Jan 23, 2018

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Festivalul tinereții semicentenare

 

Ediţia din această toamnă a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamţ a stat sub semnul unei aniversări: s-a împlinit o jumătate de secol de când instituţia pietreană poartă denumirea de Teatrul Tineretului – denumire care devenise celebră prin anii ’70; se spunea pe atunci – glumindu-se serios! – că cel mai bun teatru din Bucureşti este… Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ! Absolvenţii cei mai buni ai IATC îşi doreau să-şi facă aici ucenicia şi mulţi chiar şi-au făcut-o, după care majoritatea se transferau la teatrele bune din Bucureşti, din Iaşi şi din alte centre mari. Într-un Toast aniversar pe care îl publică în caietul-program al Festivalului, regizorul Andrei Şerban – unul dintre creatori emblematici care şi-au realizat aici primele succese scenice – pune miracolul pietrean de le începuturile Teatrului Tineretului sub semnul cehovian al replicii lui Costea Treplev din Pescăruşul: „Teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată. Avem nevoie de forme noi şi dacă nu le avem, atunci să ne oprim să mai facem teatru”. Într-adevăr, asta căutau artiştii pietreni ai începutului: forme noi; le-au găsit, le-au promovat şi în felul acesta au devenit cunoscuţi şi preţuiţi în ţară şi în străinătate. Secretul acestor succese a constat într-o descoperire: descoperiseră floarea tinereţii – zice Andrei Şerban referindu-se la cartea lui Zeami, floare care „te ţine proaspăt şi te îndeamnă să fii curios, mereu în căutare […], să trăieşti în prezent […], să nu te încrezi în absolut nimic până nu verifici tu însuţi, până nu trăieşti direct experienţa pe scenă, împreună cu publicul”.

Teatrul Tineretului a ţinut viu spiritul acestei flori. Şi iată-l acum din nou – după perioade mai potolite, în care s-a mulţumit să fie doar un teatru bun – iată-l acum încercând să regăsească tonul şi dinamismul magic de altădată. Festivalul din noiembrie 2017 (10-18) pare a fi stat sub semnul unei asemenea strădanii. Tinereţea reocupă prim-planul atât prin spectacolele invitate, cât şi prin publicul căruia i s-a adresat. Zece dintre titlurile de pe afiş sunt dedicate special vârstei tinere şi foarte tinere. Iar publicul matur a fost invitat „să intre în dialog cu perspective diferite asupra lumii în care trăim şi asupra istoriei recente, oferite de tinerii creatori” cum îşi propunea regizoarea-dramaturg Gianina Cărbunariu, managerul Teatrului. Dintre aceşti tineri creatori prezenţi în programul manifestări unii sunt chiar la început de drum, alţii sunt voci abia formate, iar alţii (Radu Afrim, Radu Alexandru Nica, Ada Milea) ocupă deja „fotoliile de orchestră”. În demersurile scenice ale acestora au găsit organizatorii Festivalului răspunsurile cele mai convingătoare şi la ceea ce îşi propuneau ca program al acestei ediţii şi anume: să meargă în pas cu vremea; să nu rămână străini sau departe de „polarizările acute ale discursului în spaţiul public, de schimbările ce se produc în societate, de noile reprezentări ale lumii în mass-media, de bombardamentul de informaţii (mereu contradictorii, de deruta în faţa provocărilor realităţii”.

Efectuând selecţia spectacolelor care au configurat afişul Festivalului, Gianina Cărbunariu a fost conştientă că teatrul nu poate oferi răspunsuri la întrebările majore despre existenţă, nici măcar la cele cotidiene, dar poate construi o comunitate – a artiştilor şi a publicului – care să reflecteze împreună asupra tuturor problemelor de mai sus. Au răspuns invitaţiei atât teatre de stat (Teatrele Naţionale din Bucureşti, Iaşi, Craiova, Sibiu, teatrele bucureştene Nottara, Odeon, Excelsior, teatrele „Ariel” din Tg. Mureş şi „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe), precum şi teatre şi echipe independente (Unteatru, MACAZ, Centrul Replica, Reactor de creaţie şi experiment, Teatrul de Foc, ş.a.) toate contribuind prin spectacolele lor la coerenţa şi dinamismul programului.

