Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Eminescu: discursul gravității

 

S-ar putea închipui, caracterologic, un spectru larg de atitudini, avînd la extreme: tipul vesel, pozitiv, bucuros de clipă într-o margine; tipul grav, serios, profetic la cea­laltă. O gamă vastă de nuanţe s-ar interpune. Solidari fără voie cu un tip sau altul, ne e dat să pendulăm adesea − indivizi sau popoare − între atitudini contradictorii, ca mişcaţi de o lege ascunsă a „dublei frenezii”. Unde ne situăm ca neam? Răspunsurile date pînă acum sînt la fel de numeroase şi aporetice. În pragul secolului XX, C. Rădulescu-Motru iniţia o anchetă pe această te­mă, fără rezultate spectaculoase, dar semnificativă pen­tru adîncirea conştiinţei de sine la nivelul unei psiho­logii etnice pe cale de a se constitui. Destule anchete şi analize făcute între timp s-ar putea aminti cu folos. Sin­teza călinesciană e desigur cea mai frapantă şi mai plină de urmări în cultura noastră, căci în spiritul ei, simplificînd, s-a distins apoi între melancolia moldavă, joviali­tatea munteană, seriosul ardelean. În planul culturii, M. Eliade identifica, pentru secolul din urmă, o tensiune polară între un eminescia­nism atent mai cu seamă la valo­rile naţionale şi un caragialism înclinat cu precădere spre univer­salitate. Ironia, zeflemeaua, dispoziţia scepti­că s-ar întîlni la polul din urmă, în timp ce polul dintîi, cristalizat sub raza Luceafărului, indică viziune romanti­că asupra istoriei, emfază, grandilocvenţă[1]. Sînt atitudini ce se degajă astfel la limită, imposibil de aflat ca atare în realitatea ambiantă, realitate ce cunoaşte numai nuan­ţe. Schema de mai sus ar putea sugera însă, la primii, o implicare mai patetică şi o anume gravitate în asumarea destinului, atitudine evidentă în cazul lui Eminescu.

Se ştie cît de mult îl iritau zeflemelele de la Junimea şi ce intolerant se arăta uneori faţă de cei care vădeau un spirit mai frivol. G. Panu şi-l aminteşte ca pe un „tem­perament pasionat”, sensibil la idee, avînd chiar „pretenţia de a fi întîi gînditor şi pe urmă poet”[2]. Memoria­listul îl asimilează anume acelui grup de „români” de­prinşi a lua „foarte în serios” totul. Pe unii confraţi Emi­nescu îi trata chiar „cu mare asprime”, stînjenit evident de spiritul ludic al mediului[3]. Ne putem imagina contras­tul dintre acel spirit jovial care impusese la Junimea primatul anecdotei şi preferinţa poetului pentru marile te­me, abordate totdeauna în registru filosofic. Un aer de seriozitate gravă se instala în jurul său oricînd veneau în discuţie chestiuni legate de istoria şi destinul naţio­nal. Gravitatea în acest caz ţinea de un angajament pro­fund, acela care îl îndemna sa se identifice cu „geniul neamului românesc, pururea avînd în minte trecutul în­treg”[4].

Voinţa de a transforma mediul social potrivit norme­lor de conduită pe care le asumase poetul însuşi e carac­teristică. Ea rimează cu aspra disciplină a devo­tamentu­lui civic pe care i-a insuflat-o, în anii formaţiei, un Aron Pumnul, spirit profetic şi de mare tenacitate morală pe care îl simţim prezent în primele demersuri publicistice ale poetului. Împotriva răului ce măcina lumea românească, el recomanda de la început o solidarizare a celor buni, adică serioşi profe­sionalmente şi apţi de sacrificiu pentru colectivitate. „În unire e tăria”, clama Eminescu, atent la ceea ce se întîmpla în Transilvania, preocupat însă de soarta întregii „românimi”[5]. Pe seama tăriei mo­rale ce rezultă din solidaritatea panromânească („o singu­ră direcţiune a spiritului”)[6] imagina o evoluţie organică, susceptibilă a spori mereu binele social. Binele acesta nu se poate obţine decît prin muncă, economie, stabilitate[7]. Un relativism sănătos funcţiona odinioară ca un corectiv de care înnoirile mai recente n-au mai ţinut cont[8]. Excese de tot felul s-au putut produce numai în lipsa acelei cuminţenii pe care istoria, acum tulburată, o inculcase poporului nostru. Se poate spune că însăşi dăinuirea acestuia a fost posibilă numai datorită unui ideal colectiv, acelui „vis de aur” pe care a ştiut să-l conserve de-a lun­gul istoriei, un vis ce obliga, desigur, la consecvenţă şi care atribuia o notă de gravitate discursului său. În fond, nu e generaţia însăşi un „agent al istoriei”[9]? Şi nu trebuie să ducă ea volens nolens povara trecutului? Faţă de un legat ca acesta, atitudinea lui nu putea fi decît solemnă, pioasă, gravă. O atitudine compa­rabilă cu aceea pe care o întîlnise în mediul sătesc. Nu e de mirare că a opus mereu politicienilor şi proletarilor condeiului gravitatea sapientă a ţăranului român, evocată adesea ca un model de conduită. Era un element de educaţie civică, la care Eminescu s-a întors mereu, nu fără ostentaţie, căci soco­tea că nu se poate închipui nici un program realist decît pe seama acestui element, mai ales într-o epocă de criză, de zăpăceală, de abandon în sfera elitei.

