasă. Nu-i aşa, dragă Nicuşor, se adresează băiatului ei de zece ani, că tu ai luat para? În afară de tine nu a fost nimeni în cameră.

 

Mămico, ce-ţi trece prin minte? Nici n-am atins para. Pisica a mîncat-o! Ia uită-te, vezi cum stau încă cojile jurîmprejurul ei? Cu o expresie ciudată mama îl apucă pe băieţel de urechi şi-l prezentă cucoanelor adunate.

 

Doamnelor, ia pronunţaţi o judecată aspră asupra acestui răufăcător. Mi-a furat de la desert o pară frumoasă şi dă vina pe pisică ! Ba chiar le aranjează toate cu mare pricepere, încît aproape trebuie să-l crezi. Şi povesteşte cu plăcere, cum ştrengarul a pus cojile pe lîngă pisică, pentru a distrage orice bănuială de la persoana lui. El însă stătea, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic şi se uita nevinovat pe fereastră cînd a intrat mama în cameră.

 

Apoi, gazdă dragă, cine să fie imediat atît de sever, spuse una din doamne. Să admirăm mai bine agerimea rară a minţii copilului atît de drăguţ.

 

Ce fantezie! Ce invenţie genială!, îşi dădu cu părerea altă cucoană.

 

Ce spirit! Ce idee genială, cîtă viclenie şi ce rafinament la execuţie! Să învinuieşti pisica de această ispravă şi să potriveşti toate atît de bine, încît să se creadă că animalul este răufăcătorul! Asta arată o minte clară, capul unui ministru. Veţi vedea, Nicuşorul Dv. va deveni un om de vază. Ce dibăcie, ce fantezie originală!

 

Bineînţeles că inima de mamă a fost deosebit de măgulită de aceste vorbe şi, în loc să pedepsească, mama fericită şi-a dezmierdat « spirituala » ei odraslă. L-a şi răsplătit pentru « ideea drăguţă » cu o a doua pară, pe care băieţelul a dus-o ca un trofeu cu el cînd s-a îndepărtat sărind intr-un picior şi tropăind. Întrebarea este dacă o asemenea recunoaştere în public pentru o faptă de reprobat a avut un efect bun asupra comportamentului copilului. Nu se ştie dacă elogiul public al minciunii şi al vicleniei şi premierea moralei dubioase a fost benifică. La vîrsta matură, acest Nicolae probabil a dat dovadă de inclinaţie pentru intrigi, pentru drumuri cotite, iar nu pentru nevinovăţie şi sinceritate.

 

 

  1. Primirea ocupanţilor austrieci în 1854 la Iaşi şi cauzele duelurilor

 

