Jan 23, 2018

Posted by in Istorie literara

Vasile DIACON – Avatarurile pămîntului românesc la Conferințele de pace de la Paris și ulterior (III)

O altă problemă nefericită a fost atitudinea stânjenitoare faţă de delegaţia română, manifestată de Take Ionescu în diferite cercuri la Paris. Despărţirea de Ionel Brătianu din iunie 1917, când a părăsit guvernul, a fost păguboasă pentru România. El dorea înlăturarea lui Brătianu pentru a-şi putea asuma de unul singur înfăptuirea unităţii naţionale.

Fără a avea consimţământul nimănui, Take Ionescu s-a întâlnit la Paris cu Nikola Paşici, premierul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi i-a propus un arbitraj asupra Banatului. În felul acesta, integritatea Banatului a fost grav subminată.

Ion I.C. Brătianu, în drum spre Paris, a trecut prin Belgrad, unde a aflat că Take Ionescu încheiase deja o înţelegere cu Nikola Paşici, în prezenţa lui A.J. Balfour şi a lui Eleftherios Venizelos înainte de semnarea armistiţiului, referitoare la cedarea unei părţi din Banat şi chiar la unele modificări referitoare la compensaţii teritoriale Bulgariei în sudul Dobrogei.

Este posibil ca o parte a membrilor Consiliului Suprem al Aliaţilor să fi avut cunoştinţă de acordul făcut de Take Ionescu, care, deşi nu avea girul guvernului român şi nu putea angaja România, ar fi putut conta mult în determinarea atribuirii Torontalului Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

Take Ionescu a crezut în puterea arbitrajului: „Am cuvinte puternice să nu cred, dar să ştiu că arbitrajul ne-ar fi dat mai mult decât ceea ce ne dă azi Consiliul de Cinci”[1].

Brătianu, în apărarea unităţii Banatului, a prezentat delegaţilor care discutau această problemă memorii în care arăta că românii din această provincie sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi decât sârbii, aceştia reprezentând doar 17% din totalul populaţiei. Aceasta şi faptul că provincia reprezenta o unitate geografică distinctă, perfect unitară din punct de vedere economic, social şi cultural, l-au determinat ca Ion I.C. Brătianu să manifeste o anume rigiditate şi să nu discute nici o variantă a împărţirii Banatului. Cu toate acestea, reprezentanţii învingătorilor au dispus desprinderea Banatului sârbesc, sau Torontalul, cuprinzând o parte din Voivodina şi Valea Timocului, fapt consfinţit prin Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye.

În aceste tratative, sârbii au fost priviţi „cu un plus de simpatie de Aliaţi, pentru suferinţele îndurate în timpul conflictului şi pentru rezistenţa eroică opusă în vreme ce guvernului de la Bucureşti i se reproşa armistiţiul încheiat în primăvara anului 1918 cu Puterile Centrale”[2].

Spre satisfacţia lor, sârbii au ştiut să-şi apere bine interesele. În schimb, I.I.C. Brătianu s-a menţinut rigid pe poziţia de a nu ceda nici o palmă din pământul Banatului, care, prin tratatul de alianţă, în baza căruia România a intrat în război, urma să revină României în întregime, dar la sfârşitul războiului sârbii au ocupat Banatul, argumentându-şi poziţia spunând că nu pot renunţa la cei 225.000 de conaţionali, în timp ce guvernul român invoca pe cei 400.000 de români (100.000 în Banat şi 300.000 în colţul de nord-vest al vechii Serbii)[3].

Caius Bredniceanu (1879-1953), fost subsecretar de stat în Ministerul de Externe şi expert cu probleme etnografice şi geografice în cadrul delegaţiei române în Comisia de stabilire a frontierei dintre Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi România, relata într-o scrisoare: „În faţa Comisiunei, Brătianu a susţinut, cu multă dibăcie, teza integrităţii Banatului, cerând ca puterile semnatare ale Tratatului din 4/17 august 1916 să-şi onoreze semnătura, iar el este dispus să demilitarizeze o zonă în faţa Belgradului, fixată prin Conferinţa Păcii. Am avut însă toţi cei prezenţi impresia că teza lui Brătianu era pierdută, căci Tardieu[4] i-a pus întrebarea , la sfârşit, că în cazul că România va fi obligată să cedeze ceva în faţa Belgradului, care ar fi pentru România un hotar convenabil faţă de sârbii din Banat?

