Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Neașteptatele căi ale sfințeniei: Simone Weil

 

Simone Weil a fost o personalitate complexă, cu o traiectorie singulară în contextul culturii franceze, bine conturată în admirabila monografie scrisă de Gabriela Fiori[1]. Suprema sa inteligenţă, îmbinată cu o sensibilitate mistică ieşită din comun, a intrigat şi intrigă şi acum, deranjînd confortul celor inteligenţi dar castraţi de simţul transcendenţei şi al filosofilor refugiaţi în speculaţii fără nici un sprijin pe viaţa interioară.

 

Simone Weil în 1921, la vîrsta de 12 ani

 

Mărturia lui Cioran este foarte interesantă şi paradoxală în acest context: „Pe planul voinţei, ambiţiei şi iluziei (spun bine „iluziei”), ea ar fi putut rivaliza cu oricare mare delirant al istoriei contemporane. Din generaţia Sartre-Bataille, ea este singura care mă interesează. […] Este un Ezechiel sau un Isaia feminin.” Concluzia lui Cioran  ne uimeşte printr-o inedită auto-confesiune: „Ceea ce lipseşte la Simone Weil este umorul. Dacă ar fi fost înzestrată de umor, ea  n-ar fi putut avansa atît în viaţa spirituală. Umorul împiedică experienţa absolutului. Mistica şi umorul ne pot merge împreună.”[2] Înţelegem că Cioran, care a fost înzestrat cu umor şi l-a folosit din plin, era inadaptat vieţii mistice. Ceea ce este, desigur, adevărat.

Una dintre cele mai pertinente mărturii este cea a celebrului antropolog şi filosof francez René Girard (1923-2015), membru al Academiei Franceze[3]. El recunoaşte importanţa crucială avută de Simone Weil asupra propriei sale opere, citînd cartea Greutatea şi harul. René Girard subliniază că Simone Weil are curajul să afirme că Evangheliile constituie, înainte de toate, dincolo de teologie, o teorie a omului. „La Simone Weil, calitatea credinţei sale şi spiritul său intelectual, sînt de o putere absolut gigantică” – subliniază René Girard. „Cred că marile şi fulgurantele intuiţii weiliene conţin un imens domeniu de posibilităţi încă neexplorate, o bogăţie nemaivăzută pentru viitor.”

La celălalt pol, scriitorul Georges Bataille (1897-1962) face un portret execrabil al filosoafei în romanul său autobiografic Le bleu du ciel[4], care descrie separarea de soţia sa, actriţa Sylvia Maklès (1908-1993), o evreică originară din România. Simone Weil apare în roman sub numele de Lazare, ales în mod derizoriu. „Era  o fată de douăzeci şi cinci de ani, urîtă şi vizibil murdară […] Numele său de familie, Lazare, corespundea mai bine aspectului său lugubru decît prenumele său. Era stranie, chiar destul de ridicolă […]. Avea veşminte negre, prost croite şi pătate. Fără pălărie, părul scurt, ţeapăn şi prost pieptănat, îi desemna aripi de corb de fiecare parte a feţei. Avea un mare nas de evreică slabă, cu pielea gălbuie, care se profila între cele două aripi sub ochelarii de oţel. […]  Ea fascina atît prin luciditatea sa cît şi prin gîndirea sa de femeie halucinată.”[5] Antisemitismul lui Georges Bataille este evident, în pasajul citat, antisemitism provenit probabil din resentimentele pe care le avea faţă de soţia sa Sylvia. În orice caz, este clar că Simone Weil nu îi plăcea lui Georges Bataille nici ca femeie şi nici ca filosoafă. Bataille practica o stranie îmbinare de misticism şi erotism, la ani lumină de mistica practicată de Simone Weil. „[…] totul în ea, mersul său sacadat şi somnambulic, tonul vocii sale, abilitatea sa de a proiecta în jurul ei un fel de tăcere, aviditatea sa de sacrificiu, contribuia a da impresia unui contract acordat morţii.”[6]

