Feb 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Adrian LESENCIUC – Cultura română, între drumul propriu și „imitațiune”. Reperul Maiorescu. Reflectarea fluxurilor schimbării în raport cu difuziunea

În termeni pragmatici, avem puse faţă în faţă două teorii – a lui Maiorescu (1868) şi a lui Lovinescu (1924) –, ambele privitoare la raportul dintre formele de import şi fondul cultural autohton, una a culturii critice, care impune filtrarea, selecţia importului, cealaltă a nevoii de sincronizare, care presupune importul masiv de forme care să stimuleze constituirea/ dezvoltarea fondului, care să acopere golurile dezvoltării. Prima dintre ele, maioresciană în esenţă, propune mobilizarea unei comunităţi de limbă pentru a-şi găsi interior resursele angajării în evoluţie, pe care să le traducă în exterior printr-un parcurs particular, cealaltă, maioresciană ca intenţie, propune alegerea unei căi de parcurs, chiar dacă această cale modifică substanţial şi ireversibil fiinţa culturală în devenire. Cele două căi nu sînt, cum spuneam, contradictorii atîta vreme cît Xenopol (1871) sau Ibrăileanu (1919), angajînd un discurs în limitele logicii conjunctive, descoperă în ordinea firească a schimbării culturale convergenţa eforturilor de modernizare prin autentic şi influenţă (autenticul reglînd fluxurile influenţei). În această intenţie a logicii convergente, teoria formelor fără fond a fost acceptată ca teorie caracterizînd convenabil „reflexul evoluţiei societăţii româneşti moderne” (Schifirneţ, 2007). Cu reverberaţii excesive în cultura post-modernă (Patapievici, 1996; 2007), teoria formelor fără fond rămîne, aşadar, o teorie cadru a reglării influenţei unidirecţionale (dinspre exterior spre interior), în măsură să ofere indicii atît despre schimbarea culturală la români, cît şi despre deschiderea comunicaţională aferentă. Lipsa variantelor excesive pe care să le îmbrace teoria,  care să corespundă blocajului, impunerii de bariere în comunicarea interculturală sînt repere clare ale deschiderii comunicaţionale.

În intenţia analizei teoriei formelor fără fond (şi a derivatelor, inclusiv a opusului de factură sincronistă) în raport cu schimbarea culturală, este necesar să operăm cîteva distincţii de natură să contribuie la coerenţă şi inteligibilitate în expunere. În primul rînd, teoria formelor fără fond trebuie înţeleasă ca excedînd problematica tradiţie-inovaţie (un raport interior, una dintre multele distincţii cu care se poate opera, în manieră disjunctivă în limitele acestei teorii; unul dintre exegeţii teoriei, Constantin Schifirneţ, distinge în aceeaşi manieră şi în aceleaşi limite ale teoriei între cultura română şi civilizaţia modernă, între scopuri şi mijloace, între real şi ideal, între neadevărul formelor din afară şi autenticitatea fondului intern). În al doilea rînd, trebuie operate distinct înţelesurile teoriei din perspectiva schimbării culturale (Maiorescu, Eminescu, Iorga, Rădulescu-Motru, Ibrăileanu etc.) şi din perspectiva schimbării sociale sau socio-economice (Gherea, Zeletin, Manoilescu, Lovinescu etc.). Nu în ultimul rînd, trebuie făcută distincţia între cadrul istoric al promovării teoriei, cu reverberaţiile sale ulterioare – modernitatea culturală a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi a începutului secolului al XX-lea – şi contextul istoric actual, construit pe coordonate fluctuante, fluide, în spiritul asocierii lui Xenopol a teoriei formelor fără fond cu tranziţia, cu reverberaţiile continue:

 

Atîta timp cît societatea românească va mai cunoaşte perioade de tranziţie la intervale mici de timp, aşa cum s-a întîmplat de multe ori în ultimele două secole, formele fără fond sînt un element peren al evoluţiei noastre sociale şi culturale.