Brătianu, enervat, şi-a adunat dosarele şi, ridicându-se în picioare, a replicat într-un ton energic că el cere Banatul întreg, iar dacă se va lua ceva din Banat, el, cu colaboratorii săi, nu v-a participa la trasarea unui hotar în Banat. Aliaţii să-l traseze singuri, fără participarea României, şi cu cât va fi mai nefavorabil României, cu atât va fi mai bine, căci istoria îi va da dreptate.

Astfel, delegaţia română nu a luat parte la lucrările Comisiunei teritoriale care s-a ocupat de cu hotarul din Banat”[5].

Brătianu s-a situat pe aceeaşi poziţie rigidă şi nu a trimis pe nimeni în Comisie şi nici vreo schiţă cu vreun hotar care ar fi putut sta la baza unor discuţii şi ar fi lărgit substanţial suprafaţa acordată României.

Profund dezamăgit de atitudinea Consiliului Suprem al Aliaţilor, Brătianu se retrage de a dezbateri şi depune, la 2 iulie 1919, înainte de a părăsi Parisul, un memoriu în care arată jertfele României şi modul tendenţios în care a fost tratată România în cursul tratativelor: „Guvernele aliate cerură deci guvernului român cooperarea sa militară, care fu decisă printr-un tratat în august 1916. În execuţia acestui tratat şi cu toată neputinţa Aliaţilor de a împlini toate angajamentele luate, acţiunea militară a României se făcu şi atrase pe frontul român mai mult de 40 de divizii şi scoase din luptă mai mult de 200.000 soldaţi inamici. Dar ţara românească pierdea 330.000 de soldaţi, aproape 1/20 din populaţia sa totală; cu civilii morţi de boale, de mizerie, de foame, pierdea mai mult de 1/10 din populaţia totală. Trebui să suporte o ocupaţie riguroasă, care devastă o parte din teritoriu şi slei complet pe cealaltă (…).

România se prezintă la Conferinţa de Pace ca aliata credincioasă şi devotată a Puterilor Antantei. Cu toate acestea, din primul moment, reprezentanţii României la Conferinţa de Pace au avut surpriza să vadă că, fără nici un motiv valabil, numărul delegaţilor acordat României era inferior altor state aliate, ca Belgia şi Serbia. Delegaţia română se abţinu însă să ridice obiecţiuni asupra unei decizii care putea să pară în acel moment numai de formă.

Emoţia ei crescu însă când văzu că fruntariile ce-i fusese recunoscute printr-un tratat iscălit de Franţa, Marea Britanie şi Italia îi era de acum înainte contestate şi că în ce priveşte Banatul, a cărui integritate e o condiţie esenţială de dezvoltare economică şi de siguranţă, se părea că o parte a provinciei, acordată în întregime în 1916 României, ar fi acum promisă altei puteri (…).

În faţa Consiliului celor Cinci, delegaţia română luă cunoştinţă de graniţele stabilite de Puterile Aliate între Ungaria de Nord-Est şi România. Delegaţia română putea să vadă astfel că graniţele acestea nu erau de loc în acord cu stipulaţiile din tratatul din 1916 şi că nu ţinea deloc seamă nici de condiţiile economice, nici de condiţiile de siguranţă trebuincioase Transilvaniei şi regiunilor române din Ungaria (…).

Consiliul celor Cinci declară că orice discuţie asupra acestei chestiuni e inutilă, deoarece Consiliul celor patru hotărâse şi soluţiile trebuie să fi fost propuse în cunoştinţă de cauză de o comisie specială. Într-adevăr, aceasta fusese compusă din reprezentanţii Puterilor Mari, afară de cei ai statelor interesate.

Era imposibil, în astfel de condiţii, ca delegaţia română să-şi asume răspunderea de a recunoaşte această graniţă ca valabilă; ea declară că era indispensabil să o facă cunoscută guvernului din Bucureşti”[6].