Exista odinioară un model de conduită gravă, model asigurat de sacerdoţiu şi uneori de cărturarii cu vocaţie profetică. Bălcescu aparţine acestei categorii. Nu-l ştim de nicăieri în ipostaze frivole şi e greu să ni-l închipuim glumind. Nemunca, lipsa de rigoare, „bacalîmul” oriental, apatia îl făceau să sufere. Cine să-l înţeleagă mai bine ca Eminescu? Un contrast semnificativ îl separa de urmaşi: „Dacă inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra pi­ticilor care îngînau a împărtăşi simţirile unei inimi pe care n-au ştiut-o preţui niciodată, totuşi entuziasmul lui ca atare ne încăl­zeşte, căci este sincer, adevărat, ener­gic, s-arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele anticităţii”[10]. Era acelaşi discurs grav, încăl­zit de entuziasm civic şi de reflecţie, care se degajă şi din scrisul eminescian.

În tot ce a întreprins, se ştie, marele nostru poet a fost un om de o rară exigenţă. Nimic mai semnificativ pentru modul cum înţelegea să-şi asume datoriile sociale decît cunoscuta misivă către mentorul Junimii cu privi­re la studii: „Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea şi cu legile ei de ordine, nu însă cu mine, care deocamdată nu mă satisfac pe mine însumi”[11]. A se mulţumi pe sine, iată o normă ce nu poate surprinde în cazul de faţă. O diplomă se putea dobîndi, fireşte, însă aceasta nu putea satisface un spirit atît de exigent, deprins a gîndi totul cu maximă seriozitate şi pînă la capăt. Schiţa de teme, şcoli filo­sofice, curente, figuri propusă în amintita misivă către Maiorescu arată înălţimea la care poetul voia să-şi plaseze eforturile de gîndire. Caietele fac dovada stăru­inţei cu care a citit şi studiat, dincolo de orice obligaţii şcolare, adnotînd totul conştiincios şi căutînd a integra noile descoperiri într-un vast orizont cognitiv.

Acelaşi spirit exigent se degajă din orice alte demer­suri ale sale. Ajunge să amintim rapoartele întocmite ca revizor şcolar, grija scrupuloasă cu care scria la Curierul de Iaşi sau la Timpul, pentru a nu mai vorbi de creaţia artistică însăşi, în care Eminescu se vădea scrupulos pînă la tortura de sine. „Ah, atuncea ţi se pare / Că pe cap îţi cade cerul / Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?” Tăria de a căuta adevărul în orice domeniu, fără slăbiciune, fără concesii, nu e o calitate de rînd. Un „suflet de viteaz şi de reformator” sălăşluia în el, după remarca lui Ş. Cioculescu. Poetul nepereche al neamului nostru a avut în adevăr un asemenea suflet, lesne decelabil în analizele întreprinse, în propunerile făcute spre a îmbunătăţi starea de lucruri, în tăria cu care apăra valorile autentice.

„Neam de ţăran”, cum singur se ştia[12], Eminescu punea preţ mai ales pe muncă, apreciind în toate lucrul bine făcut, disciplina efortului, stăruinţa creatoare. „Nu exis­tă nici libertate, nici cultură fără muncă”, spunea el[13], ataşîndu-se unei tradiţii care îl lega mai ales de epoca regenerării şi de unele personalităţi ale culturii române de peste munţi. Îl percepem oricum mai aproape de Şincai, de Bărnuţiu şi de patetismul angajării foştilor revo­luţionari intracarpatini, de Aron Pumnul îndeosebi. Cu toată diferenţa de temperament, se cuvine amintit aici şi T. Maiorescu, alt ardelean, a cărui disciplină intelectuală s-a impus în epocă. Un fel de a privi global economia lucrurilor îl apropie de marele critic. Ca şi acesta, el ştia că biografia unui ins ori a unei colectivităţi se consumă în cadrul unor determinări destul de severe, că blocul de marmură de care dispui (e o metaforă prezentă la am­bii gînditori) nu-ţi îngăduie să concepi şi o figură caricată (satir la Eminescu) şi o Minervă. Un nemilos principiu economic are a prezida orice proiect. S-a vorbit de o „reacţie la risipă” în cazul criticului, recunoscîndu-se în ea un model ţărănesc[14]. Dar acest model se regăseşte cu atît mai mult în publicistica eminesciană, unde apologia mentalului respectiv ocupă destule pagini. Era, sociologic, obsesia lui fundamentală. Pe săteni îşi întemeia toată speranţa redresării. Eminescu n-a dorit nicicînd restabi­lirea trecutului, oricît de magnific în anumite articula­ţii, ci o „stare de lucruri onestă şi sobră”[15].

