Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Frumusețea poeziei nu stă numai în formă

 

Cum în general se acceptă, nu există o definiție ultimă a poeziei, dar exigențe față de ea s-au pronunțat fie critic, fie ca sugestie teoretică de ameliorare, spre a-i întreține și chiar spori prestigiul în lumea artelor. Să recunoaștem că fiecare poet, născut ori format cu ambiție, are o idee despre ceea ce e poezia, dacă nu formulată figurat în vers, măcar dedusă de cititor. Pentru că, totuși, poezia, în existența ei de peste două milenii, este arta din care nu lipsește impostura, cînd muza e absentă. Ce sînt, în fond, muzele cărora grecii, crezînd în ele ca har natural, le-au dat nume protectoare pentru nouă dintre arte. Eutherpe și Erato protejau poezia. Simbolic, muza nu era decît un dat, era și ar trebui să fie încă, tensiunea inspirat creatoare, vibrant creativă și natural trăită. E o stare ce nu poate fi mimată fără a fi descoperită de cititorul educat de poezia autentică. Asupra a ce trebuie să fie poezia, cu rosturi complexe în influențarea celor ce n-o scriu, dar o gustă, s-au pronunțat filosofii, poeții cu spirit estetic, iar în timpuri mai recente, esteticienii înșiși. Nu pot desfășura aici o întreagă istorie a problemei. Dar, se mai întoarce la ea vreun poet din ultimele generații, presat de conștiința că servește arta? Mai interesează frumusețea formei ritmate, fie și original, înnobilate de idei figurate poetic? Fără detalii, sau insistență pe subiect, răspunsul vine de la sine. Valoarea poeziei, frumusețea ei durabilă nu stă doar în forma incantatorie, goală de sens. Trebuie să ai ceva a spune… Cînd ideea sau sentimentul se îmbracă în armonia verbului, imaginea devine ecoul ideii, finalizată astfel ca expresie poetică de efect, simțită de cititor ca poezie, fără ca el să știe o definiție a poeziei. Spun asta ca exersat degustător de poezie. Scrisă cu har, în conștiința că se supune celor mai generale reguli ale artei cuvîntului, ferită de prozaism și tonalități joase, poezia nu va muri. Poetul autentic simte că e participant la lumea poeților, că e din speța celor care văd lumea cu fantezia talentului dăruit de Dumnezeul poeților.

Cel dintîi care s-a pronunțat, foarte insistent, asupra puterii modelatoare a artei poetului a fost filosoful, plăsmuitorul, tot din cuvinte, al unui stat ideal, unde nu e primit orice mînuitor de vers. Dar, exigențele lui Platon față de arta poeziei nu erau cu totul utopice. La trei secole după filosof va interveni, în termeni estetici, Horatius, marele poet protejat de mecenatul împăratului Augustus. În Ars poetica nu-l va contrazice polemic pe Platon, dar va formula un statut din perspectiva creatorului de poezie durabilă, citită și citată peste secole. Avea această conștiință cînd își scria a 30-a Odă, introdusă cu versul: Exegi monumentum aere perennius… Numărați poeți români aveau și au dreptul să-i recite versul la finele carierei. Tinerii poeți de astăzi își pot revigora versul citindu-i și pe antici, cu speranța în posibilitatea de a avea și actualitate și posteritate. Cultura ar pune pavăză în fața vulgarității ce inundă, în varii cantități, literatura. Mai mult, cultura îi poate spune poetului ce loc ocupă în lumea poeților, sau dacă se situează, amator, în afara ei. Ținînd cont că vîrstele poeziei depind și de vîrstele vieții poetului. Platon și Horatius sînt la rădăcinile teoriei despre ce se cuvine să fie poezia între celelalte arte. Și așa cum se spune, ca să ai aripi trebuie să ai rădăcini. Întoarcerea la rădăcini este oricînd profitabilă.