Boieroaicele nu s-au putut obişnui cu ocupanţii, dar nici soţii lor nu au fost în stare să se acomodeze cu schimbarea situaţiei politice. Aceşti boieri nu păreau să simpatizeze prea mult cu trupele de ocupaţie. Ba dimpotrivă, au dat dovadă deschis de ură, mai ales împotriva ofiţerilor austrieci. Cuvîntul boier înseamnă războinic şi, pentru că domnii boieri au vrut să arate cît sînt de războinici, au încercat în prima perioadă după venirea noastră să provoace pe ofiţerii noştri. Orice comportament energic şi de ţinută dreaptă a fost considerat un fel de aroganţă şi de îngîmfare. Lipsa unei atenţii cuvenite, o expresie a feţei, i-au supărat pe boierii foarte sensibili şi au dus, în repetate rînduri, la dueluri. Chiar atunci a fost publicat noul regulament militar şi, în consecinţă, toate duelurile au fost puse sub interdicţie, fiind aspru pedepsite. Chiar dacă nimeni nu era rănit, duelanţii au fost ameninţaţi cu pedepse de o jumătate sau de un an de detenţie. Chiar şi secundanţii au fost supuşi pedepselor. În ciuda acestor prevederi, totuşi nici un ofiţer nu avea voie să refuze o provocare la duel, rostită de un boier orgolios şi necugetat. Duelurile au avut, in cele mai multe cazuri, o desfăşurare nesîngeroasă, nevinovată, cu toate că cele mai multe dueluri s-au disputat cu pistoale. Distanţa de la care se trăgea era atît de mare, încît chiar şi atunci cînd cineva nimerea ţinta, nu cauza pagube mai mari. Puteai să bănuieşti chiar că această formă de luptă s-a ales numai din motivul lipsei de curaj. A fost nevoie de mult mai mult curaj să stai faţă în faţă cu un adversar, care tot timpul îţi plimbă sabia ascuţită în faţa ochilor, decît să stai la 50 de paşi (20 de metri) distanţă, expunîndu-te unui pistol, care sau nu trage, sau nu nimereşte. Excepţii de le regulă există oricînd şi, din păcate, am avut ghinionul să fiu chiar la Iaşi martor al unei astfel de excepţii. Am trăit un duel cu pistoale, cu o desfăşurare tragică. Noaptea tîrziu au venit la mine doi ofiţeri de cavalerie şi m-au rugat, în numele medicului de regiment, doctorul W., care se îmbolnăvise, să iau parte în funcţia mea de medic la un duel, care avea să aibă loc a doua zi în păduricea de la Copou[6]. Eu locuiam în apropiere şi mi s-a spus că ar fi vorba de ceva serios şi să mă pregătesc cu toate cele necesare. Aceşti ofiţeri au fost secundanţii locotenentului colonel, contele de S., de la un regiment austriac de lăncieri. El fusese insultat de un mare boier B. Cauza a fost gelozia, calomniile răuvoitoare, irascibilitatea şi setea de răzbunare ale ofensatorului. Contele S. ar fi putut alege, fiind cel ofensat, sabia sau spada, pe care marele boier nu ştia să le mînuiască. Dar noblesse oblige şi contele S. a făcut concesii obiceiului local şi a ales pistoale şi o distanţă de 35 de paşi. Contele a avut primul dreptul la tras, dar nu a ţintit, în timp ce adversarul lui a tras, dar nu a nimerit. Colonelul T., fiind arbitru a încercat să ajungă la o înţelegere paşnică, declarînd că este martor al camaradului său, contele S., care ar fi fost întotdeauna foarte cavaleros şi cu o bună ţinută morală atunci cînd a fost în casa boierului B., iar tot ce s-a transmis ca bîrfă nu ar fi adevărat.

 

În acest caz s-a adeverit, ceea ce enunţase locotenentul colonel de Boglar în lucrarea sa « Regulile duelului » şi anume faptul că de multe ori nu gloanţele şi nici tăişul sabiei te ucide, ci secundantul. Boierul B. a fost gata să se împăciuască, dar secundantul a fost categoric împotrivă şi a declarat că fiecare îl va desconsidera pe B., dacă îi va întinde mîna celui care s-a atins de onoarea lui. În cele din urmă s-a reluat duelul. Domnul B. trebuia să tragă primul şi n-a nimerit nici de această dată. Apoi a tras contele S. şi am văzut îngroziţi cum adversarul lui se prăbuşeşte mort. S-a constatat că noile arme nimeresc mai sus: contele S. a ţintit picioarele, dar glonţul a nimerit, la omuleţul subţire şi mic, în ficat, perforînd inima, ceea ce a avut drept urmare moartea subită a nefericitului. Acest duel a stîrnit o mare panică în rîndurile boierilor şi a avut drept rezultat că pofta lor de dueluri a scăzut în mod considerabil.

 

Din: Derblich, Wilhelm: Ein Menschenalter Militärarzt. Erinnerungen eines k.k. Militärarztes. Hannover: Helwing 1889, p. 72-77.

 

  1. Bogăţiile Moldovei

 

Animalele de aici nu ştiu ce înseamnă un grajd zidit şi acoperit. Dar nici nu sînt hrănite doar cu paie, atît vara, cît şi iarna. Vara stau pe nişte păşuni grase, iarna au fîn din belşug, iar la orice oră au la dispoziţie o apă curgătoare cristalină. Din această cauză comerţul Principatelor cu aceşti boi, practicat cu Occidentul, este atît de important. Acest lucru se întîmplă mai cu seama în Moldova, unde arendaşi străini închiriază pămîntul cu păşunile lui grase, pentru a îndopa boii, care au fost folosiţi în prealabil cîţiva ani la arat. Prin Galiţia aceste animele sînt apoi mînate spre Germania. Bivoliţele sînt folosite pentru producţia de lapte şi unt şi sînt preferate vacilor, iar bivolii sînt, la rîndul lor, folosiţi pentru arat. Bivolii sînt aici mult mai mari decît în Italia şi sînt mult mai bine domesticiţi. Aici există chiar şi bivoli albi, care nu arată atît de urîţi. Bivolii nu suporta la fel de bine frigul ca celelalte vite, iar pe călduri mari se prăvălesc în nămol. Celelalte cornute din Moldova şi din Ţara Românească au o culoare albă-cenuşie.