În acelaşi spirit se rostea şi N. Iorga, revendicîndu-se anume de la marele poet, atunci cînd făcea elogiul insistent al muncii. „Eroului de agitaţie şi de revoltă” el îi opunea, ca şi Eminescu, pe „eroul de cugetare şi muncă”[16]. Ideea revine insistent la Pîrvan, poate cel mai aproape de tensiunea morală şi intelec­tuală a poetului. Ca şi acesta, el a pledat pentru o nouă pedagogie civică, glori­ficînd munca[17] şi predicînd „eroismul activ”[18], discipli­na creaţiei monumentale. Evocarea „geniului uman transfi­gurat prin suferinţă”[19] aduce aminte cu atît mai mult de discursul eminescian asupra elitei ca factor de jertfă creatoare. „Luaţi viaţa în chip grav!” E un îndemn de care discipolii savantului şi-au adus aminte mereu, nu fă­ră a lua notă de reacţia ostilă a jovialilor dispuşi a ridi­culiza pe cel preocupat suveran de o renovaţie morală[20]. Starea de gravitate nu e suportabilă pentru omul de rînd decît puţin timp. E un registru care necesită efort, prea mare efort pentru lipsa noastră de antrenament. Gravită­ţii de o clipă, produsă de cine ştie ce fapt, îi urmează deci repede gluma, anecdota, destinderea în banal sau chiar în trivial.

Cu dispoziţia lui spre seriosul lucrurilor, cu since­rita­tea lui deplină în tot ce făcea, amintind de tipul ahileic despre care s-a vorbit[21], Eminescu putea trece drept sumbru printre cenaclierii junimişti. Dar nu era decît un spi­rit grav, preocupat de marile probleme şi dispus a căuta soluţii pe cont propriu. O enormă concentrare şi o since­ritate deplină se degajă din iniţiativele lui, iar puritatea discursului emis ţine de modul grav, solemn, al angajării sale. Este latura exemplară ce a rodit, mai ales, în poste­ritate. Astfel, Caragiale se credea motivat să vadă în ma­rele său prieten un cumul de contraste: „vesel şi trist, comu­nicativ şi ursuz, blînd şi aspru”, abstinent şi pro­dig, o „ciudată ameste­cătură, fericită pentru artist, neno­rocită pentru om”[22]. Poetul însuşi se considera „o natură extremă”, sensibilă numai la bucurie şi disperare[23]. Însă „extremele se ating” şi anevoie se poate uneori deosebi între ele. Jubilaţia spirituală şi propen­siunea pesimistă nu sînt separate prin genune insurmontabilă, ci formează o coincidentia oppositorum. Din această înge­mănare de­curge şi mesajul eminescian, un discurs ce stă evident sub semnul gravităţii.

 

Apud Cronica, XXIV, 1989, 24, p. 1, 6-7; Alexandru Zub, Eminescu: glose istorico-culturale, Iaşi, Editura Junimea, 2016, p. 133-139.

 

[1] M. Eliade, Două tradiţii spirituale româneşti, în Luceafărul, 1948, 1, p. 21-29.

[2] G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, I, Bucureşti, (1942), p. 37.

[3] Ibidem, p. 60, 93-94.

[4] M. Eminescu, Opere, XII, Bucureşti, 1985, p. 105-106.

[5] Idem, Icoane vechi, icoane nouă, Bucureşti, 1974, p. 41.

[6] Ibidem, p. 44.

[7] Ibidem, p. 69: Influenţa austriacă…

[8] Ibidem, p. 73: Tinerimea franţuzită.

[9] Ibidem, p. 46.

[10] Ibidem, p. 102-104.

[11] I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, 1933, p. 104.

[12] M. Eminescu, Icoane vechi, p. 109.

[13] Idem, Scrieri pedagogice, Iaşi, 1977, p. 179.

[14] M. Ungheanu, Fiii risipitori, Bucureşti, 1988, p. 5-18.

[15] M. Eminescu, op. cit., p. 212.

[16] N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucu­reşti, 1944, p. 191.

[17] V. Pîrvan, Scrieri, Bucureşti, 1981, p. 491.

[18] Ibidem, p. 503-504.

[19] Ibidem, p. 477.

[20] P. Pandrea, Eseuri, Bucureşti, 1971, p. 533.

[21] G. Liiceanu, Încercare în politropia omului şi a culturii, Bucureşti, 1981, p. 5-7.

[22] Apud Amintiri despre Eminescu, antologie de I. Popescu, Iaşi, 1971, p. 38.

[23] M. Eminescu, Opere, VII, 1977, p. 323.

Revista indexata EBSCO