La modul ideal, fiind sentiment, idee și cuvînt, poezia este expresia spirituală a ființei poetului capabil să dea formă unor intuiții privilegiate de inspirație, ca moment creator. Inspirația nu se învață, e altceva decît voința deliberată de a scrie versuri. E un moment fulgurant, o stare de suflet ce se consumă simultan cu scrierea, e o trăire ce îl posedă pe cel ce are simțul poeziei ca act intim. Asta se poate deduce din marea poezie de aiurea și de la noi, în ipoteza că, citind-o, înțelegi starea de grație a poetului ( pe care tu, ca cititor, nu o ai, dar o simți ca fiind a altuia) și a ceea ce a rezultat din concentrarea lui natural creatoare. Întrucît inspirația e o stare a talentului, e de spus că nici talentul nu se învață. Fiind mai mult decît o aptitudine, talentul, dacă există ca dispoziție creatoare, se poate cultiva. Citind frecvent poezia bună care ne armonizează ființa, făcîndu-ne mai gînditori, nu numai că o vom iubi, dar vom avea cu noi filtrul exigent care va refuza nonpoezia.

Se scrie astăzi prea multă poezie ca să fie toată bună. Fenomenul nu e nou. Într-o Epistolă, sever distanțat de poezia din timpul său, Horatius scria: „Instruiți sau inculți, scriem de-a valma poezie”. În literatura română, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Caragiale acuza că e prea multă poezie pe cap de locuitor. Și astăzi, poezia e așternută rapid pe hîrtie, publicată la edituri fără redactori-cenzori ai calității, ca și cum ar fi o obligație față de ceea ce a spus Alecsandri, într-o clipă de entuziasm, că „românul e născut poet”. Apare multă poezie obscură care nu spune nimic nici la prima, nici la a doua, nici la a treia lectură, chiar dacă, foarte rar, poate avea o înșelătoare muzicalitate exterioară. Pe cei ce scriu poezie cu efort, fără să aibă vocația ei, îi ironizase Horatius (fără ca ironia să-i vindece ), cu versul 139 din Arta poetică: Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus („Se forțează munții, dar se naște doar un șoarece ridicol”). Ce-i drept, măcar de poezia ocazional-politică, scrisă cu efort adulator, ne-am emancipat. Însă, ocazionalul nesiguranței de sine e un fenomen vechi ce ne domină încă. Purificarea în superioritate, educată în fond, se va obține atunci cînd în spectacolele de cîntec popular nu se va mai auzi strigată etnia: „noi sîntem…”. Să arătăm ce sîntem prin ceea ce facem. În revista „Convorbiri literare”, la finele secolului al XIX-lea, prin A.D. Xenopol, autorul unui proiect de țară, Maiorescu și Jacob Negruzzi luptau cu spiritul păgubos al acestei strigături indiscrete. Ierte-mi-se paranteza, deloc poetică. Dacă există în poezie ceva ocazional acceptat, ocazională poate fi inspirația activată de un fapt de viață, imediat impresionant. O astfel de poezie se poate scrie în tonalități adecvat variate, dar niciodată prozaice. Poezia nu e obiect de comerț, ca să scuzi banalul prin cerere și ofertă. Publicul format cu vulgarități cere vulgaritate. Dar dacă, în mod frecvent, îi oferi frumosul, atunci va solicita frumosul în spirit selectiv. E o judecată logică, deci elementară. Dacă s-a pierdut simțul frumosului, el trebuie reeducat prin valorile literaturii universale și naționale, chiar dacă nu sînt numai poezie, dar conțin în sine ceva poetic formativ. Cultura poetului român, de azi și dintotdeauna, nu e completă dacă nu-și va fi asumat, tacit, prin adecvare, lecția de importanță majoră a marilor poeți ai antichității latine, în special. Orice adecvare va ține seama că nu numai cuvintele, dar și principiile îmbătrînesc, dar să le știm, ca să avem temeiul inovației.