Un scriitor contemporan celebru, Christian Bobin, are o altă viziune despre Simone Weil: „Săracii, muribunzii şi fetiţele, toţi cei livraţi furcilor realului, aceia sînt cei mai puri gînditori ai eternului. Ei cunosc fiecare carat al unei lacrimi. […] Simone Weil a vorbit în numele lor. Şi cred că ea este singura care a făcut acest lucru. […] Sînt orbit de lumina iradiată de Simone Weil. Este o îndrăgostită care mă înfricoşează. O văd traversînd deşertul Egiptului şi cerurile Greciei.”[7]

Mărturia filosofului Paul Ricoeur (1913-2005) este emoţionantă; „Nu voi uita niciodată descoperirea operei sale prin Greutatea şi harul, unde regăseam un ecou al maestrului meu Gabriel Marcel, dar un ecou care era, în acelaşi timp, sunetul unei voci proprii şi inimitabile, izvorînd dintr-o experienţă de suferinţă şi de meditaţie intensă asupra acestei suferinţe. Apoi, publicarea operei sale revela o frescă incredibilă, realizată într-un număr atît de mic de ani.”[8]

La rîndul său, Gabriel Marcel (1889-1973) scrie: „Simone Weil este una dintre acele fiinţe rare care, prin afirmaţia centrală ancorate în centrul existenţei lor, revalorizează pentru noi acest cuvînt „absolut” care, trebuie să recunoaştem că avem o serioasă dificultate de a-i restitui un conţinut, chiar pentru cei mai puţin sceptici şi relativişti dintre noi.”[9]

Mai aproape de timpurile noastre, filosoful Michel Serres îşi exprimă recunoştinţa absolută pentru influenţa pe care Simone Weil  avut-o asupra sa: „Ea m-a învăţat ce este „atenţia”. Este ceea ce, cu siguranţă, îi datorez, pe plan existenţial, ca fiind bunul cel mai preţios. Nimeni nu m-a învăţat acest lucru de o manieră atît de clară şi riguroasă. […] resimt, pentru ea, o recunoştinţă absolută. Graţie ei sînt puţinul care sînt.”[10]

Deşi ateu, filosoful André Compte-Sponville îşi exprimă admiraţia faţă de Simone Weil: „Ea face parte din rarii maeştri spirituali din epoca noastră. Ea a încercat să gîndească spiritul, viaţa spiritului, prin mijloace conceptuale ca, de exemplu, decreaţia, harul, vidul, puritatea, milostivirea, atenţia, detaşarea. […] Adaug că ea reprezintă, o conjuncţie rară: întîlnirea, in una şi aceeaşi persoană, a unei puteri speculative şi a unei sensibilităţi spirituale, ambele excepţionale. Mistică? Filosoafă? Ea este şi mistică şi filosoafă, ceea ce o face atît de singulară, atît de preţioasă, atît de neînlocuit.”[11]

 

 

Liceul Henri-IV (Paris), în clasa preparatoare de latină, 1925. Rîndul al doilea în centru: René Daumal, care poartă emblema Minervei ; rîndul al treilea,  a doua începînd din stînga: Simone Weil.

 

Sfinţenia la care ajuns Simone Weil este evocată de Emmanuel Levinas (1906-1995): „Inteligenţa sa, prezentă în toate scrierile sale, egalează grandoarea sufletului său. Ea a trăit ca o sfîntă, suferind de  toate suferinţele lumii.”[12] Raymond Aron (1905-1983) are aceeaşi  apreciere: „[…] Simone Weil probabil aspira la sfinţenie. A lua asupra sa toate suferinţele lumii are sens doar pentru un credincios, mai precis pentru un creştin.”[13]

Marie-Madeleine Davy (1903-1998), titulara unei teze de doctorat în teologie şi specialistă în mistica medievală, scrie: „Prin viaţa şi gîndirea sa creatoare, Simone Weil pune în inimile noastre o imensă speranţă.”[14] Pentru Marie-Madeleine Davy, Simone Weil face parte din rasa profeţilor.