După ce Emmanuel de Martonne[7] şi generalul Le Rond, prietenii României în cadrul Comisiei, au sfătuit pe români să intre în negocieri cu sârbii, Caius Bredniceanu a încercat să-l determine pe Brătianu să trimită pe cineva la negocieri, dar premierul a refuzat categoric. Această poziţie rigidă a lui Brătianu a dus la pierderi teritoriale însemnate din partea României.

Pe teritoriul atribuit sârbilor au rămas multe aşezări umane ale căror nume pot vorbi despre locuitorii lor: Manastiriţa, Vaiuga, Slatina, Bordei, Cameniţa, Malainiţa, Bârloaga, Topolovnic, Bordeie, Vârfu, Mosna, Ţârnareca, Melniţa, Cobişniţa, Izvorul, Magudiţa, Brezniţa, Selişte, Bârniţa, Vlaşca, Salaş, Vaiughe, Toponiţa, Bucovaţ, Leşniţa, Bistriţa, Liva-diţa, Cula, Gradişte, Târgovişte, Gârlişte, Malainiţa, Pârlita, Bradarţ, Dobra, Prahova, Vlaşca, Gârlean, Văiuga, Bârloaga şi altele.

Mai reţinem faptul că sârbii visau să preia Timişoara şi regiunea industrială Reşiţa-Oraviţa, inclusiv satele caraşovene, chiar şi pe vremea lui Iosip Broz Tito[8].

Cea de-a doua provincie pe care am pierdut-o, Maramureşul istoric, adică ţinutul mărginit de Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei, Lăpuşului, Oaşului şi Bârjavei, care se întinde în Câmpia Tisei, trecând peste Teceu până la Craia (în vecinătatea teritoriilor locuite de germanii colonizaţi acolo de către Regele Andrei al III-lea) [9], cuprinzând şi părţile superioare ale Bârjavei[10], a alcătuit o întinsă şi veritabilă cetate naturală unde, de o parte şi de alta a Tisei, începând cu izvoarele acesteia şi pe toţi afluenţii săi, au trăit dacii liberi, care au întemeiat nenumărate aşezări umane.

Numele ţinutului – Maramureş – a fost atestat pentru prima dată în anul 1199, când regele Emeric (1196-1204) al Ungariei relata că „atunci când ne-am dus la vânătoare în Maramureş şi în timpul vânătorii, calul nostru alergând cu iuţeală, a căzut cu noi şi s-a întâmplat ca piciorul nostru să rămână în scară, comitele Laurenţiu venind pe neaşteptate ne-a scăpat pe noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, de o moarte atât de ruşinoasă şi amară şi a fost rănit atât de rău de acel cal, încât în cele din urmă a suferit pierderea unei mâini”[11].

Prima menţiune a unei aşezări maramureşene, Visc, datează din 6 ianuarie 1272, când regele Ştefan al V-lea acorda o diplomă de înstăpânire vitejilor săi Micu şi Ştefan, fiii comitelui Marchelleus, din familia maghiară Hontpázmány Ujhélyi, asupra cetăţii Visc. Data este considerată „prima pătrundere efectivă a autorităţii regatului maghiar în Maramureş”[12].

În anul 1299, Maramureşul este menţionat, pentru prima dată, ca ţară, „terra Maramorus[13].

În funcţie de limba documentelor (latină, greacă, slavă, poloneză, maghiară), toponimul a înregistrat următoarele forme: Maramorisius, Maramurus, Maramorus, Maramorosius, Maramoros, Marmaţia, Maramorisio, Máramaros, Marmaţia, Maramoreş şi Maramorâş[14].

În întinderea sa din 1454, Maramureşul avea 10.354 km2 şi aşa s-a conservat până în anul 1920, când număra 157 de comune, organizate în zece plase administrative, cu o populaţie de circa 400.000 de locuitori[15], şi când Maramureşul din dreapta Tisei a fost cedat Cehoslovaciei, România păstrând doar 3.381 de km2 din suprafaţa totală a provinciei.

Dureroasa epopee maramureşeană îşi are originile în uşurinţa cu care diplomaţii români au acceptat pretenţiile Rusiei cu ocazia încheierii Tratatului din 1916, care invocase faptul că în zonă trăia şi o populaţie de origine slavă, a cărei interese dorea să le protejeze.