Teoretic pare să fie un truism faptul că, pentru efectul poeziei asupra cititorului, funcția esențială, în formă, o are cuvîntul ce conferă eleganță exprimării ideii. Este un adevăr prea vechi ca să nu fie uitat astăzi. „Cuvîntul – cum îl apăra plastic Gorgias în dialogul platonician – e marele stăpîn care, deși mic la trup și invizibil, știe să înfăptuiască lucruri dumnezeiești, asemănător fascinației magiei”. De aici, continuă el, „puterea de modelare a sufletului”. Grație inspirației elective, în poezia autentică, mai ales, cuvîntul trebuie să delecteze, să emoționeze, spre a apăra destinul artei în care au crezut și marii creatori și filosofii. De altfel, credința poetului clasic modern, mărturisită sau nu, în valoarea imaginativă a cuvîntului ritmat cît de cît muzical, încărcat de conținut afectiv, cu idei din sfera gîndirii , a salvat poezia. Arta de a scrie bine, folosind cuvîntul în stil personal, inconfundabil, o numim astăzi scriitură. Este marca după care se poate recunoaște un poet, încît să putem spune: acesta este Eminescu sau Blaga, Bacovia sau Barbu. Voi încerca să disting, subiectiv, după scriitură, cel puțin un poet contemporan, cu motivația de rigoare. În general, numim poezie bună poezia în care forma frumoasă, adică folosirea potrivită a cuvîntului, traduce și conferă forță conținutului, reflexiv și tranzitiv totodată. Este important să căutăm și să găsim ceva subsidiar în creația poetică, încît gustînd-o s-o și acceptăm ca formă de comunicare metaforică, înțeleasă ca sens, fără să fii cititor de elită. Altfel, „neînțeles rămîne gîndul”, … dacă există.

Poezia universală a evoluat, uneori cu schimbări radicale, ca formă, înainte sau în trena evoluției limbilor în care e scrisă. Dar că ea, în idee, trebuie să interpreteze metaforic, esențial, lumea trăită de poet, și nu să reproducă simplu, descriptiv realitatea, rămîne o constantă. Deși exagerat în ce privește eficacitatea morală a artei, despre ce ar fi creativitatea în poezie, au povestit, dialogat, Socrate și ceilalți în Republica lui Platon. Nu este exclusă cu totul arta din statul ideal, dar e repudiată „arta” imitativă, ca fiind inferioară, atitudine dezvoltată și de estetica modernă. Imitația contrazice principiul creator, pe scurt spus. În „cetatea sănătoasă”, spune Socrate, un loc aparte îl pot ocupa poeții creatori de universuri estetice, chemați să participe la educația cetățenilor, prin frumos să le cultive gîndirea. Este acceptat artistul „cu vederea ascuțită” spre esențe care, în stare de extaz al inspirației, să poată spune ceva cu miez. Nimic de respins din această exigență universal valabilă. Platon nu are rezerve față de poezie în general, nici pe Homer în întregime nu-l respinge, dar vrea artă cu miez educativ, folositoare statului utopic de el construit. Putere modelatoare, după el, n-o poate avea poezia ce imită aparențe și nu ajunge la esențe. Homer și Hesiod, prin violențele războinice epopeice, prin umanizarea și desacralizarea zeilor – critică filosoful – nu contribuie la modelarea omului ideal, nu sînt alcătuitori de iluzii. După el, poezia imitativă deloc creatore, nimicește partea rațională, fără să educe simțul frumosului. Filosoful se situează astfel pe poziția unui raționalism ce intră, în mare parte, în contradicție cu inefabilul poeziei, pentru care nu avea nerv, ca pentru tot ce era indicibil, irațional. Platon insistă cu scopul de a fi înțeleasă selecția benefică pentru cetatea ideală, fără să se aprindă „vechea vrajbă între filosofi și poezie”. El declarîndu-se a fi, totuși, sub vraja unui anumit gen de poezie, cea care cultivă gîndirea. Iată de ce, dialogul, întreținut de Socrate în Republica, poate fi citit cu profitul alegerii a ceea ce mai rămîne valabil după cenzura poeziei educative în scopuri mai mult morale decît estetice.

