Jan 23, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Jean-Jacques și intelectualii de cavernă

 

Una dintre victimele Războiului Rece a fost şi Jean-Jacques Rousseau. Îmbrăţişat selectiv drept „părinte fondator” în Estul spartan-stalinist, unde naţiunile erau sacrificate pe altarul comunismului ca formă de religie civilă si deci de patriotism luminat/modernizator, denunţat en-gros în Vest de J.L. Talmon drept „protototalitar”, încadrat de Louis J. Halle în triada malefică a „ideologilor”, alături de Hobbes şi de Marx, Rousseau a suferit public cel mai mult în mîinile lui Paul Johnson, laburist convertit la neoconservatorism. Ca socialist, Johnson l-a atacat pe Ian Fleming, ca neoconservator, pe Rousseau. Ar fi fost cu adevărat iconoclast dacă proceda invers.
În populara sa carte Intellectuals (1988; ed. românească Humanitas, 2006), Johnson îl descrie pe Rousseau drept un „nebun”, drept prototipul intelectualului modern care nu trăieşte ceea ce predică. Cartea lui Johnson e, cu toată frivolitatea ei, folositoare ca fabulă amară pe tema ipocriziei intelectualilor. Dar situarea lui Rousseau la rădăcina arborelui genealogic ale carui fructe au otrăvit modernitatea mi se pare o nedreptate. O nedreptate care dovedeşte ceva.

Johnson porneşte de la ideea că, în secolul al optsprezecelea, intelectualii au devenit, pe fondul secularizării, noii pontifi ai Europei. Mişcîndu-se cu agilitate printre romanticele, sau doar jalnicele, „ruinuri” ale creştinătăţii apusene, scuturaţi de orice fidelitate faţă de înţelepciunea trecutului, faţă de tradiţie, faţă de rînduiala deja existentă, predicînd catehismul drepturilor omului şi evanghelia viitorului, intelectualii sînt, în viziunea lui Johnson, nişte impostori. Şi asta deoarece, refuzînd tradiţia, intelectualii refuză orice standard obiectiv după care ar putea fi judecaţi. Pretinzînd că luptă împotriva ignoranţei, abuzurilor şi despotismului societăţii tradiţional-patriarhale, că, adică, reformează din temelii societatea, intelectualii reformulează de fapt temeiurile teologico-politice ale cetăţii, adică tocmai criteriile după care ar putea fi evaluaţi şi traşi la răspundere.

Dar, deîndată ce refuză să fie doar păstrătorul sau transmiţătorul principiilor vieţii sociale pentru a deveni autorul unui „contract social”, impus cu forţa de statul „totalitar” sau prin mituirea şi coruperea cetăţenilor de statul „dădacă”, „intelectualul” se transformă în sacerdot al autoreferenţialităţii, într-un apologet egotist şi un veşnic trişor axiologic. „Înţelepciunea colectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptive rezultate din experienţe ancestrale” pot fi, notează Johnson, „urmate selectiv sau respinse în totalitate” de către intelectual, după cum îi dictează acestuia interesele şi ideea că are dreptul „să răstoarne întreaga ordine” şi că întreaga lume poate fi refăcută, în conformitate cu propriile sale principii, prin reforme politice.

Primul intelectual de acest fel a fost, pretinde Johnson, Rousseau, un gînditor care, de vreme ce a denunţat sofisticarea urbană, cultura, cosmopolitanismul şi individualismul „capitalist”, poate fi socotit protopărintele intelectualilor stîngişti moderni şi un ideolog „totalitar”. Sub pana lui Johnson, Rousseau devine aproape la fel de „fascist” ca Eminescu sub pana unor politologi neoconservatori de pe la noi. De fapt, ca şi în cazul lui Eminescu, necazul cu Rousseau e că a căzut pe mîna unor „intelectuali” cu misie. În cazul lui Johnson, misia e lichidarea simbolică a adversarilor neoliberalismului.

