Jan 23, 2018

Posted by in EDITORIAL

Adrian Lesenciuc – Cultura română,  între drumul propriu şi „imitaţiune”. Reperul Maiorescu

Reversul teoriei formelor fără fond – sincronismul cultural

 

            În opoziţie cu teoriile dezvoltării naturale, Eugen Lovinescu, continuator al ideilor lui Constantin Dobrogeanu-Gherea şi Ştefan Zeletin, lansează teoria sincronismului, prin intermediul căreia se rescrie raportul dintre forme şi fond în cultura română. Adept al difuzionismului cultural, Lovinescu trasează direcţiile şi sensurile imitaţiei: de sus în jos şi dinspre civilizaţie spre cultură. Importul de forme este urmat, în înţelesul teoriei lovinesciene, de remodelarea fondului, sincron în această situaţie cu fondul centrului de difuziune. Civilizaţia pătrunde, aşadar, în straturile de profunzime ale culturii (în fondul cultural), modificîndu-l şi contribuind la remodelarea acestuia, adică la o schimbare culturală potenţată din exterior, dar produsă în interior. Schimbarea socială premerge schimbării culturale, interiorizînd elementele civilizaţiei care, odată pătrunzînd în fondul cultural, micşorează decalajul temporal, conducînd la sincronizare. Legat direct de modernizare, definind ceea ce peste o jumătate de secol avea să poarte numele de globalizare (v. Mamulea, 2007:188), sincronismul are drept principal vector imitaţia, un caz particular al difuziunii – cel mai păgubos şi mai amendat de generaţia junimistă. Lovinescu răspunde astfel unei nevoi a culturii, care, prin dezvoltarea organică, a rămas îndepărtată de valorile civilizaţiei, de a se alinia la spiritul timpului (Zeitgeist), sau seculum, cum îl numeşte. Dar limitele înţelegerii sincronismului din perspectiva schimbării culturale sînt îngustate din două motive. În primul rînd, ideea de sincronism cultural pleacă de la premise greşite, atîta timp cît nu se poate pune semnul „mai mare” între culturi. În al doilea rînd, prin apel la această teorie, modelul evoluţiei organice de sorginte junimistă, modelul importului de forme adecvate fondului şi de recuperare cu efort din interior a decalajului de dezvoltare faţă de Occident este înlocuit cu un model difuzionist, inadecvat culturii române, în termenii contestatarilor săi. Totuşi, nu putem nega influenţele Occidentului, luate în calcul începînd de la paşoptişti – influenţe care chiar alimentează teoria maioresciană a formelor fără fond. Maiorescu se opunea unei preluări tale quale de stiluri şi modele inadecvate mediului autohton, amenda sensul modernizării societăţii româneşti, dinspre forme spre fond, propunînd o modernizare a fondului, o adaptare a acestuia la dinamica societăţilor occidentale. Incapacitatea modernizării organice a societăţii a determinat intervenţia lui Titu Maiorescu, cel care, la fel ca în critică, a impus o grilă de valori în preluare şi adaptare. Practic, deşi teoriile formelor fără fond şi sincronismului sînt antinomice, îl putem bănui pe Maiorescu de un sincronism avant la lettre, de vreme ce păcatul comparaţiei dintre culturi îl putem imputa inclusiv paşoptiştilor. Un Maiorescu sincronist se exprimă, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, astfel:

 

prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăş cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare va deveni manifest tot artificiul şi toată caricatura „civilizaţiunii” noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngîmfat pînă acum îşi vor răzbuna atrăgînd cu lăcomie fondul solid din inima străină (Maiorescu, 1868/1989:128).

 

sau în Direcţia nouă în poezia şi proza română:

 

Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrîureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimei culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuşi şi de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea şi realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experienţelor celor mai dureroase; dar jertfa o dată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii şi o cheamă a se împărtăşi de binefacerea lor îmbelşugată. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpîndu-şi şi întărindu-şi neatîrnarea naţională sau plecîndu-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţei intelectuale şi economice a poporului, prin bunăvoinţă şi iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitatea potrivită (Maiorescu, 1872/1989:182).

 

La această chemare nu te poţi împotrivi: „a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european”. În acest context, Lovinescu nu face decît să reformuleze teoria maioresciană, să o adapteze noului context, să descrie funcţionalitatea sincronistă care a caracterizat schimbarea culturală în România pînă în prezent (a vorbi despre fundamentul moral al acestei schimbări este deja o altă temă de dezbatere) şi să afirme apăsat, spre deosebire de un Maiorescu aflat doar în ipostaza dubitativă în raport cu această temă, că în cazul culturilor mici modernizarea nu se face organic, ci de la forme la fond, adică prin grefe şi implanturi. În fond, Maiorescu a dat diagnosticul generalist al bolii societăţi româneşti (formele fără fond), iar Lovinescu a confirmat diagnosticul, generalizîndu-l (prin sincronismul intrat în exerciţiul cultural metabolic).