Se ştie că odată cu izbucnirea primului război Mondial, ca urmare a atentatului de la Sarajevo şi atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria, şi, ulterior, angajarea în conflict a coaliţiilor politico-militare existente la acea dată a pus la grea încercare românii din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia Ungariei, Austriei şi Rusiei, guvernul român aflându-se în situaţia de a adopta o decizie politico-militară de uriaşă importanţă pentru destinele naţiunii.

Tineretul maramureşean a fost înrolat, la 2 august 1914, în regimentele 5, 12 şi 85 ale armatei ungare, la Sighet, Sătmar, Eger şi Balasagyarmat, pentru a lupta pentru idealuri străine. Între 3-6 octombrie 1914, ruşii au întrat în Maramureş, iar la puţin timp provincia a fost ocupată de germani, frontul stabilindu-se, pentru doi ani, de-a lungul Carpaţilor, pe linia Borşa, Vişeul de Sus, Poienile de sub Munte şi Frasin.

După intrarea României în război şi după lansarea unei declaraţii de fidelitate faţă de domnia sfintei coroane ungare, mulţi ostaşi maramureşeni dezertează şi se înrolează în detaşamentele de voluntari români.

Până la Marea Unire, Maramureşul avea frontieră cu Bucovina şi Galiţia, pe latura estică şi nord-estică, iar la apus fiind delimitat de comitatele Bereg, Ugocea, la sud-est de cele de Sătmar şi Someş, şi la sud de cel de Năsăud.

În vederea participării la marea adunare românească de la Alba Iulia, tot Maramureşul istoric a intrat în febra pregătirilor, fiecare comună trimiţându-şi delegaţii, în ziua de 22 noiembrie 1918, la Sighet, unde sub ameninţarea mitralierelor ungureşti s-a ţinut o impunătoare adunare naţională, cu participarea a peste 10.000 de intelectuali şi ţărani maramureşeni.

Adunarea a proclamat alegerea comitetului „Sfatului Naţional Român”, compus din 34 de intelectuali în frunte cu dr. V. Chindriş ca preşedinte, desemnând şi pe delegaţii care urmau să-i reprezinte la marea adunare de la Alba Iulia. „La 29 noiembrie, delegaţii Maramureşului au plecat cu carele la Baia Mare, iar de acolo cu trenul la Alba Iulia, unde au primit cu însufleţire hotărârile istoricei adunări. Când însă, bătrânul Pop Ciceu şi-a terminat cuvântarea cu strigătul «Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa», maramureşenii au protestat, strigând că ei n-au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar la Tisa, ci au venit ca să împingă hotarul până la graniţa Galiţiei, ca România să cuprindă între hotarele ei şi Maramureşul românesc de peste Tisa. La aceasta oratorul a dat lămuriri maramureşenilor, declarând că cuvântul până la Tisa se referă numai la ţinuturile dinspre Ungaria şi că ţinuturile româneşti dinspre Galiţia, deşi situate dincolo de Tisa, vor aparţine României. Ca urmare, oratorul şi-a încheiat lămuririle date cu strigătul: «Trăiască România Mare de la Nistru şi până dincolo de Tisa!»”[16]

În ziua de 1 decembrie, simultan cu adunarea de la Alba Iulia, s-a ţinut o mare adunare românească şi în capitala Maramureşului, care a proclamat unirea fără condiţii a Maramureşului cu Regatul României. Tot atunci, s-a decis înfiinţarea unui ziar românesc, intitulat „Sfatul”, ca organ oficial al Sfatului Naţional Român din Maramureş. La 2 decembrie s-a întrunit la Sighet Sinodul Vicarial, care a hotărât pornirea unei acţiuni pentru înfiinţarea unei episcopii unite cu sediul la Sighet. Hotărârea aceasta a fost însuşită cu unanimitate şi de către comitetul Sfatului Naţional, deoarece aceasta ar fi soluţionat în mare parte şi problema reromânizării fraţilor noştri rutenizaţi în timpurile de vitregie, care aparţineau cu toţii bisericii unite. Totuşi, guvernul din 1930, urmărind numai interese de partid, a fixat sediul eparhiei unite de Nord la Baia Mare, iar guvernul din 1938 a înfiinţat la Sighet o episcopie ortodoxă misionară, prin care s-a inaugurat pentru românii din Maramureş o eră de lupte sterile şi de neînţelegeri confesionale[17].

