Jan 23, 2018

Posted by in MOZAIC

Florin CRĂȘMĂREANU – David Bentley Hart și luptele sale

 

David Bentley Hart (n. 1965) ar trebui să fie deja bine cunoscut cititorilor autohtoni, mai ales prin traducerea scrierii sale fundamentale The Beauty of the Infinite: The Aesthetics of Christian Truth (2003), realizată de Vlad (Nectarie) Dărăban: Frumuseţea infinitului. Estetica adevărului creştin, Iaşi, Polirom (col. „Plural M” – Religie), 2013, 538 p. Totuși, în pofida recenziilor numeroase și pozitive venite cu precădere de peste ocean, „eseul de estetică teologică” al lui D.B. Hart nu s-a bucurat de nici un fel de receptare în mediile noastre culturale. Nu-mi este cunoscută nici măcar o recenzie a acestei lucrări. Poate că teologii s-au lăsat pe seama filosofilor, iar aceștia din urmă, cu modestia-i cunoscută, nu au dorit să se amestece în treburile teologilor. Indiferent de motive, dificila lucrare nu a stârnit nimănui interesul.

Mai mult succes poate va avea o altă lucrare a teologului american, recent tradusă în limba română: Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii săi (traducere de Eva Damian, ediție îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Iași, Doxologia [col. „Historia Christiana”, 2], 2017, 302 p.).

Dacă tot am amintit cele două lucrări ale lui D.B. Hart, și-mi este îngăduită o comparație între ele, pot spune că Ateismul: o amăgire…, nu se ridică la nivelul de dificultate pe care-l conține prima lucrare tradusă la noi. Chiar și așa, scrierea recent tradusă la Editura Doxologia nu este o lectură tocmai ușoară, cerând cititorului – pentru o bună înțelegere – o serioasă inițiere în istoria ideilor.

Din punct de vedere structural, pe lângă Cuvântul înainte al autorului la ediția română și Introducere, lucrarea are patru părți de dimensiuni inegale, ce cuprind fiecare dintre ele două, șapte, șase și șapte capitole. Cartea conține bibliografie – realizată pentru ediția românească de Dragoș Mîrșanu – și Index.

De la bun început, D.B. Hart declară explicit că această lucrare este scrisă împotriva celor care se numesc Noii Atei, reprezentați de Richard Dawkins, Daniel Dennett, Christopher Hitchens, Sam Harris et alii. Totuși, așa cum recunoaște autorul cărții pe care o avem în vedere, „epoca Noilor Atei pare să fi apus în lumea anglofonă; în cele din urmă, pare să fi fost doar o modă trecătoare în industria editorială” (Ateismul: o amăgire…, p. 10). Fiind astfel, putem crede că și obiectul acestei critici a dispărut din prim plan și astfel critica nu se mai justifică. Nu este chiar așa, mai ales atunci când ne referim la spațiul nostru cultural, care înregistrează întotdeauna o întârziere de 10-15 ani față de ceea ce se întâmplă în Apus. Abia în anii din urmă rafturile din ce în ce mai puținelor noastre librării etalează la loc de cinste traduceri din scrierile autorilor mai sus menționați. Pe de altă parte, indiferent dacă avem în vedere Răsăritul sau Apusul creștin, ne putem întreba care mai este obiectul criticilor creștinismului din zilele noastre, de vreme ce „modernitatea este ceea ce vine «după creștinătate» […], istoria modernității este istoria secularizării, a retragerii credinței creștine către sfera privată” (ibidem, p. 55)? Totuși, miza acestei cărți vine și din altă parte, aspect pe care încercăm să-l evidențiem în rândurile de mai jos.

Mai întâi, cei care se declară ca fiind Noii Atei nu ar fi contat absolut deloc în nicio discuție dacă aceștia nu ar fi identificat – și speculat – anumite slăbiciuni ale creștinătății. Dar în orice context pe care-l caracterizăm drept negativ putem întrezări filonul binelui, de vreme ce, „până la urmă, declinul creștinătății este, de asemenea, un har: o invitație la a trăi cu adevărat Evanghelia după modelul Celui care, deși Dumnezeu, S-a golit pe Sine în chipul unui rob, pentru mântuirea lumii” (ibidem, p. 12). O bună parte din cartea pe care o avem în vedere este dedicată comparației dintre critici creștinismului din vechime și cei din zilele noastre. Concluzia teologului american este limpede în acest sens, considerând că „cei mai fervenți detractori ai creștinismului au coborât standardele. În primele sale secole, Biserica și-a câștigat adversitatea unor critici cu adevărat originali și civilizați, precum Celsus și Porfir, ce aveau convingerea admirabilă că ar trebui să facă un minim de efort pentru a se familiariza cu obiectul criticii lor” (ibidem, pp. 25-26).

Printre altele, D.B. Hart discută și în lucrarea pe care o avem în vedere despre „osânda veșnică”, și spune în acest sens : „Doctrina despre iad, înțeleasă în sens literal ca locul eternei și lipsitei de milă mânii divine, este o idee ce pare că reduce la nonsens afirmațiile generale ale creștinismului privind dreptatea, mila și iubirea lui Dumnezeu” (ibidem, pp. 192-193). Nu întârzii asupra acestui aspect, destul de controversat, discutat din unghiuri diferite de o seamă de teologi. În altă parte doresc să-mi îndrept atenția, spre unele afirmații ale teologului american, precum distincția întâlnită la tot pasul în scrierea pe care o avem în vedere, aceea dintre „Biserica instituțională” și „creștinism” (ibidem, p. 235 et passim.). În creștinismul pe care-l cunoaștem noi, dezvoltat într-un mod inseparabil de Tradiția Bisericii, se poate susține o astfel de distincție?