Aminteam mai sus că, după secole, filosoful grec primește replica latină a poetului Horatius, autorul unei cărți de mare circulație, Ars poetica, fărîme din care se mai citează încă, în cultura poeziei de astăzi. Poetul va fi păstrat puțin, ori va fi respins subînțeles teoria filosofului, înlocuind-o cu părerile celui ce scrie și trăiește poezia. Și el atinge problema nereușitelor lui Homer, atunci cînd, în Arta poetică îl acuză blînd : „Cîteodată dormitează și bunul Homer”. Ca și Platon, Horatius asociază poeziei pictura, dar fără respingeri. Tratează pozitiv asocierea, spre diferențiere, cu mereu amintita formulă: Ut pictura poesis (versul 361), în sensul că, poezia, ca și pictura, trebuie judecată după normele ei particulare. Nu-și pierduse actualitatea, cel puțin pînă în pragul mileniului nostru, nici versul 343, Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci („Toate adeziunile pentru cel ce îmbină utilul cu frumosul” ). Sună a încurajare a artei de a da conținutului o formă armonioasă, reflexivă și tranzitivă în același timp.

Pentru forma mereu în schimbare, încă din secolul trecut avangarda a abandonat regulile prozodice, pretins a fi norme ce încorsetau suflul inspirației. Cum s-a spus, a fost întoarsă pe dos umbrela poeziei și, în general, a literaturii. Rima era resimțită ca venind în contradicție cu libertatea și fluența exprimării gîndului și e înlocuită cu alte mijloace dictate de psihologia mult mai puțin echilibrată a poetului modern. Noua muzicalitate vine din interiorul trăirii spontane, nu mai este studiată. Ritmul urmează și el modulațiile particulare ale unui nou gen de inspirație mult cerebralizată, dominînd sentimentul. Că în poezia de ultimă oră s-a renunțat comod și la normele de punctuație, la majuscule și la alte reguli elementare, e un semn că se face abuz de libertate, că se trece dincolo de ceea ce era îngăduita licență poetică. Și totuși, această numită „artă a cuvîntului”, poezia, s-ar cuveni să fie redefinită. Dacă nu mai e de recunoscut îndemnul horațian utile dulci, din teoria poetului latin rămîne valabilă formula : ut pictura poesis, pentru că și pictura a intrat în faza avangardei ce ascunde, sub abstracțiuni, lipsa de sens și de vocație. Măcar de s-ar fi cultivat simbolismul `a la Magritte din faimoasele lui opere: „Golconda ” și „Aceasta nu e o pipă”.

