Jan 23, 2018

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Vara verdiană a leului

 

În cronica de faţă, una recuperatoare în cronologia publicării, vom consemna, într-o manieră relativ succintă, trei evenimente estivale din cariera ameţitoare a eroului nostru, Plácido Domingo: câte unul pentru fiecare lună din vara anului 2017.

Pentru finalul lunii iunie, în zilele de 27 şi 29, au fost programate două spectacole de La traviata la Opera Bavareză din München, marcând revenirea lui Superman în această instituţie lirică de primă mărime, în cadrul Festivalului organizat aici pe timp de vară, după mai mulţi ani de absenţă. Pentru „Lornionul” nostru, dublul eveniment a însemnat adăugarea unui nou teatru pe lista celor frecventate de-a lungul ultimilor zece ani, iar această nouă cunoştinţă s-a dovedit a fi una frumoasă prin arhitectură şi organizare instituţională, motivându-ne să sperăm la o revenire în viitorul cât mai apropiat… Mai puţin frumoasă a fost montarea Traviatei verdiene, plasată imagistic într-un spaţiu imprecis, cu trăsături împrumutate atât din concretul secolului al XIX-lea, cât şi propuse ca abstract cu unele elemente simbolice a căror prezenţă nu ni s-a părut, cel puţin în anumite situaţii, dintre cele mai inspirate. De pildă, în primul act, joaca iniţiată de Alfredo cu paharele întoarse pe după cot putea stârni un zâmbet de simpatie, însă dănţuirea în şir indian a invitaţilor, ca la petrecerile moderne, mi s-a părut nelalocul ei. Tot nelalocul ei a fost prezenţa fizică a surorii lui Alfredo în actul al doilea, adusă de părintele comun ca argument presant, iniţial „în carne şi oase”, iar mai apoi de „pură” imagine, legănată inocent într-un scrânciob imens în timpul cabaletei lui Papá Germont; dar frăţiorul a profitat să se hodinească şi el o ţâră în acest scrânciob, e drept, fără a se legăna, în tempo-ul mai lent al ariei paterne „Di Provenza”… Apoi, scena balului este axată vizual pe un număr profesionist de prestidigitaţie cu cărţi de joc, care nu numai că nu poate înlocui cum trebuie povestea despre toreador intonată de cor într-un balet care aici lipseşte, dar distrage nepertinent atenţia chiar de la partea muzicală a reprezentaţiei… Fără a mai oferi alte exemple, vom mai adăuga doar că, într-un asemenea context, profesionalismul de concepere şi executare a scenografiei, costumelor şi luminilor nu mai are cum să intre în discuţie…

Dimpotrivă, aş zice că împotriva exceselor conceptuale practicate de regie, din punct de vedere muzical, am asistat la două spectacole de foarte înalt nivel. Nu aruncăm cu vorbe mari când scriem că orchestra Operei Bavareze este una dintre cele mai bune de pe mapamond, creând şi menţinând necontenit impresia unei perfecţiuni admirabile, unde tehnica şi virtuozitatea inspirată coexistă infailibil. Fireşte, pe lângă pregătirea solidă a muzicienilor din fosă, un merit principal în reuşita muzicală a celor două serate venea din partea dirijorului Andrea Battistoni, un tânăr maestru pe care, imediat în urma acestei superbe experienţe, ne ezităm a-l plasa în selecta categorie a dirijorilor de frunte ai repertoriului verdian, alături de Michele Mariotti şi Daniele Rustioni (ambii tot tineri, tot italieni, ambii responsabili tot pentru Traviate excepţionale la modul entuziasmant, în stagiunea trecută, la Paris şi, respectiv, la Orange)…