S-au bucurat de o largă audienţă din partea publicului spectacole precum Respiraţii de Duncan Macmillan (regia Radu Alex. Nica – Teatrul „Ariel”), Wolfgang după Yannis Mavritsakis (adaptarea şi regia Radu Afrim – Teatrul Tineretului), Visătorul după Ian McEwan (un spectacol de Ada Milea – Teatrul Tineretului), Dragoste şi informaţie de Cary Churchill (regia Irina Crăiţă-Mândră – Teatrul Naţional Bucureşti), Povestea păsării fără cuib de Ada Lupu (regia Iris Spiridon – Teatrul Naţional Iaşi).

Un program special a fost conceput pentru publicul de liceeni (o categorie foarte dinamică a publicului pietrean). Zece spectacole a cuprins afişul acestui program: Familia Ou – creaţie colectivă de improvizaţii – trupa Recul Bucureşti, regia Bogdan Untilă; Fluturii sunt liberi de Leonard Gershe – Teatrul Excelsior, regia Erwin Şimşensohn); Pe jumătate cântec de Crista Bilciu, scenariu şi regie (Teatrul de Foc); Familii de Eugen Jebeleanu (Teatrul Naţional Sibiu); Copii răi de Mihaela Michailov (Teatrul Arte dell’Anima Bucureşti, regia Geanina Herghelegiu); Somnambulism de Iaroslava Pulinovici (Teatrul „Nottara”, regia Alex. Mâzgăreanu); Rovegan de Catinca Drăgănescu (Centrul de teatru educaţional Replica Bucureştiu, regia Catinca Drăgănescu); 90 (MACAZ Bucureşti, regia David Schwartz); Frig de Lars Noren (Unteatru, regia Alex Bogdan); Exploziv de Elise Wilk (Teatrul Naţional Craiova, regia Andrei Măjeri). Toate aceste spectacole abordează – din varii perspective şi cu mijloace foarte diverse – problematici acute ale vârstelor dificile, mici şi mijlocii, relaţiile de familie (părinţi şi copii), prietenia şi primii fiori ai dragostei, colegialitatea, dar şi probleme sociale de ordin general, ca migraţia, agresiunea de toate tipurile asupra copiilor, etc. Acest grupaj de spectacole a produs reacţii de larg interes în rândul publicului (atât al copiilor, cât şi al părinţilor), fapt clar reieşit din discuţiile – frecvente şi substanţiale – dintre aceştia şi creatori, după reprezentaţii.

Dintre spectacolele pe care le-am putut vedea în zilele pe care le-am putut rezerva acestui festival, am rămas cu impresii deosebite după vizionarea câtorva. Ar fi mai întâi Wolfgang al Teatrului gazdă – spectacol proaspăt, cu premiera în luna septembrie 2017, semnat de Radu Afrim care a adaptat piesa grecului Yannis Mavritsakis: e o poveste tulburătoare despre dragostea romantică şi sentimentul maladiv al posesiunii, al exclusivităţii proprietăţii asupra persoanei iubite. E, în fapt, povestea unui caz real, petrecut în Austria, recent. Un tânăr sechestrează o fetiţă de zece ani şi o ţine claustrată într-un subsol vreme de opt ani, minţind-o că afară e război şi că toţi ai ei au murit.

Cineva interpreta acţiunea stranie a lui Wolfgang ca un răspuns dat lumii în care trăieşte, lume standardizată, ipocrită, mizeră, ieşită din ţâţâni, în care aspiraţiile lui romantice nu-şi află loc, nici şansă de împlinire. Radu Afrim aduce la sine această ciudată poveste, încât spectacolul e unul al contrastelor, al antagonismelor puternic subliniate, în care o lume de nefericiţi, de derutaţi, de învinşi se manifestă dincolo de limitele normalităţii, refugiindu-se în alcool, în stupefiante, în relaţii stranii, locuind în recipiente care îi izolează total (un sicriu transparent, un frigider, un dulap, o colivie, etc.). În acest underground infernal, gestul lui Wolfgang, de răpitor îndrăgostit şi posesiv pare justificat, în ciuda durităţii şi absurdităţii lui absolute.