După adunarea de la Alba Iulia, mai exact în preajma sărbătorilor Crăciunului (care se ţinea pe stil vechi; nu era făcută reforma calendarului), Maramureşul a fost ocupat de trupele ucrainene. Consiliul Dirigent a solicitat intervenţia de îndată a armatei române, care, în ziua de 16 ianuarie trece muntele Gutâi şi a doua zi hoarda ucraineană a fost zdrobită în bătălia de la Cămara, de lângă Sighet, începând curăţirea teritoriului românesc de bandele invadatoare.

Trupele maghiare şi secuieşti au ocupat, în acelaşi timp, partea de sud a Maramureşului, şi au putut fi alungate din ţinut abia în aprilie 1919[18].

La Conferinţa de Pace de la Paris, diplomaţii români au înregistrat poziţii oscilante în ceea ce priveşte atitudinea faţă de trasarea frontierei nordice a României, implicit în problema Maramureşului istoric ţinând cont, pe de o parte, de stipulaţiile Tratatului din 1916, care prevedeau că graniţa nordică a României urma să fie fixată pe talvegul Tisei astfel încât doar o parte a Maramureşului să fie integrat în teritoriul naţional românesc, iar pe de altă parte de necesitatea revendicării Maramureşului în integralitatea sa.

În literatura de specialitate s-a acreditat ideea conform căreia Ion I.C. Brătianu, ca semnatar al tratatului şi ca şef al delegaţiei ce a reprezentat România la Conferinţa de Pace, a respectat pre-vederile documentului semnat în 1916, manifestând interes doar pentru partea sudică a comitatului Maramureş[19].

S-a susţinut că afirmaţia pe care Ion I.C. Brătianu a făcut-o în cadrul Consiliului de Coroană din 27 august 1916 că, în urma intrării în război, România va ocupa teritoriul „până la Tisa, Banat, Crişana, partea slavă a Maramureşului şi Bucovina până la Prut”[20] indică faptul că acceptarea Tisei ca frontieră a fost determinată de prezenţa Rusiei în alianţă şi interesul acesteia pentru rutenii din zonă.

Constantin Diamandi, ministrul român acre-ditat în Rusia, susţine această aserţiune, arătând că Rusia a manifestat o atitudine protectoare faţă de rutenii din Maramureş pe tot parcursul desfăşurării negocierilor ce au precedat semnarea Tratatului din 1916[21], şi „în prima întrevedere cu Sazonov acesta mi-a prezentat o hartă minusculă dintr-un atlas din 1859 în care culoarea verde care marca elementele slave din Bucovina, Maramureş şi Banat era preponderentă. În cursul negocierilor Sazonov nu părea dispus să cedeze nici una din cele trei provincii: nici Bucovina, nici Maramureş, nici Banat deoarece acestea conţineau insule de populaţie slavă”[22].

De altfel, însuşi Ion I.C. Brătianu arată în dezbaterile de la Conferinţa de Pace de la Paris, în Comisia pentru probleme româneşti şi iugoslave că „frontiera nordică a României a fost impusă în 1916 de dorinţa Rusiei de a avea acces la Tisa”[23].

 

 

Debutul Conferinţei de Pace de la Paris a pus în faţa diplomaţilor români decizia Marilor Puteri de dezavuare a tratatelor secrete, fapt ce îl determină Ion I.C. Brătianu să susţină respectarea prevederilor Tratatului din 1916, insistând ca Aliaţii să-şi îndeplinească promisiunile.

Ion I.C. Brătianu a prezentat, la 1 februarie 1919, revendicările teritoriale complete ale statului român[24]. Frontiera nordică a României a fost formulată în memoriul Le territoire revendique par les Roumains dans nord-ouest de la Transylvanie proprement-dite, unde preconiza să rămână în teritoriul românesc „părţile situate la sud de Tisa ale comitatelor Maramureş şi Ugocea, comitatele Sălaj, Sătmar, Bihor şi Arad şi partea de Sud-Est a comitatului Bichiş şi comitatul Cenad”.