Lovinescu focalizează „lumina” interesului spre Occidentul civilizator: spre deosebire de focalizarea dinspre răsărit a primelor civilizaţii antice pătrunzînd în Europa (ex oriente lux!) sau a principiului configurator nordic, german, reconstruind pe ruinele „haosului etnic” roman (ex septentrione lux!), contextul spaţio-temporal al culturii române se bucură de lumina apusului:

 

În veacul şi dela locul nostru, lumina vine din apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru noi, decît fecundarea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene (…) (Lovinescu, 1981:22)

 

Teoria sincronismului a fost contestată în numeroase studii ulterioare, în baza unor argumente care privesc mai degrabă non-organicitatea schimbării culturale decît studiul lovinescian. De pildă, această teorie a fost atacată pentru perspectiva nefundamentată şi tautologică pe care o aduce în prim plan legea sincronismului (chiar dacă argumentele în favoarea unei asemenea poziţionări nu ţin cont de realitatea raporturilor organice dintre sincronism şi istorie):

 

A postula sincronismul drept principiu explicativ ar echivala cu o pură tautologie: „Sincronizarea culturilor este produsul sincronizării”. Procedînd astfel ar însemna să atribuim sincronismului, contactelor dintre culturi şi societăţi valoare de fapt explicativ pentru mutaţiile istorice din cuprinsul acestora. Este oare sincronismul generator de istorie? În acest caz principiul pluralismului culturilor, al „universalelor culturale”, care a primit o strălucită confirmare din partea antropologiei culturale, s-ar dovedi a teză goală. Culturi de o mare originalitate s-ar vedea reduse la o condiţie subalternă. (Bădescu, 1984:25).

 

Prezentarea teoriei lovinesciene din dublă perspectivă are menirea de a descărca de conţinut ideologic o angajare teoretică nouă în raport cu schimbarea culturală a societăţii româneşti şi oferă posibilitatea receptării în spiritul nonlinearităţii. Teoria sincronismului este amendabilă şi dintr-un alt punct de vedere, din perspectiva conform căreia cultura devine rezultat al structurării sociale, reflux al acesteia. Nu sincronizarea (faptele de sincronizare) sînt amendabile – ele sînt daturi ale dezvoltării, ale schimbării, iar exemplele din istorie vin să confirme acest proces de recuperare a decalajului temporal – ci „legea interdependenţelor”. În spiritul unei paradigme, cea locală, încă nefundamentată[1], critica sincronismului lovinescian aduce în prim plan o cultură organică, o cultură care nu îşi pierde identitatea, aşa cum se întîmplă în proiecţia criticului literar: „Culturile îşi au propria lor structură, în aşa fel încît chiar atunci cînd se află într-o etapă de sincronizare cu alte culturi ele nu-şi pierd propria identitate.” (Bădescu, 1984:116). În actualitatea ultimelor decenii, ideea sincronismului lovinescian a fost reluată, într-o formă radicalizată, prin studiile lui Horia Roman Patapievici care, asociind fenomenul periferiei culturale (periferia culturală necesită raportarea hermeneutică nu doar la centrul difuzionist, ci şi la cantitatea, vandabilitatea, fluiditatea „mărfii” culturale), a inclus cultura română în periferia Occidentului. Patapievici (2007), distanţîndu-se intenţional de Lovinescu – văzut drept autorul moral al unui blocaj în modernizarea societăţii româneşti (şi, implicit, a culturii), pe care îl condamnă pentru ascunderea falsului, a neadevărului sau a adevărului camuflat din proiectul de reconfigurare –, a adoptat sincronismul radical şi neconstructiv. Patapievici consideră că anacronismul (din care nu s-a desprins şi din care nu şi-a propus să desprindă cultura română, în ciuda pîrghiilor decizionale de care beneficiază) caracterizează schimbarea culturală românească, aducînd drept argumente lipsa de specializare, lipsa unei „pieţe” a ideilor în spaţiul cultural autohton.

Cu excepţia înţelegerii „deschiderii” spre Occident ca deschidere totală, în „spiritul veacului”, cu rol integrator, uniformizator, la Lovinescu şi, în mai mică măsură, la Gherea şi Zeletin, înţelegerea unităţii şi diversităţii în limitele paradigmei conjunctive (ca unitate în diversitate) caracterizează raportul naţional/european în cultura română. Modelul nivelator lovinescian, sincronist, se regăseşte în practicile politice şi administrative cotidiene, în ciuda faptului că majoritatea gînditorilor români situează acest raport pe palierul local, în termenii acestei paradigme. 

 

Bibliografie: Ilie Bădescu. (1984) Sincronism european şi cultură critică românească. Contribuţii de sociologie istorică privind cultura modernă românească. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică; Eugen Lovinescu. [1973] (1981). Istoria literaturii române contemporane. Vol. I. Bucureşti: Editura Minerva; Titu Maiorescu. [1868] (1989). În contra direcţiei de astăzi în cultura română. În Titu Maiorescu, Critice. Prefaţă de Gabriel Dimisianu. Bucureşti: Editura Minerva. 122-130; Titu Maiorescu. [1872] (1989). Direcţia nouă în poezia şi proza română. În Titu Maiorescu, Critice. Prefaţă de Gabriel Dimisianu. Bucureşti: Editura Minerva. 131-184; Mona Mamulea. (2007). Dialectica închiderii şi deschiderii în cultura română modernă. Bucureşti: Editura Academiei Române; Horia-Roman Patapievici. (2007). Despre idei & blocaje. Bucureşti: Humanitas.

  

[1] Bădescu (1984:117) opera, la vremea criticii sincronismului lovinescian, cu termenul de paradigmă culturală (incluzînd dimensiunea locală în contact cu exterioritatea imediată, cu proximitatea influentă, nu cu globalitatea) Din păcate, Bădescu asocia termenul paradigmă celui de arhetip, de model exemplar pentru rituri.

Revista indexata EBSCO