*

Există, totuși, în poezia noastră contemporană autori de talent, dispuși să-și ordoneze creația după reguli adaptate, ce apar ca resturi personalizate ale normelor clasice, încît poezia să fie percepută ca poezie, ferită de forme sclerozate. Voi alege creația lui Mihai Ursachi, al cărui talent și conștiință poetică intens contaminată de filosofie e de necontestat. El a dat poeziei contemporane – și sieși – un blazon de noblețe, stilizînd, cu un rafinament absolut personal, motive și sonuri din poezia noastră clasicizată, ca și din poezia universală. Afinități elective îl apropiaseră de poezia și teoria despre poezie a lui E. A. Poe, din care păstrează fărîme. Scriind cu plăcerea imaginației, cu sensibilitatea muzicală aparte a jocului poetic, cu gîndul la marii poeți, Ursachi se declară a fi solipsist, îngemănat cu „singurătatea Sfinxului”. S-a simțit natural adoptat de lumea poeziei, pusă de el sub emblema crinului regal. Stilul său nu poate fi imitat, regulile poeziei sale, cu accente strict individuale, nu sînt luate de nicăieri, sînt de uz intern. S-ar putea crede că a visat să fie primit într-o republică ideală, plecat nu numai sentimental din cea în care trăia, ci și cu ființa , cum se știe din biografie. Prin tot ce crede și simte despre poezia-mister, drapată în purpura desăvîrșirii, sau despre cuvînt, poetul nostru nu reține nici o urmă din dezbaterea filosofului grec despre arta prioritar morală. Nici în Odă (la Diotima) „prevestitoarea de bucurie” nu vor răzbate decît vagi ecouri din Banchetul. Are însă, cum dorea filosoful, „privirea ascuțită spre esențe”. Poetul simte poezia ca vocație căreia îi dă formă muzicală și sens, în spiritul poeziei moderne, ceea ce combină original utilul, adîncurile gîndului, cu plăcutul formei, adesea scandabile în ritm horațian, chiar și atunci cînd nu uzează de latinisme, cum o face în repetate rînduri. Este în poezia lui Mihai Ursachi o foarte substanțială și originală, nouă „Artă poetică” ce ar merita un studiu special. Nu se va putea trece peste iubirea lui euforică pentru poezie, depășind o anume măsură stilistică de superlative, care, la sfîrșitul lecturii întregii opere, se adună într-o avalanșă de metafore ce definesc poezia. E o problemă de psihologie a stării artistului situat într-un prea înalt turn de fildeș, sfidînd disperat o realitate ce nu putea fi contrazisă altfel decît cu o asupra de măsură a înnobilatului prin poezie.

Poetul ieșean a fost un estet, și-a creat un univers imaginar, pentru supraviețuire, prin care și-a delimitat individualitatea cu dominantele ei. Îl citim ca pe un creator intens solicitat de spiritul rafinat, saturat de cultură filosofică, literară și muzicală. Ca personalitate artistică, Mihai Ursachi reprezintă tipul de sensibilitate cerebrală, contemplativ prin excelență, temperament flegmatic, înșelător, în răspăr cu realitatea, dominată ironic, în condițiile în care pe urmele lui erau zeci de informatori zeloși. În prima tinerețe a absolvit, cu studii complete, o facultate de filosofie, fără să se dedice specialității. Consecutiv a făcut studii de germanistică, dar la absolvire a refuzat cariera didactică, de care s-a eliberat repede inventînd motivații de-a dreptul comice. Din necesități lăuntrice se abandonează magiei poeziei, ca înzestrare naturală, preferînd viața de boem cu privațiuni materiale rar depășite, înecate în alcoolul poeților. Se iubea pe sine așa cum era, pozînd în excentric și fantast. Un joc de apărare și izolare față de tot ce era comun, a fost maniera în care și-a alcătuit un blazon nobiliar, cînd de cavaler medieval, subtil donquijotesc, cînd de „Padișah”, ori „Prinț Senior” singuratic, cu aureolă de menestrel melancolic, har enigmatic ce-l ridică din umilință la „noblețea extremă”. Ființa însăși a poetului, prin poezie, suportă o transmutare alchimică din inferior în superior. Își cîștigă, psihic, starea de sacerdot care oficiază în templul poeziei o Missa solemnis regală. Noblețea putea locui și în celestul Țicău unde, în zori, cîntau „un milion de cucoși visători”. Cel mai inspirat portret interpretativ, după lectura înțelegătoare a poeziei, i l-a făcut pictorul Traian Mocanu. El este reprodus pe ediția antologică, Instauratio noctis, prefațată de Bogdan Crețu, „Junimea”, 2o16 și îl reprezintă pe Mihai Ursachi cu figura donquijotească, privind peste timp, îmbrăcat în armură de cavaler, cu o roză în dreptul inimii. Excepțional !

