Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Funigei de suflet pe apele Bistriței și Yarkonului

 

Roni Căciularu, unul dintre cei mai activi şi importanţi scriitori israelieni de limbă română, împarte substanţa celor mai recente cărţi ale sale – Hoinar de suflet halan­dala, Cafea şi fum de ţigară, Dragoste şi parfum de portocală – între pasiunea pentru publicistica literară şi harul incontestabil de povestitor; din acest mariaj, creşte o interesantă şi fermecătoa­re proză de idei, în dualitatea ştiută a scriitorului israelian originar din România, care trăieşte şi scrie simultan în două culturi, în paradigma de sensibilitate ce exprimă o sinteză a evreităţii şi românităţii: hoinărind „halandala” prin Tel Aviv ori „în pofta lelii” prin Iaşul studenţiei, băcăuanul Roni Căciularu compune, în Hoinar de su­flet halandala şi Dragoste şi parfum de portocală, un mozaic de în­semnări, în ritmul alert al gazetarului, dar şi în volutele largi ale povestitorilor moldoveni, în pulsul accelerat al marii metropole de la ţărmul Mediteranei şi în cel domol al unui Iaşi patriarhal, aflat încă între faldurile frazelor sadoveniene: „Să hoinăresc mi-a plăcut dintotdeauna, şi-mi reamintesc acum de Iaşul studenţiei mele, cînd împreună cu un delicat şi inteligent coleg-prieten, Neagu Perianu, porneam cîteodată, duminica, să cunoaştem, să simţim oraşul cu cele şapte coline ale sale, mergînd, vorba lui, «în pofta lelii» … Fără limite, fără prejudecăţi, fără ţintă… Oprindu-ne la-ntîmplare. Şi admiram o casă, un fir de liliac, o doamnă, vreo ogradă, un gîndac, tramvaiele, curţi de fabrici în repaos, vreun cal, o ceartă, un şipot de apă, dar mai ales liniştea patriarhală a duminicilor Ia­şului lui Sadoveanu, Topîrceanu, al Otiliei Cazimir, al «Vieţii Româneşti» şi al atîtor nostalgii şi reverii de-atunci şi de mai înainte de vreme… Eram tineri şi sufletul se bucura liber şi nestăpînit de drumeţii, în care pomii primăverii împarfumau literar susurul devenirii. Cu astfel de gînduri şi sentimente mă suprapun imaginii mele, fiinţei mele de azi, comparîndu-mă şi apoi uitînd de timpul dus… Azi mă aflu în metropola modernă care se numeşte Tel Aviv-Yaffo. Este o mare plăcere, după ani de hălăduire şi pe aici, să mă cufund în oraşul acesta «fără odihnă» – cum e denumit de local­nici şi turişti, să mă cufund în parfumul lui de portocală şi de ma­re, de romantism, dar şi de trepidaţie diurnă, în durităţile şi slă­biciunile lui, în conglomeratele lui umane, în valurile lui de viaţă şi speranţă”.