În materie de solişti, Diana Damrau a oferit aceeaşi Violetta cu unele accese cvasi-isterice prin care jocul ei de scenă se caracterizează adesea, izbutind mai bine în conturarea personajului în a doua seară, când a mai renunţat la unele gesturi bruşte, şi eliminând mi bemolul de încheiere a secţiunii „Sempre libera” în ambele reprezentaţii, spre evitarea benefică a unei stridenţe cu care greşise în Gala Metropolitanului. Charles Castronovo a fost un Alfredo uşor baritonal, cu intonaţie corectă, joc de scenă credibil şi cu un fizic al rolului convingător. Surmontând evident cuplul juvenil al protagoniştilor, Plácido Domingo a dat drumul la voce la modul glorios, demonstrând o formă fizică titanică şi anulând, în principiu, prin propria sa prezenţă magnetică şi prin umanismul generos al interpretării sale, inadvertenţele mizanscenei în cuprinsul căreia îi era dat să evolueze, asemenea unui leu majestuos printre insignifianţi arbuşti de savană… Ca să încheiem rezumativ, toţi interpreţii rolurilor secundare s-au achitat de misiune în marginile estetice ale acceptabilului, fără a se remarca vreunul…

***

În luna iulie, după un eroic Macbeth la Sankt-Petersburg, într-o foarte frumoasă montare la care nu am putut asista din motive calendaristice universitare, Superman a revenit cu acest rol verdian ca ultim titlu pe afişul stagiunii de la Teatro Real din Madrid. Din fericire, aici am putut fi prezenţi, cronicar şi lornion, la toate cele trei spectacole programate, respectiv pe 11, 14 şi 17 iulie. Anunţat iniţial în versiune de concert, Macbeth a fost, în cele din urmă, la insistenţele Maestrului Domingo, reprezentat într-o formă semi-concertantă, după modelul practicat, bunăoară, cu succes, în Festivalul de la Verbier. Aşadar, ceea ce a rezultat a fost un spectacol de operă propriu-zis, cu joc de scenă în costume (e drept, ambigue, ca eventuală periodizare) şi cu accesorii (coroane, spade, pumnal, cupe), dar într-o variantă minimalistă, fără decoruri fizice, acestea fiind suplinite, parţial dar esenţial, prin câteva proiecţii video sugerând enigmele destinului şi prin prezenţa corului care, la rândul său, amplasat în câteva rânduri supraordonate, îşi modifica parţial aspectul în funcţie de situaţie şi de grupul reprezentat (eşarfe verzi sau roşii, pentru curteni sau vrăjitoare). Soluţia a fost una de mare efect dramatic, oferind totodată cântareţilor-actori prilejul de a-şi pune în valoare calităţile scenice. Astfel, Plácido Domingo a întruchipat, preponderent cu timbru tenoral, un Macbeth cum numai el poate şi ştie să o facă, aprofundând, de această dată, cu evident aplomb suplimentar, monologul pumnalului, şi oferind marea arie şi arioso-ul final în versiuni ce, chiar diferind ca accente predilecte de la o seară la alta, se converteau, una câte una, în tot atâtea versiuni de referinţă: privilegiu interpretativ în care Superman excelează şi motivaţie irefutabilă pentru cronicar de a-i urmări, pe cât posibil, toate evoluţiile ca interpret… Soprana italiancă Anna Pirozzi i-a stat alături cu demnitate malefică, evidenţiind latura feminină a lui Lady Macbeth, fără excese de zgripţuroaică şi cu strania proprietate de a semăna, fizic, din faţă cu Romina Power şi din profil cu Montserrat Caballé, iar la nivel vocal strălucind prin legato şi prin virtuozitatea dramatică a ornamentaţiilor, ca şi prin acute bine sunătoare… Basul Ildebrando d’Arcangelo a fost un Banco sumbru şi fantomatic-ameninţător (susţinut alternativ, în rolul de copil al lui Fleanzio, de cei doi nepoţi ai lui Domingo: Alvarito şi Placidito, ambii urcând pentru prima oară pe scenă alături de marele lor bunic), iar arătosul tenor american Brian Jadge a interpretat antologica arie a lui Macduff cu pasiune, ba chiar cu o emoţie ce parcă ameninţa să-l copleşească… Foarte bine au evoluat, de asemenea, toţi interpreţii rolurilor de plan secund, tineri vrednici, în curs de afirmare…

