Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Voci feminine

 

Eram adolescent când am citit cartea excelenta a lui C. Gane “Trecute vieți de doamne si domniţe”. Cred ca am învățat destule din ea, dar totodată am şi rămas nițel uimit văzînd rolul socio-politic important al femeilor în istoria română mai veche. Impulsionat de aceste informații am început să mă gîndesc şi la perioada istorică mai recenta: Regina Maria, Marta Bibescu, Elena Lupescu, poate Carmen Sylva mi-au venit în minte.

A mai trecut oarecare vreme şi am aflat sau mi-am reamintit de alte nume ilustre dinainte de 1940. Multe ţineau de poezie sau de interpretare: poetele Anna de Noailles şi Elena Văcărescu, Haricleea Darclee, violonista Lola Bobescu, soprana Viorica Ursuleac, Elvira Popescu, “Maica Smara” (Smaranda Gheorghiu 1857-1944) poet şi explorator, strălucita ziaristă Maria Rosetti (fie ea chiar de origine britanica) şi încă multe altele. Mai frapant a fost pentru mine să vad rolul de pionierat pe care femei române l-au jucat în afara artelor şi umanităţilor.

Astfel Sofia Ionescu-Ogrezenu (1920-2008) a fost pare-se prima femeie neurochirurg, oricum prima femeie care a făcut o operație pe creier. Sarmiza Bilcescu-Alimăneşteanu (1867-1935) a fost pare-se prima femeie care a luat un doctorat în drept la Paris, oricum a fost prima femeie-avocat din România, Eliza Leonida-Zamfirescu (1887-1973) a fost, s-a susținut, prima femeie inginer din lume. Apoi au fost femeile ca figuri de vârf în aviație, pilotaj, parașutism: Marina Știrbei, Smaranda Brăescu şi mai cu seama Elena Caragiani-Stoenescu (1887-1929) care s-au înscris în acel pionierat aviatic în care au strălucit şi Aurel Vlaicu şi Traian Vuia.

Aici e vorba de o  simpla culegere: mai sunt Maria Tănase, Lucia Sturza, Maria Filotti, Cecilia Stork, Virginia Zeani, Angela Gheorghiu, Ana Aslan  şi cîte şi mai cîte. Alice Voinescu şi Cella Delavrancea sunt numai două nume de intelectual proeminente în anii interbelici. De fapt am observat (nu am citit propriu-zis) că din fericire au început să apară şi cărţi sau articole pe tema aceasta: C. Ionescu, S. Turturică, E. Bouleanu, E Arbanas, mai ales volumul amplu de G. Marcu et al.

Dar în politică? Aici, comunismul a jucat totuși un rol. Figuri nu tocmai simpatice (mă exprim blând şi politicos), precum Ana Pauker sau Elena Ceaușescu au funcționat  dominant în a doua jumătate a secolului 20. Tot în acele decenii am văzut multe persoane academice şi literare: Zoe Dumitrescu,  Nina Cassian, Ana Blandiana şi destule altele în eseu şi poezie s-au numărat printre cele mai de frunte.  Iar după 1989 am observat de la distanţă un număr considerabil de femei primar de municipiu, judecător sau ministru în România.

Să ne îndreptăm însă acum spre lumea literară şi intelectuală din secolul nostru. Aici se vede o cotitură dintre cele mai semnificative. Iată. În poezie poate avem mai departe o majoritate masculină. Dar calitativ cred ca lucrurile stau altfel. Printre poeții actualmente cei mai buni din Romania se numără Monica Pillat şi Aura Christi, după cum si alte nume ar putea fi citate. Printre criticii literari de frunte aş pomeni pe Tania Radu şi pe Carmen Muşat (cea din urmă fiind şi profesoara la Litere, Universitatea Bucureşti). De altfel o noutate clară este rolul de conducere pe care îl au scriitori femei în lumea culturală. La Cluj personaje centrale sunt Sanda Cordoș, Irina Petraș, Ruxandra Cesereanu şi Marta Petreu (cea din urmă conduce o revistă şi este şi cadru didactic universitar). În revista “Convorbiri Literare”, cea mai însemnată din Iaşi, figurează cu regularitate colaboratori cum ar fi eminenta profesoara de literatura Elvira Sorohan şi specialista în literatura franceză Simona Modreanu. Mai-sus-pomenita Carmen Muşat este nu numai profesor universitar, ci şi director al revistei de vîrf “Observator cultural”. Multă vreme revista “Cultura” a fost dirijată de Angela Martin. Alina Ledeanu dirijează cu aplomb „Secolul XXI”  (la a cărui cârmă fuseseră cândva Mihnea Gheorghiu, Dan Hăulică, Şt. Aug. Doinaş). Mensualul “Contemporanul” este condus (esenţialmente) de poeta Aura Christi. Cel mai influent periodic politic din Romania, revista “22”, a fost dirijată vreme de vreo două decenii de nume feminine (Adameşteanu, Pallade şi altele), după cum şi o buna parte din numărul de colaboratori esenţiali acolo purtau nume feminine. Printre istoricii cei mai merituoşi la ora actuala se numără Ana Selejan de la Sibiu şi Lavinia Betea, precedate de regretata profesoara de istorie (şi om politic) Zoe Petre (n. Condurache)

Prozatoare femei sunt numeroase. Aceasta nu este neapărat o noutate. Numele de Hortensia Papadat-Bengescu sau Ioana Postelnicu, sau Anișoara Odeanu erau bine-cunoscute şi proeminente chiar înainte de 1939. Pe mine mă interesează totuși că au reuşit autori-femei să domine (dacă putem spune așa) în romanul istoric. Astfel a apărut încă din anii comunismului “Prinţul Ghica” de Dana Dumitriu, neterminată cu totul, dar carte cu totul memorabilă. Sigur, Sadoveanu rămîne în continuare cel mai însemnat romancier istoric roman, dar “Prinţul Ghica” propune o captivantă modalitate alternativă de scriere  a ficţiunii istorice şi are o abundentă substanţă faptică.

Zilele acestea mi-a căzut în mîna o trilogie excelentă semnată de un om tînăr, Simona Antonescu, care mi s-a părut de maxim interes. Primul volum (care a avut pare-se şi succes public, după cum a luat şi ceva premii) e plasat spre finele secolului 19, al doilea între cele doua războaie mondiale, iar al treilea la începutul secolului 19 (“Hanul lui Manuc”). Acesta din urma este oarecum lent ca acţiune, are înclinaţii descriptive (sentimentale?), dar in schimb se remarcă printr-un remarcabil uz al limbii. Aş spune că este cea mai merituoasă continuare a limbajului sadovenian (poate îmi scapă ceva sau cineva, dar îmi menţin părerea).

Să conchid. Una din schimbările cele mai importante de după 1989 în scriitura literară şi intelectuală din România este afirmarea energică a vocilor feminine şi rolul lor, cîteodată decisiv, în cultură care se constituie. Totodată însă, această cotitură, ne obligă să privim altfel, mai proaspăt, istoria socio-culturală a trecutului românesc. Reducţia la o înţelegere “patriarhala” a istoriei de odinioară ne apare atunci categoric falsă. Patriarhalismul trecutului este incontestabil o realitate, pe multe planuri chiar, el este însă subminat şi/sau complementat de o prezenţă feminină la fel de incontestabilă. Fără această dublă înţelegere riscăm să rămînem cu imagine incompletă (“şchioapă”, ca spunem aşa) a evoluţiei sociale din teritoriile române.

 

Virgil Nemoianu, ianuarie 2018, Bethesda MD

 

Revista indexata EBSCO