Ceea ce face farmecul prozei lui Roni Căciularu este amintita dualitate a fiinţei sale; trăind pe „Colina Primăverii”, cum se traduce numele metropolei, sub puterea unui sim­bol pe care îl regăseşte în parfumul portocalilor din „pardesuri” şi în căutarea „romanelor străzii”, Roni Căciularu face din Tel Aviv un topos literar (şi) românesc. Mai întîi sînt locurile româneşti de aici, restaurantele cu „atmosferă românească şi mîncare bună – inegalabilii marii mici” şi vinul de Cotnari, „Haim-Nelu”, un loc select, „Paul” din Yaffo sau „Geta”, restaurant „situat mai de mult în buri­cul Tel Avivului”, „Rapsodia Română”, cu vin, ţuică, mămăligă şi sarmale, „Mamaia”, restaurant vechi, „cu nume bun”, pe strada Ben Iehuda. Apoi sînt oamenii întîlniţi aievea sau cei „prezentificaţi” în amintirile din Bacăul copilăriei şi Iaşul studentului, pe care Roni Căciularu îi poartă cu sine pe bulevardele din Tel Aviv: artista Mariana Lungu, o „mare Doamnă a cîntecului românesc”, dr. Avram Creţu, „o figură legendară, demnă de poveşti şi folclor”, căruia prozato­rul îi (re)compune un portret în emoţie şi efort de reconstituire – un personaj, poate, de roman, de pe Strada Mare a Bacăului –, actorul şi regizorul Nicu Nitai, venit de la Bucureşti la 30 de ani, fondatorul teatrului „Karov”, Shlomo David, gravor în lemn, „poet, iniţiator de instituţii culturale viabile, publicist şi creator de presă, autor al unor importante volume de comentarii la Ghimatria talmudică, interpretînd cu fervoare textele sacre, un intelectual preocupat, activ şi eficient, pentru iudaism şi sionism, cărturar şi dinamic organizator al unor mari grupări româneşti în Israel” şi, mai ales, „băieţii Bacăului”, oamenii născuţi „în minunatul spaţiu de la apa Bistriţei şi de la poalele Măgurei”, care au înfiinţat, un­deva, la marginea metropolei, o poiană a lor, pentru a se întîlni la un picnic repetat unde, iată, cei „mai bine de 200 de băcăuani” consu­mă „333 mititei româneşti” şi „168 fripturi extraordinare”, aduse de Fredy Knol de la Haifa: copacii din parcul Yarkon printre care „zboa­ră «Ciocîrlia»“ sînt corespondentul de acolo al parcului de la Gherăieşti, „unde unii din noi ne-am făurit amintiri pentru zilele de-acum”. În aceste segmente ale cărţii se exprimă, mai cu seamă, proza­torul care, în fluxul aducerilor aminte, îşi îmbracă textul în metaforă, în funigei de suflet, cum le spune, cînd evocarea asumă lirismul memoriei afective: „Eh, amintirile, tezaurul nostru sufletesc, pe ca­re le reînvie uneori tocmai astfel de întruniri, ca cea de acum, care a ţinut de dimineaţă pînă la ceas de amurg, cînd raze blonde de soare se strecoară roşind prin crengile arborilor din Parc, odată cu boarea un pic mai răcoroasă ce face să tremure delicat frunzele, într-un susur ceva mai nostalgic… Eram la Gherăieşti sau în Parcul Yarkonului?… Romantic incorigibil, mă adresez apei Yarkonului, întrebînd-o: Ştii tu, oare, ce taine de suflet ascunde Bistriţa de la Bacău?!…”.

Lîngă aceste portrete şi fragmente memorialistice remarcabile, în Hoinar de suflet halandala şi Dragoste şi parfum de portocală, Roni Căciularu scrie şi un roman al străzilor din Tel Aviv, identificînd atmosfera lui specială, în definiţii scur­te, alerte, care se reţin (“Tel Aviv-ul este un oraş fascinant! Ener­gic. Dramatic. Languros. Sălbatic. Frenetic. Eclectic. Multicolor şi sonor. Tumultuos, uneori obositor, dar şi plăcut. Cu oaze de tihnă, de deconectare, de odihnă… Este exuberant şi ameţitor, melancolic şi nostalgic. Tel Aviv-ul, un oraş de oameni buni şi răi, cu minciuni şi adevăr, cu zîmbete şi lacrimi, cu pace şi fiori de război, cu oameni bogaţi şi oameni săraci, dar mai ales cu majoritara categorie socială de mijloc. Un oraş cu industrie şi cu marea finanţă, cu locuitori ai străzii, fără locuinţe, cu tîrfe şi drogaţi, dar şi cu o lume obişnuită în cafenele ori birturi de cartier”) şi tipologiile care pot furniza autorului personajele unor viitoare posibile naraţiuni: intersecţia străzilor Ibn Gvirol şi Regele Shaul, mereu vizitată, unde se simte „marea pulsaţie a oraşului”, Turnul Babel al pictorului Baruch Elron, ca o metaforă a timpului nostru, contrastul violent dintre super­bia metropolei şi surparea unor teritorii cu „putregaiul greu, in­fect, puturos şi în continuă descompunere al declasaţilor autohtoni” din Tahanaua de la Neve Şaanan, cu un portret-robot al locului şi oamenilor săi („Aici, în vechea Staţie centrală, autobuzele vieţii unor oameni au ajuns într-un loc fără ieşire. Văd imaginar schelete de autobuze, ruginite, descompletate, fără şoferi, fără volan, fără oglinzi retrovizoare, fără ferestre. Motoarele mi se pare că merg, ca-ntr-un film absurd. Autobuzele scrîşnesc, împingîndu-se unele în altele. Nimic nu se mişcă. Halucinant şi-adevărat! Cînd se termină benzina, intră în acţiune drogul homelessilor şi al prostituatelor ori alcoolul lor şi al unora dintre eritreeni, sudanezi şi al cui o mai fi. Am fost aici. I-am văzut. Pe unii i-am înţeles. Asta-i: nişte nenorociţi ai soartei, ai lumii. Uitaţii lui Dumnezeu!…”), tipo­logia noilor veniţi, fixată în portretul antologic al „africanului” Afrand Rupe, dar şi aceea a oamenilor străzii, imaginată în chipul unui homeless, personajul din proza Un fel de idilă, dacă nu vă supăraţi…