 

Cornutele autohtone sînt o încrucişare dintre vaci autohtone şi tauri din Ungaria. Astfel s-a ivit o nouă rasă, care, pe lîngă corpul îndesat şi greoi, specific rasei moldoveneşti – care are mare căutare – este înzestrată acum şi cu un cap frumos împodobit cu coarne lungi, capul rasei maghiare. Atît coarnele cît şi picoarele rasei noi sînt puţin mai scurte decît la cornutele din Ungaria. Asemenea prăsilă face parte din cele mai alese forme de reproducere a animalelor, care aici în Moldova se cheamă Kortsch (altoi)[7].

 

În ceea ce priveşte creşterea oilor, aceasta este foarte răspîndită pe aici, atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească, pentru că păşunile de aici sînt foarte indicate, iar pădurile de regulă sînt lăsate în starea lor naturală. Există vreo 3 milioane de oi, care dau cam 100.000 de chintale de lînă.

 

Cea mai obişnuită rasă de oi sînt oile de Hogosc[8], cea mai nobilă fiind cea de ţigaie. Oile bîrsane sînt încrucişări. Toate trăiesc vara sau iarna în natură liber, spre sfîrşitul lunii aprilie se urcă sus în munţi, ajungînd pînă şi pe cele mai înalte piscuri, oricît ar dogorî soarele, iar în noiembrie se retrag în cîmpiile dunărene.

 

Astfel de oi călătoare nu fac parte, aşa cum se întîmplă în Germania, din inventarul viu al unei moşii, ci aparţin unor antreprenori, care au încheiat înţelegeri cu proprietarii pădurilor şi iarna pot fi intîlniţi acolo, unde se găseşte fîn ieftin. Turma se aşează în jurul unor mari grămezi de fîn, din care mănîncă încetul cu încetul şi unde trebuie să rămînă pe orice vreme, cît o fi ea de rea.

 

Altfel de griji sau altă treabă nu are ciobanul cu turma, numai cînd zăpada este mare, ciobanul trebuie să tot bată cu ciomagul, pentru ca oile să se mişte şi să-şi scuture zăpada, care aproape că le acoperă. Căldurile fac mai rău oilor ţigaia decît frigul. În Moldova specia cea mai bună se numeşte Parnai Mistrugandzi[9], cea mai puţin bună Tschurgandzi[10]. Oile din cele două Principate au, de regulă, cîte un miel pe an. Vara oile se mulg şi din laptele lor se face brînză. Din brînză comercianţii extrag untul şi produc un fel de brînză tare, care se numeşte caşcaval[11]. După gust, acest caşcaval seamănă cu cel sicilian. Se mai produc brînze mai mari, care se numesc brînză de munte, au gust foarte bun şi se vînd, în bună parte în Transilvania. Oile-mamă sînt tăiate de multe ori cu puţin timp înainte de a naşte, ca să se obţină blana mieilor, cunoscută sub numele de Astrahan, şi care este neagră sau cenuşie. Cele cenuşii s-au folosit pe vremuri pentru calpacul boierilor şi au fost plătite pînă la 150 de galbeni bucata.

 

Creşterea porcinelor în Principate este mai puţin importantă şi aducătoare de venituri. Rasa de porci este mică, iar numărul animalelor este redus. Cele mai bune rase vin din Galiţia sau din Ungaria. Avîndu-se în vedere numărul mare de păduri de fagi şi de stejari, la fel şi abundenţa porumbului, această ramură economică ar putea deveni foarte importantă, dacă în agricultură s-ar proceda cu mai multă înţelepciune. Dar lipsa de control asupra porcilor face ca ei să rămînă în pădure, unde se sălbăticesc, încît în cele din urmă arată ca nişte porci mistreţi. Ba se şi amestecă cu aceştia. Sărată şi afumată, carnea de porc din Principate este mult mai bună decît cea din alte ţări.

