Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Dan PURIC – Darul Regelui

 

Și-a fost să se ridice în sfîrșit și țara aceasta îngenunchiată de-atîtea dureri și suferință! Nebănuit și neașteptat s-a ridicat așa, ca întotdeauna în de-a lungul istoriei sale, din amarul ei sufletesc plin de negrăite pătimiri și jertfe. Dar nu legitima revoltă pentru sfintele-i drepturi încălcate de cinismul și indiferența unei istorii nedrepte a ridicat-o din pustia unei lumi în derivă, ci un tulburător suspin țîșnit din adîncurile ei, ce s-a înălțat ca o coloană de demnitate românească în plin deșert sufletesc.

Și-atunci, parcă pentru cîteva clipe, țara aceasta întinată de atîtea cumplite nedreptăți, a fost spălată de ploaia de lacrimi căzute din ochii triști plini de neștiute suferințe ai oamenilor-dureri, ce o locuiau.

Surprinsă, țărîna jertfei noastre neîntrerupte a tresărit și ea ca-n fața unei neașteptate binecuvîntări.

Apa aceasta curată a pătimirii românești s-a adunat apoi toată într-un fluviu de suferință mută ce-a străbătut încet și sigur, netulburat de istorie, pămîntul plin de răni deschise și nevindecate.

Pe valurile mîngîietoare ale acestui fluviu de durere plutea, legănată ușor în voia brizei-suspin ce-o înconjura din toate părțile, o bărcuță fără de vîsle pe care în sfîrșit destinul o lăsase în pace ca să-și găsească liniștea în brațele Lui Dumnezeu… Era sicriul regal! Legănat încet de valurile-lacrimă, el se-ndrepta ca-ntr-un dulce somn spre Cetatea Eternă.

În felul acesta, într-un suspin comun mare cît o țară, își conducea pe ultimul lui drum pe ultimul lor Rege, poporul român.

Lumina candelei sufletești a Suveranului se stinsese de mult și totuși, în mod neașteptat și tainic, acum nenumărate lumini se-aprindeau rînd pe rînd în inimile slujitorilor săi ca într-o nebănuită Înviere.

Parcă cu „suferinţa pre suferinţă călcînd”, acești oameni-durere luau lumină unii de la alții, putînd astfel pentru întîia oară să se vadă între ei și să prefacă pentru o clipă întreaga țară într-o strălucitoare Biserică.

Suveranul de care se despărțeau cu atîta durere în inimi nu le adusese nici o victorie militară, nici o izbîndă politică, nici o prosperitate de viață, ci doar o simplă cruce de lemn. Pe ea era scris doar atît „Mihai I – Rege”. Ca un vîrf de corabie prin ceața de lacrimi a mulțimii înainta încet, tăcut și cutremurător de singură crucea!

În urma ei, tăcuți ca niște umbre ale durerii, veneau unul după altul în pas de Liturghie, oamenii bisericii, preoții. Călcau încet parcă sfințind în șoaptă drumul pe care mergeau. Pe afetul de tun războinic ce se tîra acum smerit și parcă cuprins de somnul veșniciei, era așezat sicriul suveranului. Acoperit de drapelul țării ca de năframa plină de durere a întregului său popor, ținea deasupra-i cu degetele nevăzute coroana regală rămasă acum fără stăpîn. În spatele lui, ca niște lungi alei de plopi străbătuți de freamătul unei surde dureri, veneau în pas legănat abia auzit, ce parcă picurau suspine în aerul trist, soldații armatei române. Mergeau în neauzită cadență ca și cum n-ar fi vrut să tulbure somnul cel veșnic al Regelui lor. Nimic din pasul victorios de altădată, din marșul triumfal aclamat de mulțime. Ceva se strecura sfios ca un murmur de curățenie și forță sufletească. Erau soldaţii-lacrimi ai Majestății Sale. Orașul întreg era o sfîntă catedrală ce oficia în tragică durere marea Despărţire. Pentru o clipă cerul plumburiu se dădu la o parte ca soarele să lumineze destinul cenușiu al acelor oameni. Aerul vibra de tristețe ca lacrima atîrnată pe geana unui copil. De o parte și de alta a cortegiului funerar se-nălțau în aer, ca niște păsări eliberate din cușca propriului suflet, mii de cruci făcute de degetele tremurînde ale unui popor învins în destinul său istoric, dar care acum în sfîrșit, după atîta timp, își murmura nebiruita lui credință.

Suveranii de dinainte, demnii lui strămoși, aduseseră rînd pe rînd acestui popor libertatea, gloria militară, unirea ființei naționale și, odată cu ea, onoarea de a fi român în lume. Dar el, „bietul” Rege de azi, pe care lumea-l conducea cu o cumplită jale pe ultimul drum, ce-ar fi putut să le ofere? Nimic din toate astea! El, cel din urmă dintre toți, cel umilit, cel prigonit, cel lovit în demnitatea regală de a fi, el cel exilat, el regele rămas fără de țară! Și-atunci, neputînd să le dăruiască supușilor săi nimic din ceea ce un rege le poate oferi, se gîndi să-și smulgă din piept singura lui avere. „Averea” cu care-și părăsise țara și cu care acum se-ntorcea din exil, o simplă cruce de lemn. Iar poporul acesta românesc, privind-o, ca la un semn îngenunche și țîșni în lacrimi. Căci el își vedeau în ea propria lor crucificare.

Era darul Majestății Sale Mihai I pentru poporul lui român!

Revista indexata EBSCO