Cafea şi fum de ţigară este o carte cu portrete, evocări şi profiluri de autori, care interesează isto­ria culturii noastre contemporane; scriind, însă, despre Marius Mircu, Al.Mirodan, Shaul Carmel, Dorel Schor, Gina Sebastian Alcalay, Zoltan Terner, Magdalena Brătescu, Mihai Batog-Bujeniţă, George Roca, Baruch Elron, Miriam Cojocaru, Constantin Ciosu, Liana Saxone-Horodi şi Natalie Schor, Roni Căciularu nu face o ierarhie de valori şi nici nu-şi propune texte de critică literară, eseuri, deşi observaţiile despre pictori şi artista fotograf Natalie Schor se constituie în ceea ce se numeşte „cronica plastică”; sînt reportaje literare despre „oameni de omenie”, cum spune, valori incontestabile ale culturii noastre de azi, căutînd mereu portretul interior, ceea ce se ascunde dincolo de aparenţele biografiei şi certitudinile bibliografiei, Roni Căciularu rămînînd un hoinar romantic printre cărţi, prin expoziţii, acasă la cei evocaţi, în romanele străzilor de pe internet şi din Tel Aviv: „Plim­bările mele nocturne pe uliţe, străzi şi bulevarde internetice, fac din mine un vagabond virtual aproape vicios, setos de cafea şi hoinăreală… Uneori întîlnesc locuri luminate frumos, iar citadin fiind din născare, mă simt bine în aceste popasuri…”. În fond, descope­rind în fiecare figură portretizată ori evocată ceea ce francezii nu­mesc „la qualité maîtresse”, Roni Căciularu scrie despre sine, îşi identifică propria fiinţă interioară; astfel, în „tumultul pereţilor” din sala unde expune pictorul Liana Saxone-Horodi, de pildă, prozato­rul şi publicistul „aud o doină şi un cîntec de «cleizmer»“, părîndu-le că „strălucitul Mirel Reznic cînta la vioară «A idişe mame» şi «Ciocîrlia»“, îşi regăsesc „densa dragoste de viaţă”, propria dua­litate (Tel Aviv şi Bacău), osmoza ori, mai bine, geneza reciprocă a celor două acase: „Liana Saxone-Horodi îşi păstrează cu dezinvoltură mersul ei în artă, unic, fără etichetări şi încartiruiri. Liana «locuieşte» cînd şi unde vrea! Acum e sub cerul liber, mîine este într-o încăpere cu o vitrină în care sînt minunate oale de lut, sau tigăi şi felinare, sau în altă odaie, în care fereastra nu-i numai ce pare la prima vedere, ci devine, dacă vreţi, o fereastră spre lume, spre copaci, spre acoperişuri şi cer; ieri a stat la Braşov, iar în cel mai adevărat azi al ei, Liana stă în România şi, deopotrivă, în Israel”.