 

Creşterea cailor nu pricinuieşte proprietarilor de moşii din Moldova şi din Ţara Românească mai multă bătaie de cap decît cea a vitelor. Caii stau iarna şi vara în aer liber, unde au vara o păşune bună, iar iarna multe claie de fîn foarte bun. De regulă, la zece iepe vine un armăsar care le conduce şi, la atacul lupilor, rămîne în afara cercului format din iepe, cu capul spre afară. Astfel apără iepele şi mînzii. De regulă prima generaţie de cai arabi sau persani nu este la fel de rezistentă ca cea de a doua generaţie. Caii din Principate sînt foarte frumoşi şi pot fi folosiţi atît pentru călărie, cît şi pentru trăsuri. Sînt foarte paşnici şi au copite foarte rezistente. Roibii şi caii şargi sînt cel mai des întîlniţi în Principate, în timp ce aceia din Ţara Românească sînt mai mici decît cai din Moldova. Caii moldoveni nu şi-au păstrat pînă azi renumele lor de odinioară. Dar nicăieri parcă nu dai azi de cai de poştalion mai proşti decît în Moldova. Pe vremuri, rasa de cai moldoveneşti a fost atît de vestită, încît un proverb turcesc spunea : agem dilberi, Boydan bargiri mechurdir, adică nimic nu este mai frumos decît un fecior persan sau un cal moldovenesc. În trecut se exportau anual, pe vremea cînd Basarabia încă mai făcea parte din Moldova, cîte 20.000 de cai. De cele mai multe ori au fost duşi prin Moghilev pe Nistru, spre vest. Prusia şi Austria au cumpărat aceşti cai cu 15-20 de galbeni unul pentru cavaleria lor. După ultimul război, cele două ţări au început să-şi crească singuri caii, de aceea creşterea cailor în Principate nu mai este la fel de importantă ca înainte. Mînzul este izolat de mai multe ori de mama lui. Deseori poţi întîlni o iapă urmată de mînzi de 3-4 ani, iar cîte un mînz de 2 sau unul de 3 ani mai sug la mama lor, la fel ca şi noul născut. Caii sînt lăsaţi necastraţi pînă la vîrsta de 4-5 ani, ca să la crească un gît gros, considerat aici ca fiind un semn de frumuseţe. Calul autohton are multe calităţi : este puternic, rezistent, învaţă repede ceva şi poate fi bine îmbunătăţit. Îi lipsesc însă şi unele însuşiri, prin care calul în general se poate remarca. Are prea puţin temperament, un cap mare, urechi greoaie şi clăpăuge, de asemenea picioare puţin cam grosolane. Creşterea cailor se concentrează aici la adaptare. Unul cumpără de la altul armăsarii de care herghelia lui are pe moment nevoie. Acest armăsar este preluat cu toate defectele lui, care nu sînt îmbunătăţite pe urmă. Dacă tot vorbim de animale de casă, să amintim şi de orătănii. Indienii (curcanii), gîştele şi altele există într-un număr imens în ţară. Exportul însă este infim, din cauza lipsei de şosele bune de transport.

 

Printre ofertele minunate ale naturii cu care au fost înzestrate Principatele, fac parte şi diversele soiuri de vînat. Căpriore, cerbi, iepuri, bîtlani, raţe sălbatice, gîşte sălbatice, potîrnichi, prepeliţe, sitari, dropii, trăiesc într-un număr inimaginabil în Principate. Dar şi animalele răpitoare, cum ar fi lupii, urşii, vulpile sau rîşii vor continua încă mult timp să-i încînte pe pădurari.