De fapt, departe de a fi progenitorul intelectualilor moderni, Rousseau a fost primul mare critic al intelectualilor, al ideologilor, al ateilor, al „luminaţilor” şi „iluminaţilor” de tot felul, lucru luat în considerare de studiile dedicate lui Rousseau de un Allan Bloom sau de un Graeme Garrard. Dacă creştinismul său e idiosincratic, dacă imitatio Christi devine la Rousseau de multe ori doar un „Jesus complex”, dacă mărturisirea îi e de multe ori compromisă de egotism şi penitenţa îi poate fi suspectată de masochism, dacă luciditatea îi e, deseori, dusă pînă în pragul vertijului nietzschean (Nietzsche însuşi fiind, ca şi Kant, un devorator al scrierilor lui Rousseau), biografia şi bibliografia lui Rousseau ni-l arată ca pe un om care a văzut, a criticat, şi a pierdut multe din cauză că a criticat, răul ascuns în ascensiunea tipului de intelectual descris dezaprobator de Johnson. „Nu mai întrebăm dacă un om are caracter, ci mai degrabă dacă are talent”, scria Rousseau denunţînd conformismul generalizat al vremii lui astfel: „Astăzi […] manierele noastre se află sub stăpînirea unui conformism dezgustător şi amăgitor: toate minţile par să fi fost turnate după acelaşi tipar […] Nu mai îndrăznim să apărem aşa cum sîntem cu adevărat şi, sub presiunea acestei constrîngeri continue, oamenii care formeaza turma numită «societate», găsindu-se cu toţii în aceleaşi circumstanţe, se vor purta cu toţii în exact acelaşi fel”.

Discutînd atitudinea dispreţuitoare a „intelectualilor” faţă de omul obişnuit, Rousseau nota că lumea se comportă de parcă „am avea un surplus de ţărani şi ne-am teme de o pană de filosofi”. Dar, întreabă Rousseau: „Ce conţin scrierile acestor faimoşi filosofi? Care sînt lecţiile pe care ni le dau aceşti prieteni ai înţelepciunii? Ascultîndu-i, nu-ţi vine să-i iei drept o bandă de şarlatani, fiecare strigînd din colţul lui de piaţă publică: veniţi la mine, fiindcă doar eu nu vă mint? Unul spune că nu există corpuri şi că totul e doar o închipuire. Altul, că nu există altă substanţă decît materia şi nici un alt Dumnezeu decît lumea. Unul spune că nu există virtuţi şi vicii şi că binele şi răul moral sînt doar iluzii. Altul, că oamenii sînt lupi şi că se pot devora cu conştiinţa împăcată. O, mari filosofi! De ce nu vă ţineţi aceste folositoare lecţii pentru prietenii şi copiii voştri? Voi aţi culege repede ce aţi semănat, iar noi nu ar trebui să ne mai temem mereu că veţi face din prietenii şi copiii noştri discipoli de-ai voştri”.

Dacă rîndurile de mai sus vă sună mai degrabă conservator decît „comunist”, mai degrabă acuzînd decît aprobînd ingineriile sociale ale „experţilor” şi îndoctrinarea practicată de sistemul educaţional, mai degrabă încurajînd anumite structuri sociale, limbaje, valori şi moduri de viaţă confirmate istoric decît abstracţiunile scoase din pălăria „think-tank”-urilor, nu vă înşelaţi.

Scrisul lui Rousseau are un potenţial conservator ignorat în România, unde o generaţie spontanee de ideologi neoliberali a îmbrăţişat orbeşte cele mai obosite clişee ale Războiului Rece şi l-a citit pe Rousseau în cheie „totalitară”, ca pe „cel mai sinistru şi cel mai formidabil inamic al libertăţii din întreaga istorie a lumii moderne” (apud Isaiah Berlin). Şi totuşi, în afară de ungherele igrasioase în care istoriografia a stat la ora lui Lester Crocker sau Jacob Talmon, sau prin care ideologi de închiriat îl citează pe Hayek/Marx/Arendt/Toma d’Aquino (mă rog, ce se cere) în legătură cu orice, lectura lui Rousseau s-a diversificat în ultimele decenii.

Mergînd înapoi la surse, s-a redescoperit un Rousseau partizan al „ideologiei nobiliare” (Gordon H. McNeil, Renato Galliani, Roger Barny), un Rousseau patriot, fidel Genevei, oraşul său natal, şi luptînd pentru restabilirea „libertăţilor şi drepturilor burghezilor” din acea republică (Helena Rosenblatt), un Rousseau precursor şi inspirator al prudenţei constituţionale, al sistemului de „checks and balances” pus in mişcare cu atît de mult succes de Constituţia americană (Willmoore Kendall, Mads Qvortrup), un Rousseau ale cărui scrieri au avut o influenţă profundă asupra teoriilor lui Adam Smith, economist ale cărui premise rousseauiste, civic-republicane, nu au nimic în comun cu ceea ce sustin adepţii capitalismului financiar şi globalismului corporat multicultural de astăzi (Pierre Force), sau un Rousseau (neo)conservator, cel mai sagace critic al „despotismului soft” al „elitelor”, al culturii manipulării şi veşnicei invenţii de sine şi de alţii generate de societăţile dezrădăcinate (Allan Bloom, Paul Rahe).