În susținerea dihotomiei de mai sus, D.B. Hart formulează o serie de ipoteze. Amintesc aici câteva dintre ele: „Pentru a fi sincer, sentimentele mele față de creștinismul instituțional sunt arareori ceva mai mult decât călduțe; și există numeroase forme ale credinței și practicii creștine despre care cu greu aș putea spune o vorbă bună din adâncul sufletului meu” (ibidem, p. 14); „Biserica nu a fost niciodată pe deplin creștină, chiar și în cele mai bune vremuri ale ei; și, destul de frecvent, a fost chiar într-o mică măsură creștină” (ibidem, p. 210); „Biserica a fost redusă la un instrument al puterii temporale și al ordinii lumești” (ibidem, p. 235); „Revoluția creștină de care este preocupată această carte are prea puține în comun cu triumful orânduirii catholice instituționale” (ibidem, p. 238) ș.a.m.d.

Acesta este punctul său de vedere, care înclin să cred că se sprijină în bună măsură pe „gândirea lui Nietzsche, «care» este încă destul de aproape de teologie, în moduri neașteptate” (Frumuseţea infinitului…, p. 145). Câteva pagini mai încolo, D.B. Hart afirmă că „Biserica, potrivit lui Nietzsche, reprezintă în realitate opusul absolut al evangheliei lui Hristos; «în esență, a existat numai un creștin și el a murit pe cruce» (trad. V. Muscă, 2003, p. 58)” (Frumuseţea infinitului…, p. 175). Iar în scrierea pe care o avem în vedere, ni se spune că „Nietzsche a fost un profet tocmai pentru că el, aproape singurul dintre inamicii creștinismului, a înțeles implicațiile retragerii creștinismului din cultura pe care a marcat-o pentru atât de multe secole” (Ateismul: o amăgire…, p. 280). Consider că sunt suficiente fragmentele extrase din scrierile lui D.B. Hart pentru a ne lămuri cu privire la prețuirea pe care o poartă „profetului Nietzsche”. Totuși, din fericire, Fr. Nietzsche nu este un autor normativ pentru Tradiția creștină, despre care, așa cum recunoaște și D.B. Hart, știa foarte puține lucruri. În opinia mea, pentru un creștin ancorat în Tradiția Bisericii, un autor care se sprijină pe niște aforisme nietzscheene pentru a formula niște teze atât de radicale nu poate fi luat în serios, indiferent de erudiția în care înveșmântează astfel de teze. În aceeași ordine de idei, cum poți să explici unor frați întru Hristos unitatea tuturor care ne așteaptă in patria (universalismul), distingând in via creștinismul de Biserică?

Stranietatea distincției radicale propuse de D.B. Hart este cu atât mai evidentă cu cât rolul esențial al Bisericii este recunoscut explicit de teologul american: „Creștinii, spre exemplu, strict vorbind, nu cred în religie; mai degrabă, ei cred că Iisus din Nazaret, răstignit sub Ponțiu Pilat, a înviat din morți și este, prin puterea Duhului Sfânt, și acum prezent în Biserica Sa ca Domn” (Ateismul: o amăgire…, p. 28). Pe de altă parte, cum se poate susține această distincție neglijând rolul Bisericii în organizarea „spitalelor din Antichitate și Ev Mediu, leprozerii, orfelinate, azile și așezăminte” (așa cum ne spune teologul american în lucrarea Ateismul: o amăgire…, p. 261, vezi și ibidem, pp. 100-101). Nu este oare Hristos, „prezent în Biserica Sa ca Domn”, „Chipul celor fără chip” (despre care vorbește D.B. Hart – preluând ideea de la Grigorie de Nyssa –, în cap. 13 al lucrării pe care o avem în vedere)? Iar, în definitiv, Hristos nu este Chipul Bisericii? Nu ne spune teologul de peste ocean că pentru a nu ne abate nici într-o parte, nici în alta, „gândirea creștină trebuie să rămână neclintit fixată asupra lui Hristos” (Frumuseţea infinitului…, p. 46)? Cum să ne fixăm asupra lui Hristos neglijând Biserica Sa? Cum să ne mântuim în afara Bisericii? Nu ne spun cei din vechime extra Ecclesiam nulla salus, care nu este altceva decât o ușoară reformulare a expresiei „salus extra ecclesiam non est” (Ciprian al Cartaginei, Ep. 73. 21 (CCSL 3/C, p. 555): Ad Jubajanum de haereticis baptizandis)? Oare nu „în Biserică ne aflăm în continuare pe drumul către Emaus” (John Behr, A deveni om. Meditații de antropologie creștină în cuvânt și imagine, traducere Dragoș Dâscă, Iași, Doxologia, 2017, p. 15)?

Încă din „Cuvântul înainte la ediția română”, D.B. Hart spune că „nu există nici o altă soluție decât trezirea creștinismului” (Ateismul: o amăgire…, p. 11). Pot oare cele câteva „conștiințe” pe care le invocă la tot pasul teologul american să suplinească rolul Bisericii? Înclin să cred că nu. Prin radicalismul unor astfel de formulări propuse de D.B. Hart se prea poate – nu știu cum – să fie trezite unele „conștiințe”, cu siguranță însă multe astfel de „conștiințe” se pot pierde. Și ar fi păcat, mare păcat!

 

David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii săi, traducere de Eva Damian, ediție îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Doxologia (col. „Historia Christiana”, 2), 2017, 302 p.

 

Revista indexata EBSCO