Cu, sau fără reguli rigide, poezia lui Maihai Ursachi se citește cu plăcere și cu sentimentul elevației, chemîndu-te să gîndești, să-i pătrunzi sensul, ca să poți rămîne în interiorul ei. Poetul elitar pare să aștepte și să accepte numai cititori aleși, capabili să-l priceapă, să pătrundă sub „cerneala imperceptibilă”, acolo unde se ascunde noima. Ad lectorem, poezia scurtă ce deschide volumul de debut , Inel cu enigmă (1970 ), este un unicat. Tot așa este și acel Post scriptum, în loc de închidere autoironică a volumului, vizînd umoristic gratuitatea. Pe cea dintîi o voi reproduce cu prioritate, întrucît e gîndită, în numele tuturor poeților, pe ideea artei de a citi poezia spre a-i fi receptat sensul adînc. Prima lectură e superficială, spune poetul, a doua prinde armonia formei și presimte valoarea, însă a treia lectură va însemna retrăirea și însușirea ideii: „Întîia oară vei vedea/ și vei pleca și vei uita;/ ci înc-o dată dacă vii/ vei auzi și vei trăi;/ a treia oar-ai să rămîi”. Așa îi citise el pe Eminescu, Barbu sau Bacovia, din care păstrează doar particule, recognoscibile pentru cunoscătorul de poezie. Catrenul care dă titlul întregului volum este absolut esențial pentru felul în care e înțeleasă arta de a scrie versuri cu sens încifrat. E un fel de a-și autodefini personalitatea distinctă, în interiorul sau paralel generației, oarecum elitar, cu un statut original. Dincolo de determinantele psihologice și temperamentale, opera lui are o condiție spirituală metaforizată cu fantezie. Ce mult a putut să spună, într-un singur catren, cum simte el poezia. Fiecare cuvînt exprimă figurat o nouă nuanță definitorie pentru poezie și pentru starea creatorului în căutarea esenței. Catrenul Inel cu enigmă amintește vag de stilul încifrării din poezia lui Ion Barbu, însă nu e la fel de ermetic, la fel de greu traductibil. Pentru Ursachi talentul e un dar enigmatic, „ Juvaer” cu preț ales, din el se naște poezia, chin plăcut și plin de mister. Sînt filtrate, pînă la esențializare, multe dintre meditațiile despre regalitatea poeziei, rămase în biblioteca teoretică, păstrate în memoria selectivă a poetului. Versurile sînt scandabile într-un ritm insolit, cu pauze ce au rol de cezură între sensuri: „Un întreit mister tronează: juvaer/ cu sensuri trei și totuși unul singur,/ povară fabuloasă de chinuri și plăceri,/ pe care-o țin la deget ducîndu-mă-n adîncuri”. Accentul cade greu pe fiece cuvînt, anunțînd un poet ce vrea și poate să trăiască „sub tirania ideii”, „zăcînd izolat în adîncu-mi”. Pe sensibilitatea naturală bine mascată e altoită fecund cultura poetului.

Izolarea în universul creat, al propriei poezii, e marcată de confesiuni autodefinitorii ce obligă la interpretări atente la nivelul fiecărui cuvînt încărcat de înțelesuri. Cele zece părți ce compun Poemul de purpură conțin un crez care nu s-a repetat, la noi, în poezia celei de a doua jumătăți a secolului trecut. Vocabularul figurativ e de înaltă clasă. Confesiunea autorului are înțelesuri cardinale pentru poziția poetului și a nobleței poeziei, opuse lumii agresive, care îl rănește. Comparația e de un teribilism spontan, un joc stilistic ce vrea să spună că asta e singura armă a poetului, pe cît de subtilă și nobilă, tot pe atît de neputincioasă: „Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe o pușcă./ Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.” Nu poate renunța la această artă, ca mod de existență spirituală, vitală chiar. Poate fi luată ca formă de mimare poetică a modestiei, cînd scrie: „Glasul meu nu se aude/ în Megalopolis.” Izbînda e a pasiunii înrobitoare pentru poezie, împotriva oricărei alte înclinații. „Învinsu-m-am însumi”, e cea mai concisă recunoaștere a vocației dominatoare, ca formulă a puterii de sine. De înțeles unele accente de exaltare emoțională, foarte intensă, provocată de bucuria creației. Ursachi nu era prea comunicativ, însă exuberanța risipită în acest ciclu de poezii consumă, trecător, starea afectivă de iubire intensă pentru poezie, modul lui de a exista. Inspirația e „detunătura de aur”, sufletul vibrant „Primește ceva ce nu știe ce este”. Aici e enigma talentului, entitate abstractă: „Totul e scris/ cu litere grele de aur, pe purpură groasă./ Semne anume au fost născocite , spre-a nu fi nicicînd înțelese”. Închis „în cercul cu semn voievodal”, tutelat de „Marele Crin”, poetul își acceptă destinul de a fi el „Un Crin cugetînd” în puritatea jocului „sfintelor poeme”, religia lui de însuși creator al lor. N-a crezut puțin despre sine, cînd nu împarte cu nimeni simbolistica crinului, nici a rozei, cînd se vede venit în lume „în sania-mi albă Annunciation”. Poetul e din speța demiurgică, figură de calendar poetic, se înțelege.

