Jan 23, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Eul fractal: toposul identitar (I)

 

Omul este o fiinţă semiotică, o instanţă enunţiativă care produce semnificaţie şi care, la rîndul ei, interpretează sensul cuvintelor şi gesturilor altuia. În ciuda aparenţei de materie care ne înconjoară, omul trăieşte într-un univers simbolic, în care un rol esenţial îl joacă limbajul. De multă vreme deja – ca să nu spunem dintotdeauna – fiinţa socială nu se mai află în prezenţa imediată a realităţii, cunoaşterea sa trecînd prin limbaj, ceea ce face ca, potrivit lui Ernst Cassirer, ea „să se întreţină constant cu ea însăşi. S-a împrejmuit în aşa măsură de forme lingvistice, de imagini artistice, de simboluri mitice, de rituri religioase, încît nu poate vedea şi cunoaşte nimic fără interpunerea acestui element mediator artificial” (Essai sur l’homme, Paris, 1975, p. 43).

Contextul contemporan cere însă o altă privire și o altă poziționare, flexibile și mobile, căci eul a devenit polifonic, limba e adesea o inter-limbă (interlangue), iar universul cunoașterii  se declină acum pluri- și trans-disciplinar, deschiderea către imaginarul celorlalți nemaifiind nicidecum o excepție exotică, ci un dat obligatoriu.

Și atunci, mai avem nevoie de o „identitate”? Mai este ea posibilă, revendicată sau de dorit în era globalizării, a metisajelor, a „creolizării” (Edouard Glissant) lumii ? Nicicînd nu s-a mai cunoscut o asemenea dezbatere în jurul acestui concept cum se întîmplă în anii din urmă, care au trăit o adevărată explozie discursivă și o repunere în discuție tot mai radicală a noțiunii de „identitate”.

Mai multe elemente au contribuit la disoluția rapidă a acesteia. Mai întîi, ar trebui probabil avute în vedere loviturile puternice produse cam în același timp de descoperirile științifice, îndeosebi în materie de fizică cuantică, psihanaliză și deconstructivism postmodern, ale căror teorii au zdruncinat considerabil metafizica occidentală, lingvistica, semantica, sociologia etc. Această revoluție a fost îndreptată împotriva unei anumite viziuni statice despre lume, subiect și limbaj, considerate anterior ca stabile, unitare, monolitice. De la Newton și Descartes, concepția noastră se consolidase pe baze esențialiste, subiectul fiindu-și propriul fundament, imuabil și ireductibil. Or, am înțeles treptat că identificarea, departe de a fi în mod natural dată pentru totdeauna, este, dimpotrivă, efectul unei construcții, al unui proces niciodată încheiat, niciodată deplin, mereu deschis.

Identificarea cu un anumit spațiu lingvistic, cu un anume spațiu pur și simplu, reprezintă ceea ce Freud numea o „fantasmă de încorporare”, care, însă, nu conduce niciodată la o fuziune totală. După spusele reputatului sociolog Stuart Hall, identificarea este întotdeauna „prea mult” sau „prea puțin”; e „o supradeterminare, o lipsă, niciodată o totalitate. Ca toate celelalte practici semnificante, e și ea supusă «jocului» differanței (amînării, n.a.).” (Identités et cultures. Politiques des cultural studies, Paris, 2008, p.269).

Există o literatură fractală, cea care multiplică semnele lingvistice într-o ordine a cuvintelor, ca și cum ar fi un joc de oglinzi ce caută o dinamică în miezul infinitului, forma cea mai accesibilă fiind labirintul sau circularitatea. Altfel spus, după cum o definește criticul spaniol Alberto Viñuela (în Literatura fractal, 29 iulie 2001), pornind de la Lucca Paccioli și a sa primă evocare, în 1497, a „divinei proporții”, sau a „secțiunii de aur”, literatura fractală este cea care se manifestă asemenea obiectelor fractale, concentrîndu-se în principal asupra elementelor recursive, adică cele care se referă la propriile proprietăți. Întrupările fractale literare sunt nenumărate, de la tautologii la povești ciclice, de la „cutiile chinezești” la jocurile cu spațiu-timpul pînă la cele „1001 de nopți”… Dacă acceptăm ipoteza că textul literar este un sistem dinamic non linear (haotic), atunci trebuie să ținem cont și de ultimul element din teoria haosului, anume atractorul straniu sau atractorul fractal. Știm că Edward Lorenz a demonstrat în 1963 importanța principiului „sensibilității față condițiile inițiale”, prin introducerea conceptului de atractor, căruia David Ruelle îi va asocia epitetul de „straniu”. Amintim foarte pe scurt ca atractorul este aplicat oricărui sistem apropiat de echilibru, în vreme ce atractorul straniu caracterizează un sistem dinamic, în care nu corespunde unui punct sau unei linii, ci unei mulțimi dense de puncte ce se regăsesc în întreaga regiune, o mulțime căreia i se poate atribui o dimensiune „fractală” (Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, La nouvelle alliance: métamorphose de la science, Paris, 1986).