Albert Camus (1913-1960) avea şi el o mare admiraţie faţă de Simone Weil. El se referea des la opera ei. A editat-o pe Simone Weil în colecţia „Espoir” pe care o dirija la Gallimard. Iar cînd a aflat, în 1957, că i s-a atribuit Premiul Nobel pentru literatură, primul gest pe care l-a făcut a fost să meargă pe strada Auguste-Comte din Paris, în apartamentul familiei Weil, unde locuia încă mama filosoafei, Selma, şi s-a recules în camera care a fost locuită de Simone Weil.  Albert Camus scrie despre cartea L’enracinement[15]: „Această carte austeră, de o îndrăzneală cîteodată teribilă, neîndurătoare şi, în acelaşi timp, admirabil cumpătată, de un creştinism autentic şi foarte pur, este o lecţie adesea amară, dar de o rară elevaţie a gîndirii.”[16]

Iar Alain[17], singurul filosof pe care Simone Weil îl recunoştea ca maestru, scrie: „Citesc o carte importantă. Este L’enracinement de Simone Weil. Carte importantă pentru toţi şi foarte importantă pentru mine. Am cunoscut pe această fată, am educat-o, am deplorat moartea sa, dar o deplor mai puţin acum gîndindu-mă că a lăsat această mare carte. […] Sînt fericit. Înţeleg tăcerea acestei teribile fete, pe care o resimţeam ca fiind enigmatică.”[18]

Alături de Părintele Joseph-Marie Perrin, deja evocat, care a avut ca duhovnic un mare rol pentru Simone Weil, o altă personalitate catolică, Gustave Thibon[19], a exercitat o importantă influenţă asupra sa. Gustave Thibon considera prietenia sa cu Simone Weil ca fiind „marea întîlnire” a vieţii sale. În mai 1942, la plecarea sa în Statele Unite ale Americii, Simone Weil îi încredinţează caietele sale, acordîndu-i deplina proprietate. Gustave Thibon publică în 1947 Greutatea şi harul[20], antologie fundată pe aceste caiete, care revelează tuturor  uimitoarea dimensiune a operei weiliene, dimensiune total necunoscută chiar şi prietenilor săi intimi. Părintele Joseph-Marie Perrin şi Gustave Thibon au publicat  amintirile lor despre Simone Weil în cartea Simone Weil, aşa cum am cunoscut-o[21].

În încheierea acestui şirag de mărturii, este potrivit să relatez relaţia specială pe care Simone Weil a avut-o cu marele poet francez René Daumal (1908-1944)[22].  Ei au fost colegi la Liceul Henri-IV din Paris, în clasa preparatoare de latină. Amîndoi au murit tineri: Simone Weil la 34 de ani şi René Daumal la 36 de ani, lăsînd în urma lor o imensă operă. Amîndoi au murit de aceeaşi boală, necruţătoare pe atunci: tuberculoza. Amîndoi au fost neobosiţi căutători de Adevăr, explorînd căile practice ale evoluţiei spirituale. Pentru a evoca excepţionala calitate a relaţiei lor de prietenie, voi cita o scrisoare pe care Simone Weil a adresat-o lui René Daumal puţină vreme înainte de a muri: „[…] Voi lăsa lui Ballard[23], pentru voi, Gita şi toate celelalte comori … […] În cazul în care unul dintre cele două proiecte ale mele – muncă în Ardèche sau călătorie în afara Franţei – se va îndeplini, nu este sigur că vom avea într-o zi posibilitatea de a întîlni din nou. Vreau să vă mulţumesc pentru a fi fost, pentru mine, prin afecţiunea mea pentru voi, sursa unui stimul valoros pentru multe lucruri – Sanskrita fiind unul dintre ele, şi tot ce este îi este ataşat. Ne-am întîlnit atunci cînd am început să-mi fie sete pentru această limbă şi această gîndire, iar acum, cînd nu ne vom mai revedea, amintirea voastră şi a lunilor impregnate de fericire şi durere care au constituit acest an nu este separată de forma acestor caractere. Sper să nu mă opresc de a le iubi, aceste caractere care sînt sacre şi care, poate, nu au servit ca vehicul pentru nimic de jos.
Salutaţi pentru mine, atunci cînd le veţi părăsi, aceste cîmpii şi dealuri în jur de Allauch. Cred că nu voi uita modul în care acestea primesc lumina zorilor. Fie ca să fiţi fericiţi în munţi, şi fericiţi de a regăsi toamna ceea ce iubiţi; şi niciodată să nu resimţiţi, pînă la moarte, nici o durere care să nu conţine, în sinea sa, o fericire şi mai mare. […]
Cu prietenia mea pentru voi doi, S. W. “[24]