Toate aceste lecturi mă îndreptăţesc să afirm că, în contextul paradigmei capitalist-seculare în care funcţionăm, o paradigmă în interiorul căreia speculaţia dogmatică nu poate fi niciodată combătuta ca „erezie”, ci doar celebrată ca „diversitate”, Rousseau nu poate fi considerat un „inamic al libertăţii”. Din contra, afirmaţia sa conform căreia „omul s-a născut liber dar e pretutindeni în lanţuri” e mai folositoare „libertăţilor şi drepturilor (mic-)burgheze” ca oricînd, mai ales dacă o punem în contextul întregii opere a lui Rousseau şi al platonismului ei subiacent, scos la lumină de David Lay Williams (ucenic al lui Patrick Riley şi al lui T.K. Seung) în excelenta monografie Rousseau’s Platonic Enlightenment (Pennsylvania State University Press, 2007).

Williams observă, pe bună dreptate, că „lanţurile” de care vorbeşte Rousseau sînt luate din panoplia platoniciană, mai precis din chiar mitul peşterii. În acest mit, Platon descrie un grup de oameni legaţi de pereţii unei peşteri cu lanţuri la gît şi la picioare astfel încît „să-şi ţină capul nemişcat întreaga lor viaţă”. Prizonierii nu pot privi decît drept înainte, la umbrele proiectate pe peretele din faţa lor. În timp, prizonierii ajung să creadă că acele umbre sînt chiar realitatea. De asemenea, ajung chiar să-şi iubească lanţurile, devin nişte „sclavi fericiţi”, refuză mîna întinsă de cei care, după ce au evadat spre lumină, se întorc să-şi elibereze semenii înlănţuiţi. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sînt lanţurile a ceea ce Platon considera a fi, din punct de vedere educaţional, ignoranţa, din punct de vedere metafizic, „opinii”, aparenţe, iluzii, „umbre” ale adevărului, iar din punct de vedere politic, tiranie. Astfel, la Rousseau, ca şi la Platon, tirania politică e legata de minciună, de cenzură, de încercarea de a contraface adevărul. În slujba despotului se află „proiecţioniştii” umbrelor, „elita”, filosofii de curte şi de sistem.

De aceea, după cum am spus, Rousseau nu poate fi considerat părintele ideologilor, al intelectualilor siluitori de realitate descrişi de Johnson în cartea sa. Pentru că Rousseau atacă „sofiştii” (aşa îi şi numeşte pe intelectualii de curte ai vremii sale), adică pe cei interesaţi nu în căutarea şi asumarea adevărului, ci în negustoria de „opinii”, în înmulţirea umbrelor de pe pereţii peşterii, în inflaţia de semne fără acoperire ontologică, a banilor fără acoperire în aur.

Ca şi Platon, Rousseau credea în existenţa unei ordini transcendente. Justiţia ar fi, în acest caz, revenirea la această ordine. Negarea de către filosofi a acestei ordini transcendente, măsluirea criteriilor, predicarea „valorilor” slabe, convenţionale, conformiste, duce, după cum avertiza Rousseau, la o societate în care „oamenii vor fi nutriţi încă de mici cu o impietate intolerantă, împinsă pînă la fanatism” şi în care va predomina „libertinajul neruşinat”, „tinereţea fără disciplină”, „regii fără lege”, „femeile fără morală”, „oamenii fără nici un Dumnezeu”. Va fi o societate în care, „odată distruse simţul datoriei şi patriotismul”, nu va mai exista nici o alta „legătură socială în afara fricii”.

Deşi platonician, creştinismul lui Rousseau joacă un rol important în viziunea sa ontologico-politică. Astfel, după cum arată Williams, spre deosebire de Platon, care susţinea că doar „elita” are acces la adevăr, Rousseau, deşi sceptic în privinţa posibilităţii practice de a „elibera” din „lanţuri” întreaga omenire, considera că, ajutaţi de vocea conştiinţei şi de o educaţie în acord cu valorile perene, toţi oamenii pot rupe aceste lanţuri politico-epistemice.

Ca orice creştin (deşi un creştin a-liturgic), Rousseau respinge esoterismul elitelor, etica machiaveliană a lui virtu, ideea de „filosof rege”, pretenţia „experţilor” de a fi depozitarii unor „adevăruri”, şi deci beneficiarii unor libertăţi, neîngăduite „vulgului”. Observînd că esoterismul e „o doctrină fatală care desfide raţiunea şi adevărul” şi care „îşi are originea în orgoliu”, Rousseau scria: „Această moralitate secretă şi crudă, doctrina esoterică a tuturor intereselor lor, căreia toate celelalte (exoterice) îi slujesc drept mască, care e singura pe care au practicat-o cu succes […] nu ajută cu nimic la apărare şi e bună doar pentru atac”. Aşadar, Rousseau nota că elitele a-morale, care pretind că „scopul scuză mijloacele”, folosesc un dublu standard şi că acest dublu standard e produsul trufiei. Încercînd să preîntimpine orice tentativă de justificare a doctrinei şi practicii dublului standard, Rousseau mai observa şi că o astfel de doctrină (esoterică, codată) nu poate fi folosită pentru apărarea rînduielii, ci doar la distrugerea ei.