Deşi nu sînt articole de critică şi is­torie literară (refuză net propunerea pe care i-a făcut-o Al. Mirodan de a scrie, în revista „Minimum”, cronică de întîmpinare: „Mie îmi place să fac reportaj literar, interviu, mă rog, să mîzgîlesc liber, mai mult după capul şi inima mea”), textele din Cafea şi fum de ţigară caută, în interviu sau lecturi de identificare, chipul interior, omul din lăuntrul creaţiei sale. Marius Mircu, repor­terul pe care Alex.Ştefănescu îl aşază alături de Geo Bogza şi F.Brunea-Box, vizitat acasă, la Bat Yam, cu ocazia apariţiei volumului La noi, la Bacău este asociat, în viziunea lui Roni Căciularu, cu imagi­nea unui Bacău care nu mai este: „Strada Mare cu case înalte, cu ma­gazine şi ateliere, cu vitrine largi, Strada Mare cu cîte un camion sunînd răguşit, dar modern pe atunci, cu o căruţă cu cal şi balegă pe asfalt, cu orăşeni şi ţărani în port naţional, precum şi cu cea­sornicăria fostă «Colţei» […] Aproape că au dispărut ceasornicarii, ca şi Strada Mare, au dispărut ţăranii cu opinci, au dispărut atîtea, dar clipa tot nu stă, iar timpul cerne aurul pe care ceasurile lumii îl pulverizează întruna prin văzduhuri, de unde intră, prin ja­luzele transparente, în odăi de amintiri, de vis, de melancolie […] Grădina Publică – alt loc de paradis diurn şi efemer. Fanfara milita­ră din chioşcul de lemn, salcia pletoasă sub care şezu cîndva şi Bacovia, grav şi trist, şi singur. Cazinoul, restaurantul Parcul Tran­dafirilor, orchestra de odinioară a distinsului local, cu domnul ace­la cu papion, cîntînd la vioară, alături de-un virtuoz care unduia armonii şi reverii la o aşa numită beschie. Apoi – nopţile împarfumate care năvăleau din Grădina Publică, prin fereastra cu sită, în ca­sa unde un băieţandru încerca să înveţe pentru examenele Liceului «cu lungi coridoare»”; Al. Mirodan este dramaturgul „cu scena în sînge”, un „înfulecător de realitate”, neacceptînd „condiţia de pri­zonier” niciunde, nicicînd, dar şi constructorul publicaţiei „Mini­mum”, o revistă ca „o victorie împotriva fricii”, concepută, într-o antologică scenă imaginară şi, deopotrivă, realistă, în cafeneaua de pe strada Dizengoff nr.88, alăturată, în fluxul memoriei afective, cofetăriei „din capul străzii Lăpuşneanu” din Iaşii studenţiei; la Shaul Carmel, poetul pe care N. Balotă îl numea „ultimul mare psalmist”, Eugen Simion îl compara cu „cei mai mari poeţi religioşi ai secolului trecut, de la Rilke la Arghezi”, pentru Ştefan Aug. Doinaş fiind „un poet remarcabil”, ca şi pentru N. Breban („excelentul poet evreu”), Zoltan Terner („cel mai evreu poet”), S. Damian („poet autentic”), Roni Căciularu (re)găseşte conştiinţa evreului român: Dorel Schor este un „mare scriitor al unei lumi mici şi bune”, dar şi un umorist în „dispută continuă cu proştii şi prostia, cu tabu-urile devenite automatisme şi frîne în înţelegerea adevărului, cu îngîmfarea, cu societatea şi guvernul, cu lumea vivace şi nebună, cu viaţa mizerabilă şi în declin, cu lucrurile la mintea cocoşului, rămase doar la înţelegerea acestuia…”; prozatoarea Magdalena Brătescu „este o scriitoare de prim rang”, trăind intens, cu pasiune, întîmplările povestite; Mihai Batog-Bujeniţă şi revista sa „Booklook” fac parte „din familia de valori a marelui Caragiale”; poetului George Roca din Sydney şi directorului revistei „Romanian VIP”, Roni Căciularu îi ia un interviu substanţial „pe o stradă din metropolisul internetului”; povestea vieţii Ginei Sebastian Alcalay, între ale cărei „personaje” îi regăsim pe Sergiu Celibidache şi Leonard Bernstein, reprezintă, parcă, schiţa unei biografii romanţate; Zoltan Terner este „un intelectual de formaţie renascentistă”, autor, în volumul Lumea de sub pod şi zarva ei, al unui „maraton narativ”, unde explorează, ca şi Roni Căciularu, în proza sa de idei, relaţiile complicate „dintre mine şi străinul din mine”; pictorul Baruch Elron e „citit” printr-un inter­viu cu Lidia Elron; pictura lui Miriam Cojocaru e descoperită prin „sufletul artistului” care se mărturiseşte; Constantin Ciosu, alt băcăuan „universal” e un rafinat pamfletar „în linii şi puncte”, în desen, adică; Natalie Schor e „o tînără artistă fotograf, deja cu renume”.

Asemeni „personajelor” din Hoinar de suflet halandala, Cafea şi fum de ţigară, Dragoste şi parfum de portocală, Roni Căciularu se regăseşte, cu fiinţa şi scrisul său, în celebra frază a lui Goethe, la care revine mereu, obsedant, nu ca la un lamento, ci ca la un refren al (în)cîntării vieţii în­seşi; „Clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă!”.

 

Revista indexata EBSCO