Putem spune că formele fără fond sînt marca, sau brandul, cum se spune astăzi, societăţii româneşti. Întrucît exprimă activităţi şi realităţi din alte culturi, termenul fiind preluat ca atare de români, brandul însuşi este o formă fără fond, ceea ce este tragic şi ironic în acelaşi timp. (Schifirneţ, 2007:271).

 

Cu certitudine, teoria formelor fără fond nu este o piedică în perceperea culturii române în deplinătatea deschiderii sale. Doar complexul care ne apasă de veacuri (că sîntem anacronici, arhaici chiar, provinciali, decalaţi din punct de vedere al „cuceririlor” tehnologice în comparaţie cu Occidentul) ne determină la o lectură a teoriei formelor fără fond în limitele local vs. vestic/european/global, naţional vs. universal etc. Pe de altă parte, incapacitatea cercetătorilor de a opera în termenii logicii conjunctive ne aruncă teoretic în extinderi ale teoriei nu numai la nivelul raporturilor culturale, ci şi la al celor individuale în ceea ce priveşte modificarea sistemului de valori şi cristalizarea grilei de percepţie: consumerismul, cosmopolitismul, snobismul intelectual. Schimbarea culturală nu se poate produce fără să ţinem cont de „fibra naţională”. Modernizarea este incompletă şi inoportună dacă se produce doar la nivelul contactului cu exterioritatea a oraşelor mari, cu o oarecare apetenţă spre schimbare. Cultura română, izvorînd din rural şi neextrăgîndu-se din parcursul marcat de ruralitatea mileniilor (inclusiv în „mileniul mut”), se poate schimba doar ca întreg şi doar neignorînd satul românesc în dialogul cu exterioritatea (cu atît mai mult cu cît satul are o îndelungată tradiţie a comunicării interculturale).

Formele fără fond se pot plia, în deplinătatea fiinţei culturale, pe înţelegerea fizionomiei organice a acesteia, nu pe procesualitatea reductibilă la scheme, la ipostaze statice ale devenirii ei. Înţelegînd că în ecuaţie intră un fond autentic (în acord cu accepţiunea organică a schimbării culturale) şi nu unul degradat, cum afirmă majoritatea exegeţilor teoriei, deoarece formele de import nu trebuie să fie adecvate valorilor unei pături superpuse, unei clase parazitare sau unei tagme teleintelectuale, nu trebuie să fie adecvate nivelului autohton de civilizaţie, ci culturii care nu se supune evaluărilor de ordin valoric, vom înţelege că teoria formelor fără fond presupune contactul dintre un fond organic, modelabil în timp, şi forme „de implant”, neadecvate, adecvate sau adecvabile. Reacţia de respingere este doar una dintre particularităţile de reacţie, dar asupra căreia se insistă enorm. Reacţia firească îmbracă formele respingerii, acceptării sau adaptării. Diferenţele dintre organic şi artificial (dar şi dintre organic şi grefa organică din altă cultură, asupra căreia insistă Ibrăileanu, de pildă) nu conduc numai la înţelegerea propriei culturi în termeni de înapoiere, inferioritate, inadecvare, protocronism, stagnare etc. Doar astfel fondul autohton poate fi privit ca fiind degradat. Diferenţele mai sus amintite conduc şi spre înţelesul de posibilă adecvare, cu schimbarea formelor prin adecvare la fond şi cu schimbarea, în timp, a fondului, prin adecvarea la tendinţe – mai exact, descrierea pe scurt a schimbării culturale sub presiunea schimbărilor de ordin tehnologic, economic, politic şi social care bat la porţile culturii din exterioritate (din proximitate sau dinspre anumite centre difuzioniste). Sensul negativ asociat, înţelesul insinuat de fundătură, gol, formalitate au menirea de a marca prin teoria formelor fără fond sensul brut al „formelor fără fond”, care conotează cu adevărat negativ în mentalul social. Realitatea culturală românească, din fericire, nu se mărgineşte la aparenţa înţelesului sintagmei „formă fără fond”, ci se deschide fără a se pierde pe sine.