Pe acest fond de subumanitate şi stranietate, regizorul analizează cu răceală şi adesea cu umor (negru) raportul dintre dragoste şi posesie, recurgând, în stilu-i caracteristic, la caricatural şi la parodic care însă nu elimină cu totul, ca altădată, o undă de umanitate. Buni interpreţii principali, Cătălina Bălălău (Fabiana) şi Florin Hriţcu (Wolfgang).

De la neliniştile lui Radu Afrim, la cele ale lui Radu Alex. Nica distanţa nu e prea mare. Şi în spectacolul acestuia – Respiraţii (Teatrul „Ariel”) întâlnim problemele obişnuite ale unui cuplu, adică dragoste, fidelitate, proiecte (să facem un copil!), trădare, despărţire, regăsire, etc., toate privite şi analizate din perspectiva realităţii nesigure, producătoare de anxietăţi, de nesiguranţă, etc. Spectacolul (foarte bine susţinut actoriceşte de Raisa Ané şi Andi Gherghe) are tensiune, ritm interior, concentrează ideile şi le comunică prompt şi exact. Cu simplitate. „Sunt într-un moment – zice regizorul – în care mai cred doar în comunicarea foarte simplă, directă, nemachiată de spectaculos şi cât mai puţin mediată”. Simţind că spectatorul de azi aşteaptă de la teatru onestitate, simplitate, directeţe şi cât mai puţină travestire a mesajului, Radu Alex. Nica procedează ca atare în spectacolul său, în care cele două personaje stau pe scaune şi vorbesc – aparent între ele, dar de fapt cu publicul, căci amândoi privesc tot timpul spre sală şi aproape deloc unul spre celălalt. Procedeul acesta al simplităţii şi al directeţii comunicării şi-a găsit textul potrivit şi situaţiile corespunzătoare în textul Respiraţii. Rămâne de văzut dacă poate deveni, fără riscuri, un procedeu permanent al stilului regizorului.

Asupra spectacolului Fluturii sunt liberi în regia lui Erwin Şimşensohn (Teatrul Excelsior) ne-am mai pronunţat (şi noi şi alţii), acum doar repetăm ideea că este un spectacol bun, susţinut actoriceşte de doi tineri foarte dotaţi – Alex Călin şi Ioana Anastasia Anton – şi de o doamnă a scenei, Catrinel Dumitrescu, şi condus regizoral cu siguranţă şi adecvare tensională şi ritmică.

O propunere cu aer de originalitate au făcut membrii grupului de tineri actori dirijaţi de regizoarea Irina Crăiţă-Mândră în spectacolul Dragoste şi informaţie, pe un text al cunoscutei scriitoare britanice Caryl Churchill – spectacol realizat în cadrul programului 9 G de la Teatrul Naţional din Bucureşti Citim în scurta prezentare din caietul de sală – după ce am participat cu răceală, fără emoţie, la reprezentaţie: „Atacul informatic la care suntem supuşi în mod sistematic are repercusiuni iremediabile asupra memoriei, simţurilor şi relaţiilor umane”. Şi spectacolul la fel. „Dragoste şi informaţie imaginează o lume năucitoare, care nu-şi potoleşte niciodată foamea de a şti cât mai multe lucruri, dar care pierde din vedere esenţialul”. Şi spectacolul la fel.

Teatrul gazdă a mai prezentat un spectacol care a cucerit publicul (de toate vârstele): Visătorul, după Ian McEwan – spectacol-concert de Ada Milea, în care toate obiectele din scenă produc sunete ce pot deveni muzică şi toţi interpreţii devin „instrumentişti”. Se spune astfel o poveste izvorâtă din imaginaţia unui copil şi petrecută între real şi ireal,, între viaţă şi vis. Spectacol de echipă stil TT. Agreabil, antrenant, reconfortant.

Dacă la toate acestea mai adaug şi două spectacole (bune) pe care le-am văzut în alte contexte festivaliere – Pe jumătate cântec de Crista Bilciu şi Povestea păsării fără cuib de/cu Ada Lupu – epuizez aproape întreg grupajul de spectacole văzute de mine la această ediţie a longevivului Festival pietrean (29 de ediţii). Despre celelalte aştept relatările colegilor mei.

Revista indexata EBSCO