Basarab Nicolescu

 

[1] Gabriela Fiori, Simone Weil – Une femme absolue, Éditions du Félin, Paris, colecţia „Les hommes de connaissance”, 1987.

[2] Cioran, „Ceea ce lipseşte la Simone Weil este umorul”, in Simone Weil, Cahier de l’Herne, Éditions de l’Herne, Paris, 2014, caiet dirijat de Emmanuel Gabellieri şi François l’Yvonnet, p. 226.

[3] René Girard, „Simone Weil”, interviu luat de Christian de Maussion, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit., p. 27-34.

[4] Georges Bataille, Le bleu du ciel, Union Générale d’Éditions, Paris, 1970, colecţia 10/18, nr. 465. Prima ediţie a fost publicată la Editura Jean-Jacques Pauvert, Paris, în 1957. Cartea a fost scrisă în anul 1935.

[5] Idem, p. 38-39.

[6] Ibid., p. 58.

[7] Christian Bobin, „La grande Chartreuse”, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit., p. 208.

[8] Paul Ricoeur, „Le son propre et inimitable d’une voix”, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit.,  p. 218.

[9] Gabriel Marcel, „Simone Weil revalorise pour nous ce mot d’absolu…”, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit.,  p. 105.

[10] Michel Serres, „Une intensité de lumière”, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit.,  p. 38-39.

[11] André Compte-Sponville, „La grande disciple”, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit.,  p. 60-61.

[12] Emmanuel Levinas, „Elle a ignoré royalement le judaïsme”, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit.,  p. 60-61.

[13] Raymond Aron, „Simone devait aspirer à la sainteté”, in Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit.,  p. 399.

[14] Marie-Madeleine Davy, Simone Weil, Éditions Universitaires, colecţia „Classiques du XXe siècle”, Paris, 1961, prefaţă de Gabriel Marcel, p. 130.

[15] Simone Weil, L’enracinement, Gallimard, 1949.

[16] Albert Camus, „Simone Weil – L’enracinement”, în Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit.,  p. 2 78.

[17] Alain (Émile-Auguste Chartier) (1868-1951).

[18] Alain, Journal d’Alain 1937-1950, inedit, in André Sernin, Alain, un sage  dans la cité, Laffont, Paris, 1985, p. 439.

[19] Gustave Thibon (1903-2001), metafizician şi poet.

[20] Simone Weil, La pesanteur et la grîce, Plon, Paris, 1947, prefaţă de Gustave Thibon (prefaţă suprimată în ediţiile ulterioare). Traducere în limba română : Simone Weil, Greutatea şi harul, Humanitas, Bucureşti, 2005, traducere şi introducere de Anca Manolescu.

[21] Joseph-Marie Perrin et Gustave Thibon, Simone Weil telle que nous l’avons connue, Paris, La Colombe, Éditions du Vieux Colombier, Paris, 1952.

[22] Basarab Nicolescu et Jean-Philippe de Tonnac, René Daumal ou le perpétuel incandescent, Le Bois d’Orion, L’Isle-sur-la-Sorgue, 2008.

[23] Jean Ballard (1893-1973), poet, scriitor şi editor, fundator şi director al celebrei reviste „Les Cahiers du Sud”.

[24] Scrisoare adresată de Simone Weil lui René şi Vera Daumal, duminică (fără dată, probabil în 1942), in Marie-Madeleine Davy, Simone Weil, op. cit., p. 38-39.

Revista indexata EBSCO