Tot ce e perceput ca euforică definire figurată a artei poeziei poate fi explicat, foarte în spiritul lui Mihai Ursachi, drept un mod de a da cu tifla în cei care scriu poezie, fără să fie posedați de harul ei prea nobil, dat numai lui. O originală și plină de sine lecție de estetică rostită de un „magistru” recunoscut ca multiplă valoare ce sfidează, subînțeles, nonvaloarea. Nu pentru mediocri e „încifrata mea carte”, „scrisă în limba melancolică”. E adresată „ numai/ celor ce pricep de la sine această limbă”, avertizează autorul încă din primele sale „scrisori de acreditare”. Poetul e un visător „alchimist Abstractor”, în retorta lui e „marea Distilerie” în care „alcoolul secret din cuvinte” e sublimat în chiar „Spiritum verbi”, „essentia nobilis”, cea de a cincea. Din acest complicat laborator iese „noblețea extremă” a poeziei, „cristal sublim” în „grădina de forme”. În retorica încărcată a poeziei Din reveriile alchimistului Abstractor se conține nucleul unei concepții despre truda de a scoate aurul poeziei din „tăcerea țiuitoare a cuvintelor”, căci, poetic spus, „năluci sînt cuvintele”. La fel de exaltat, frizînd grandilocvența declarativă, e asumată oda închinată cuvîntului: „În miezul Cuvîntului/ să fie Patria mea”, cu ecouri venite din cosmos. Și, credința ultimă, ce ar încheia, apoteotic, Arta poetică personală și a tuturor marilor poeți ai lumii: „Poezie, hohotul marelui Logos”, un fapt demiurgic, ce poate purta un nume.

Discursul sensibilității sale cerebrale, încărcat de poezie, pare să se fi istovit în mai puțin de un deceniu de la volumul de debut, între 1970 – 1979. O culme a fost volumul Poemul de purpură și alte poeme (1974), apogeul verbalizării originale a inspirației. Că poetul Mihai Ursachi era pe culme, ca abstractizare reflexivă asupra a ceea ce e creația poetică autentică, o spune textul final al volumului, Poezia pierdută. Ea este, în sine, imaginea inefabilului poeziei, marcă intimă imposibil de definit altfel decît mijlocit de versul însuși: „Iar poezia aceasta am scris-o/ la o pădure, pe frunze gălbui de arțar./ Fără figură de stil,/ cu cerneală imperceptibilă./ Doar căprioarele, cînd rumegă frunzele scrise,/ lăcrimează și tac”. În esență, se poate citi aici replica hipersensibilă a poetului modern la poetica anticului Horatius. Și despre Mihai Ursachi se poate scrie, parafrazînd un titlu din opera lui Călinescu („Horațiu fiul libertului”), „Ursachi fiul unui om modest din Țicău”. Arta le-a asigurat, ambilor poeți, noblețea.

 

Revista indexata EBSCO