Dar ce anume funcționează ca un atractor straniu în sistemul-roman ? Potrivit lui Noëlle Batt, acesta coincide cu sensul însuși, conceput ca traiectorie ce „traversează la un moment sau altul toate nivelurile textului și se elaborează prin transcodări interne și externe” (Dynamique littéraire et non-linéarité, 1999). Fractalitatea permite astfel modelizarea legăturii între diferitele raporturi de similitudine parțială diseminate în diverse niveluri ale textului, referindu-se la o dinamică a generării acestuia, nu la o dispoziție statică de trăsături izolate.

Exemplele nu lipsesc, vom cita doar două dintre cele mai ilustre din literatura universală și unul din literatura română: Franz Kafka, Jorge Luis Borges și Mircea Cărtărescu. Procesul și Castelul lui Kafka sunt scrise sub o pregnantă dominanță a fractalului. În ambele, incapacitatea individului de a învinge mecanismele absurde ale puterii birocratice îl face să urmeze un drum oblic, spre a răspunde unor probleme niciodată încheiate, repetîndu-se și rătăcindu-se într-un adevărat labirint juridic. Aidoma fractalilor lui Mandelbrot, se pleacă de la un punct specific în spațiu și timp, elementele generate de imposibilitatea surmontării sistemului fiind reiterate și multiplicate la nesfîrșit. Progresia fractală de absurdități determină un sistem complex a cărui caracteristică principală a dat naștere epitetului „kafkaian”. Kafka este unic şi poate fi formalizat ca model tocmai pentru că nu alege calea falsă, facilă, teritorializantă a criticii, a reprezentării mimetice. În literatura „majoră” (Gilles Deleuze și Félix Guattari, 1975)), fractura limbilor se resoarbe în limbajul simbolic.

În ce-l privește pe Borges, întregul său univers literar se subsumează, în grade diferite, unei perspective fractale. În textele sale dăm la tot pasul peste personaje nemuritoare, amintiri care subzistă în afara corpului care le-a generat, clădiri labirintice, imposibil de conceput în logica aristotelică, cărți ciclice care se termină acolo unde încep și bifurcă în timp, zone în care cosmosul întreg se concentrează în diferite configurații de oglinzi și reflexii, jocuri cu timpul și spațiul – o privire fractală ce recreează o nouă dimensiune a realității, schimbînd canoanele și convențiile unui orizont de așteptare clasic. Povestirea lui Borges, Grădina potecilor care se bifurcă, se bazează pe un vechi roman chinezesc, pretext metanarativ pentru o viziune asupra temporalității istoriei, timpul fiind chiar tema principală a povestirii. Interpretarea fractalică e favorizată de faptul că timpul își neagă linearitatea, deschizîndu-se într-o sumă de universuri potențiale.

În ce-l privește pe Mircea Cărtărescu, complexul roman Orbitor permite identificarea tiparului fluturelui la fiecare pas. Tematic și structural, orice infimă bătaie de aripă declanșează un tumult fabulatoriu-fractalic, aparent haotic, de amintiri și proiecții, iar întreaga arhitectură a romanului se sprijină pe multiplicarea aproape infinită a efectului fluturelui, generînd de fiecare dată nivele de realitate diferite.

Ca în celebra parabolă a lui Zhuāng Zhōu : înțeleptul visează că e un fluture, iar cînd se trezește, se întreabă dacă nu cumva un fluture a visat că e Zhuāng Zhōu. Și dacă mai dă și din aripi, schimbă condițiile inițiale ale întregului sistem și se poate institui în perpetuu atractor straniu.

Printre mecanismele care permit confirmarea acestui principiu, punerea în abis ilustrează probabil cel mai clar această echivalență între parte și întreg. Definită de Lucien Dällenbach ca o „structură autonimă prin excelență” (1980), punerea în abis este o metaforă cu efect de rezumat pe care Philippe Daros o vede ca pe un „joc cu caracter topologic specific” (in Littérature, Modernité, réflexivité, Paris, 2002, p. 157).

Conceput ca relație între totalitate și părțile sale constitutive, aceste joc topologic constrînge cititorul să reconstruiască raportul între subsisteme și sistemul-roman în ansamblu, pentru a-i percepe efectul de sens, cîtă vreme orice mică modificare în subsistem antrenează modificări în întregul text.

 

Revista indexata EBSCO