 

Analiza schimbării în cultura română, dincolo de limitele sincroniei, ale raportării la facticitatea cotidiană, dincolo de posibilitatea configurării unei funcţii iterative capabile să dea socoteală de mutaţiile cel puţin ale ultimelor trei sute de ani, necesită o adîncire interpretativă a reflectării fenomenului cultural (şi a schimbării culturale, implicit) în operele capitale ale neamului. Dată fiind această imposibilitate a cuprinderii în formule, am proiectat înscrierea operele fundamentale ale culturii române în orizontul unei paradigme conjunctive, în care, în scop analitic, fluxul produselor autoreflexive ale culturii române să descrie coordonatele schimbării culturale autohtone pe coordonatele: închidere – deschidere, forme fără fond – difuzionism, autohtonism – europenism. Această analiză tridimensională, prin apel la „metafore epistemologice”, contribuie la realizarea unei imagini-sinteză a unei culturi cu o anumită predispoziţie comunicaţională, din care se poate desprinde nu doar poziţionarea în raport cu exterioritatea culturală, nu doar profilul schimbării culturale, ci şi profilul deschiderii spre comunicarea interculturală. Tot această paradigmă conjunctivă conferă şi posibilitatea identificării mărcilor culturale proprii, pe cele trei coordonate, ceea ce nu înseamnă o poziţionare fixă, ci, în contextul indeterminării heisenbergiene rezultate din imposibilitatea discriminării precise pe coordonate spaţio-temporale (în înţelesul nostru, raportat la Volkgeist şi la Zeitgeist) o situare la intersecţia înţelesurilor: închidere întru deschidere (marcă a permeabilităţii în raporturile interculturale), forme fără fond (marcă a preluării selective) şi glocalizare (marcă de împrumut, reinterpretată autohton).

Prezenta încercare confirmă necesitatea abordării particulare, în limitele unei paradigme conjunctive şi prin apel la instrumentarul hermeneutic care să exceadă metodologiile reducţioniste, care să se alimenteze din ceea ce a dat naştere autenticului în cultura română, din ceea ce valorifică şi îmbogăţeşte zestrea palpabilului, a unei „Românii actuale”, mereu subordonată, pe criterii axiologice, „României eterne”. Pe de altă parte, acest text întăreşte suplimentar (dacă mai era nevoie) predispoziţia spre deschidere a culturii române, cu menţiunea punerii în rol a unei grile culturale de selecţie. Dar toate acestea nu ar fi fost posibile fără apel la reperul Maiorescu şi a sa lucrare din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868/1989:122-130), la Societatea Junimea şi la organul de presă al societăţii, Convorbiri literare, care au conturat orizontul schimbării culturale româneşti în raport cu difuzionismul.

 

 

Bibliografie: Garabet Ibrăileanu. [1919] (1989). Cultura streină. În Garabet Ibrăileanu, Cugetări. Antologie, prefaţă, indice bibliografic şi indice tematic de Sergiu Selian. Bucureşti: Albatros; Eugen Lovinescu. [1924] (1997). Istoria civilizaţiei române moderne. Bucureşti: Editura Minerva; Titu Maiorescu. [1868] (1989). În contra direcţiei de astăzi în cultura română. În Titu Maiorescu, Critice. Prefaţă de Gabriel Dimisianu. Bucureşti: Editura Minerva. 122-130; Horia-Roman Patapievici. (1996). Politice. Bucureşti: Humanitas; Horia-Roman Patapievici. (2007). Despre idei & blocaje. Bucureşti: Humanitas; Constantin Schifirneţ. (2007). Formele fără fond, un brand românesc. Bucureşti: comunicare.ro; A.D. Xenopol. [1871] (1998). Studii asupra stării noastre actuale. În Mihai-Ștefan Ceauşu (ed.), Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice „A.D. Xenopol”. Tomul VI, 1-2, Modernizarea în spaţiul românesc. 221-229.

Revista indexata EBSCO