În fruntea soliştilor şi a ansamblurilor instrumental şi coral, maestrul James Conlon şi-a reconfirmat bagheta de expert în repertoriul verdian, reluând creativ splendida şi virila lectură a partiturii de care ne-am bucurat deja, din plin, la Los Angeles şi la Viena: cu adaosul, aici, al baletului compus de Verdi pentru versiunea pariziană din 1861 (şi, probabil că tocmai din pricina acestei rarităţi surprinzătoare, multă lume fredona, după spectacole, tocmai fragmente din această neobişnuită bucată orchestrală compusă cu finalităţi coregrafice)…

Spectacolul din 11 iulie a însemnat şi un prilej de sărbătoare: a fost reprezentaţia cu numărul 3900 din cariera astronomică a lui Plácido Domingo. După deja prin sine memorabila reprezentaţie, Maestrul a invitat pe toată lumea (familia, cu Doamna Marta, fiii Plácido Jr. şi Álvaro, nepoţii Placidito şi Alvarito, artişti, lucrători în teatru, admiratori) la o petrecere în salonul special amenajat în Teatro Real, cu gustări şi vinuri alese, cu şampanie şi cu un tort monumental, garnisit cu imagini ale solistului într-o multitudine de roluri şi în alte ipostaze, tort pe care, după cum obişnuieşte, a început să îl taie şi să îl împartă pe farfurii cu mâna lui, în uralele poligrote ale asistenţei. Diferite variante internaţionale de cântece aniversare şi celebrative au incendiat atmosfera şi aşa supraîncălzită de lume şi de importanţa evenimentului, iar noaptea, pentru noi, a culminat, fulminant, cu cele două mici video-interviuri (în spaniolă şi în engleză) pe care, încă o dată, în infinitatea dărniciei sale supraomeneşti, Don Plácido mi le-a acordat pentru prietenii de pe Facebook, cu o figură, un glas şi o cuvântare emoţionate şi, nu mai puţin, emoţionante până la hotarul fericit al lacrimogenezei…

Iar vara verdiană a Leului a mers mai departe…

 

***

Al treilea titlu verdian al verii 2017 a fost I due Foscari, în Festivalul de la Salzburg, cu două reprezentaţii în variantă de concert, la 11 şi, respectiv, 14 august. În prealabil, Plácido Domingo mai avusese în ameţitoarea sa agendă o „Antología de la Zarzuela” la Verona, imediat după Madrid (spectacol care încă îşi aşteaptă publicarea cronicii noastre), precum şi două spectacole de La traviata la Astana, imediat după încheierea concursului Operalia, desfăşurat anul acesta în capitala Kazahstanului şi câştigat, ca Mare Premiu şi premiu feminin pentru zarzuela, de soprana româncă Adela Zaharia, o promisiune cu şanse considerabile pentru marile scene ale lumii…

Aşadar, din nou la Salzburg, pentru încheierea în forţă a unei fabuloase cavalcade estivale sub semnul lui Giuseppe Verdi: să ne amintim că, după repetatele şi foarte dificilele lamentaţii ale tenorului presărate de-a lungul partiturii, I due Foscari este opera cea mai emoţionantă prin ceea ce are de suferit şi, mai ales, de cântat baritonul în ultima secţiune a melodramei: aria „Questa dunque è l’iniqua mercede” şi concertato-ul final „Quel bronzo ferale”, într-o înlănţuire ascendentă către un paroxism periculos nu doar pentru interpret, ci şi pentru ascultătorul cu probleme cardiace… Ambele reprezentaţii au fost excepţionale din toate punctele de vedere. Dirijorul Michele Mariotti este genial nu doar în exploatarea energetică a partiturii verdiene de tinereţe, ci şi în descoperirea unor subtilităţi coloristice nebănuite, iar orchestra şi corul au strălucit la superlativ. Interpreţii rolurilor minore, Bror Magnus Todenes şi Marvic Monreal, şi-au pus tot sufletul la bătaie, iar rolul negativ (deşi ingrat, ca întindere) al lui Loredano a fost parcă mărit cu lupa de Roberto Tagliavini, prin forţa vocală şi dramatismul accentelor de interpretare.