Pentru Rousseau, ca pentru orice creştin: „libertatea nu e o comoditate care poate fi negociată. Nu e nici un element contingent al naturii umane. E chiar esenţa umanităţii” (Williams). Înţeles astfel, ca filosof al libertăţii, ca filosof pentru care libertatea e legată indisolubil de dreptate pentru că e legată de ordinea în care libertatea noastră are sens şi realitate, înţelegem de ce Rousseau nu a fost niciodată pe placul păpuşarilor. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sînt lanţurile politice, ideologice şi lanţurile propriei noastre corupţii, ale patimilor noastre. Orice rege şi orice popor care se abat de la criteriul dreptăţii devin tiranici. În acest sens, Rousseau respinge atît tirania minorităţii, cît şi tirania plebiscitară.

„Omul natural” al lui Rousseau nu e doar omul „deparazitat” de bruiajul epistemologic al culturii mercenare, ci şi omul „despătimit”. Rousseau ne reaminteşte că avem drepturi politice doar în măsura în care recunoaştem că avem îndatoriri fireşti. Ca atare, Rousseau cheamă la scuturarea de lanţurile „sclaviei, iluziilor şi decepţiei” pentru a ne asuma „lanţurile” a ceea ce el numea „natură şi ordine” – limitele propriei noastre firi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu am putea spune noi. Între a fi un „sclav fericit” şi a fi „robul lui Dumnezeu” e o diferenţă pe care Rousseau a recunoscut-o cînd a scris că, „pentru a fi liberi”, trebuie să ne facem „sclavi” ai „dreptăţii”.

„Adevăratul sclav e omul care face rău”, scria Rousseau. De aceea, Rousseau i-a combătut pe „intelectualii” corupţi, pe complicii „sistemului”, pe sclavii tiranului sclav al propriilor patimi. În acest sens, necinstita alianţă dintre intelectualii care corup criteriile şi despotul dedat plăcerilor poate fi descrisă ca o cîrdăşie între beţia de putere şi beţia la putere. Principalul inamic şi persecutor al lui Rousseau a fost Voltaire, adevăratul progenitor al decăzutei dinastii a „intelectualilor” ideologi. Voltaire a fost primul „tovarăş de drum” modern, primul mare linguşitor al prinţilor şi apologet al „despoţilor luminaţi „, primul scriitor care a făcut avere din duplicitatea sa, primul spirit „UEuropean”, primul mare creator de „reţea” activistă pe care o folosea pentru a-şi prigoni şi cenzura adversarii de idei, primul „intelectual” dedicat distrugerii creştinismului, primul om „civilizat” care îşi ataca preopinenţii cu acuzaţia de „fanatism”.

Şi, dacă de la halucinogenele stîngii la antidepresantele „dreptei” faimoasa legătură dintre intelectuali şi stupefiante ne face să ne îndoim de legătura dintre „intelectuali” şi realitate, Voltaire a fost, într-un fel, şi primul „intelectual” care îşi liniştea conştiinţa încărcată drogîndu-se. Se pare că a murit de o supradoză de opium.

Dar, deşi dilematic, duplicitar, slugarnic cu cei puternici şi mişel cu oamenii obişnuiţi (ale căror cauze le îmbrăţişa doar dacă le putea instrumentaliza în favoarea lui şi în defavoarea creştinismului), Voltaire a fost un apologet al paradigmei economice a luxului şi egoismului, un susţinător al lui homo oeconomicus, un ipocrit persecutor al Europei creştine. Ca atare, oricît de mîrşavă i-ar fi fost bio-bibliografia, Voltaire e bun deoarece, spre deosebire de Rousseau, a adulmecat dincotro bate vîntul. Şi „sistemul” are întotdeauna un loc în panteon pentru oportuniştii utili.

Trăim într-o EUro-peşteră. Şi păpuşarii ne induc ideea că avem un  surplus de ţărani şi un deficit de filosofi, un excedent de norod (vreo 8 milioane) şi o pană de „elită”. Aşa ne spun toate rapoartele, toate graficele proiectate pe pereţii EUro-peşterii. Dacă ne ţinem capul regulamentar drept şi ochii regulamentar aţintiţi în aceeaşi direcţie, vom reuşi chiar să percepem, în filigranul irealităţii noastre de zi cu zi, chipul Cancelarului, holograma care ne garantează că toate iluziile, că toate minciunile cu care sîntem obligaţi să ne hrănim sînt perfect autentice.

 

Revista indexata EBSCO