În revendicările României în faţa Conferinţei de Pace de la Paris, Ion I.C. Brătianu a ţinut cont parţial de tratatul secret din 1916, deoarece, bazându-se pe dreptul la autodeterminare, şi invocând drepturile istorice şi etnice a solicitat Bucovina întreagă şi Basarabia, teritorii care nu făceau obiectul convenţiei politice încheiate cu Aliaţii, ştiind că hotărârile de unire adoptate în 1918 revendicau mult mai mult teritoriu decât era prevăzut în tratatul din 1916, inclusiv maramureşenii din dreapta Tisei au votat prin intermediul delegaţilor la Adunarea de la Alba Iulia includerea Maramureşului românesc de peste Tisa în componenţa României şi stabilirea unei graniţe cu Galiţia.

Ca urmare, Consiliul Naţional Român din Maramureş a adresat lui Ion I.C. Brătianu un memoriu privind evoluţia istorică a Maramureşului şi dorinţele populaţiei din această zonă pentru a fi prezentate Conferinţei de Pace. Maramureşenii cereau „corectura” frontierei Maramureşului cu Galiţia până la Ceremuşul Negru, pentru „ca graniţa să corespundă stării de proprietate”[25], căci datorită neglijenţei autorităţilor maghiare, munţii Păpădia, Ciursa şi Prelucile, care erau proprietatea românilor maramureşeni, au rămas încorporaţi Galiţiei.

În această situaţie, Ion I.C. Brătianu îşi schimbă poziţia şi depune eforturi pentru alipirea întregului Maramureş la România şi la 22 februarie 1919, în faţa Comisiei teritoriale româno-iugoslave din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, revendică gurile Tisei, respectiv colţul de nord al Maramureşului”[26], cerere dezbătută de comisie în şedinţa din 2 martie 1919, când delegaţia italiană a propus ca acest spaţiu să revină României. Propunerea a fost respinsă de generalul Le Rond, cu motivarea că „această chestiune a fost examinată în detaliu şi discutată de Comisia Afacerilor Cehoslovace care a fost unanimă în aprecierea că va fi imposibil să fie lăsaţi 300.000 de ruteni în Ungaria ca un stat independent şi de aceea aceştia trebuie uniţi cu unul din vecinii lor, polonezii românii sau cehii. Comisia a recunoscut că rutenii sunt foarte asemănători din punct de vedere al rasei şi religiei doar cu cehii. S-a considerat că în ciuda înrudirii etnice cu polonezii, sunt separaţi de aceştia de Carpaţi şi, în orice caz nu este de dorit ca Polonia să se întindă până la Dunăre. Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi şi uniaţi, românilor care sunt latini şi ortodocşi, a fost respinsă de delegaţiile americană, britanică şi franceză. Delegaţia italiană a înaintat argumentul pe care Contele Vanutelli Rey tocmai l-a susţinut, însă nu a putut convinge celelalte delegaţii care s-au pronunţat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii Rutenii din Ungaria”[27].

Comisia româno-iugoslavă privind frontiera nordică a României şi-a însuşit acest punct de vedere, şi ca urmare, Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate a decis în şedinţa din 7 august 1919 traseul frontierei româno-cehoslovace. Acesta era trasat după cum urmează:

„Începând de la punctul situat aproximativ 47°58’ Nord şi 20°34’ Est Greenwich (cota 1655) care este punctul de joncţiune a celor trei frontiere ale României, Galiţiei şi Statului ceho-slovac (teritoriul rutean).

O linie secundară orientată sensibil către Vest-Sud-Vest prelungită printr-o linie care să atingă Tisa la Nord de confluenta râului Vişeu, apoi urmând către vest talvegul Tisei până la un punct situat la aproximativ 9 km Vest de Apşa de Jos astfel încât să lase linia Sighetu-Marmaţiei – Borşa în întregime în teritoriul român dând statului ceho-slovac (teritoriile rutene) facilităţi pentru a efectua un racord la linia Hust – Apşa de Jos – Korosmezo la nordul râului şi în întregime în teritoriul cehoslovac.