 

Pescuitul are o importanţă mare, dacă ţinem cont de marele număr de lacuri şi heleştee din Moldova şi din Ţara Românească. Pentru că deocamdată aici există puţine mori, fiecare pîrău este folosit ca să se facă heleşteie pentru asemenea mori. În acestea peştii se înmulţesc foarte repede şi, deşi se vînd foarte ieftin, aduc un venit mare. În pîraiele de munte întîlneşti păstrăvi minunaţi, care se mănîncă exclusiv afumat. În rîurile din şes se îmbulzesc crapii, ţiparii şi alţi peşti. Pescuitul în Dunăre se face fără probleme: pentru că trebuie doar să închizi cu nişte garduri cu nuiele canalele dintre insuliţe, cînd scade apa, iar somonii, somnii şi nisetrii sînt prinşi. Producţia de icre negre constituie un venit însemnat, pentru că icrele pot fi mîncate de credincioşii ortodocşi şi în timpul postului, dar peştele nu. Scrumbiile de Dunăre sînt foarte gustoase, dar la pescuitul lor nu lucrează atîta lume cît ai crede, avînd în vedere cantităţile enorme de scrumbii. În numeroasele heleşteie şi în mlaştini găseşti o mulţime de lipitori şi de raci savuroşi. Racii sînt o componentă de bază în hrana plebei. În oraşele mai mari şi mai mici se vînd foarte ieftin, cu un fel de pilaf (pregătit cu orez). Nici stridiile nu lipsesc aici. Dintre insecte, semnalăm viermii de mătase şi albinele. Creşterea celor dintîi e la început de tot, dar în ciuda stimulărilor pentru creşterea viermilor de mătase, nu se înregistrează niciun progres. Neigebaur susţine că apicultura a fost pe vremuri mult mai însemnată ca acum, cînd s-a deteriorat mult. Ceara nu este prea frumoasă, dar mierea este excelentă acolo unde se află pădurice de tei. Flora autohtonă oferă totul ce şi-ar dori inima unui naturalist sau economist. Găseşti din belşug materiale de construcţii pentru case şi corăbii, deoarece pădurile dese din munţi gem de stejari, fagi, mesteceni, brazi, tei, plopi şi alţi copaci. Peste tot ei îţi oferă umbra lor, savoarea şi folosul lor, cireşi, nuci, meri, peri, pruni, vişini. Unde se află plute navigabile, exportul de lemne este însemnat, mult mai mare decît ar permite pădurile şi rezervele de lemn. Fabricile de cherestea livrează cantităţi mari de scînduri care sînt duse la Constantinopole.

 

Din: Derblich, Wolfgang : Land und Leute der Moldau und Walachei. Prag : Kober & Markgraf 1859, p. 54-61.

 

Traducere de Luminiţa şi Horst Fassel

[1] Prag: Kober und Markgraf 1859, 316 p.

[2] Die Militärgesundheitspflege, deren Werth und Bedeutung (Importanţa şi valoarea îngrijirii medicale militare). Wien: Gerold 1876; Balneologische Bilder aus Böhmen I, II, III (Imagni de balneologie din Boemia). Prag und Smychov: Kytka 1880; Der Militaerarzt im Felde, mit gleichmaessiger Beruecksichtigung der Deutschen und Oesterreichischen Vorschriften (Medicul militar în campanie cu referiri egale la Germania şi Austria şi a regulamentelor lor). Wien: Urban und Schwarzenberg 1888; Katechismus der Gesundheitslehre für ältere Menschen (Catehismul sănătăţii pentru bătrîni). Wien 1893.

[3] Derblich, Wolfgang: Ein Menschenalter Militärarzt. Erinnerungen eines k. k. Militärarztes (Timp de o viaţă medic militar. Amintirile unui medic militar chezaro-crăiesc). Hannover: Helwing 1889-90, I-II.

 

[4] Derblich a stat în 1853 la Hamburg.

[5] Derblich îşi aducea aminte de această anecdotă în anul 1889, cînd şi-a publicat memoriile.

[6] Derblich scrie: Koppo (p. 148).

[7] Termenul german de Kortsch (citit:corci) vine din maghiară, românul are derivatul corcitură.

[8] În Germania şi în Moravia această rasă se cheamă azi Walachenschaf, adică oaie valahă

[9] Poate: pîrnaia

[10] Ciurganzi?

[11] Derblich scrie: Katschkavalo (adică caşcaval), p. 56, în română un cuvînt turcesc.

Revista indexata EBSCO