În trio-ul protagoniştilor, Guanqun Yu a dat o Lucrezia Contarini superbă la modul aristocratic, cum izbutise şi în montarea de la Valencia. În rolul de mare solicitare vocală al lui Jacopo Foscari, tenorul Joseph Calleja s-a ridicat, mai ales în al doilea spectacol, la un nivel vocal şi interpretativ care m-a dus cu gândul la cele mai înalte piscuri istorice: Enrico Caruso şi (cum l-am şi felicitat după reprezentaţie, mai ales din pricina frumuseţii timbrului şi a frazării) la Jussi Björling. Iar Plácido Domingo, aflat în continuare într-o formă vocală uluitoare, punându-şi în valoare frumuseţea propriului timbru şi pătrunzând psihologic în rolul bătrânului doge până la cele mai mici detalii capilare, a făcut ceea ce ştie cel mai bine în acest rol: a dus publicul la paroxism. Fireşte, la modul sublim… După al doilea spectacol, ultimul din această vară, ne-a mărturisit în mini-interviu că e satisfăcut de sezonul estival, petrecut fără nici un incident, şi că îl aşteaptă două săptămâni de odihnă. Iar după ce şi-a mai liniştit, astfel, fanii îngrijoraţi de ritmul frenetic al activităţii sale, Maestrul a plecat în vacanţa promisă: însă, probabil, intuiam noi, ca să aprofundeze următorul rol ce îl aştepta, în septembrie, la Scala din Milano…

 

  1. Verdi: La traviata. München, Bayerische Staatsoper. 27 & 29 Iunie 2017, H 19:00. Violetta Valéry: Diana Damrau; Alfredo Germont: Charles Castronovo; Giorgio Germont: Plácido Domingo; Flora Bervoix: Rachael Wilson; Annina: Alyona Abramowa; Baronul Douphol: Lucasz Konieczny; Gastone de Letorières: Galeano Salas; Marchizul d’Obigny: Andrea Borghini; Doctorul Grenvil: Kristof Klorek; Giuseppe: Joshua Owen Mills. Orchestra Bavareză de Stat. Corul Operei de Stat Bavareze. Dirijorul corului: Sören Eckhoff. Dirijor: Andrea Battistoni. Producţie: Günther Krämer. Scenografie: Andreas Reinhardt. Costume: Carlo Diappi. Lumini: Wolfgang Göbbel.
  2. Verdi: Macbeth (versiune semi-concertantă). Madrid, Teatro Real. 11, 14 & 17 Iulie 2017, H 20:00. Macbeth: Plácido Domingo; Lady Macbeth: Anna Pirozzi; Macduff: Brian Jagde; Banco: Ildebrando D’Arcangelo; Malcolm: Airam Hernández; Dama lui Lady Macbeth: Raquel Lojendio; Un medic: Fernando Radó; Un asasin: David Sánchez. Dirijor: James Conlon.
  3. Verdi: I due Foscari (versiune de concert). Salzburg, Grosse Festspielhaus. 11 August 2017, H 19:30; 14 August 2017, H 15:30. Francesco Foscari: Plácido Domingo; Jacopo Foscari: Joseph Calleja; Lucrezia Contarini: Guanqun Yu; Jacopo Loredano: Roberto Tagliavini; Barbarigo: Bror Magnus Todenes; Pisana: Marvic Monreal; Un fante al Consiliului celor Zece: Jamez McCorckle; Un servitor al Dogelui: Alessandro Abis. Corul Philharmonia din Viena. Orchestra Mozarteum din Salzburg. Dirijor: Michele Mariotti.
Revista indexata EBSCO