O linie:

Întâlnind şi mergând de-a lungul liniei de despărţire a apelor între Tisa şi Tur (Avas – Hegyjeg) până la punctul situat la aproximativ 3 km la SV de cota 805

Urmând o creastă secundară în direcţia sud-vest şi curbându-se la Vest astfel încât să taie calea ferată Satu Mare – Hust la aproximativ 3 km nord de staţia Halmeu

Urmând paralel şi la aproximativ 1 km la sud şoseaua Halmeu-Tisa Ujlak până când ea întâlneşte râul Batar, afluentul stâng al Tisei

Urmând acest râu până într-un punct imediat la est de Mogosliget punct a cărui poziţie aproximativă este 48°08’ şi 22°53’ – Est de Greenwich. Acest punct este punctul de joncţiune a celor trei frontiere ale României, ale Statului ceho-slovac (teritoriul rutean) şi ale Ungariei”[28].

Până la data comunicării liniei de frontieră între România şi Cehoslovacia, la Budapesta s-a instalat un guvern comunist şi Ungaria a declanşat, la 16/17 aprilie 1919, ofensiva armată, începând operaţiunea de ocupare militară a Slovaciei şi Ruteniei, ceea ce a complicat şi mai mult situaţia politică în regiune.

Ofensiva armatei Ungariei a determinat replica armatei române. Operaţiunile au vizat eliberarea teritoriului ocupat de către maghiari, armata română înaintând şi, în scurt timp a atins Huszt şi a eliberat Sătmarul, localităţi considerate a fi limite etnografice. În acelaşi timp, Brătianu, încheiase o înţelegere cu premierul polonez vizând realizarea unei joncţiuni între armata română şi cea poloneză, menită a împiedica orice legătură între ucraineni şi bolşevicii ruşi cu cei din Ungaria, dorea să declanşeze operaţiuni militare de ocupare a Ruteniei şi a sudului Galiţiei cu scopul de a o pune în aplicare[29].

[1] Apud Constantin Xeni, op. cit., p. 382. (Din Consiliul de Cinci făceau parte puterile învingătoare: SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia. Consiliul celor Patru era alcătuit din Woodrow Wilson, Georges Clémenceau, Lioyd George şi Vittorio Emanuele Orlando).

[2] Caius Bredniceanu, Despre Banat la Conferinţa de pace de la Paris, în „Magazin istoric”, Bucureşti, an XXXIV, nr. 12 (417)/decembrie 2001, p. 12.

[3] Apud ibidem, p. 12.

[4] André Tardieu (1876-1945), preşedintele Comisiei de stabilire a frontierei dintre România şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

[5] Caius Bredniceanu, op.cit., p. 14.

[6] Apud 1918 la români, vol. IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 1-7.

[7] Emmanuel de Martonne (1873-1955) scria în 1921, cu multă simpatie: „Cuvântul România nu este nou pe harta Europei; dar abia în 1919 i s-a aflat pentru prima oară semnificaţia…” (Alexandre Davier, op. cit., în „Magazin istoric”, Bucureşti, an XXXVI, nr. 8(413)/ august 2001, p. 22.

[8] Caius Bredniceanu, op.cit., în „Magazin istoric”, Bucureşti, an XXXIV, nr. 12 (417)/decembrie 2001, p. 16.

[9] „… înconjurat de toate părţile de munţi înalţi şi greu de trecut, Maramurăşul este cel mai bine hotărnicit de natură, din toate cele zece ţinuturi ce alcătuiesc frumoasa noastră Românie. (…) este ca o cetate ca o cetate înconjurată de ziduri măreţe numai cu o singură poartă spre apus, de la Hust şi Craia, prin care Tisa îşi trimite undele ei cristaline spre câmpia cea bătătorită de noroade a Panoniei”. (Gh. Vornicu, Maramureşul, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, f. a.).

[10] Regiunea din Câmpia Tisei până la Craia a fost anexată Maramureşului în anul 1329 şi în 1385 a fost transformată în Comitat Feudal al Ungariei, iar în 1454 i-au mai fost ataşate cinci sate din regiunea superioară a văii Bârjava (Vezi Ioan Mihalyi, Diplome Maramureşene din sec. XIV-XV, Sighet, 1900, pp. 2 ,4, 51, 219).

[11] Apud Marian Nicolae Tomi, Maramureşul istoric în date, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2005, p. 12.

[12] Ibidem, p. 15.

[13] Ibidem, loc. cit.

[14] Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1940, p. 11.

[15] În funcţie de utilitate, suprafaţa Maramureşului era împărţită în: 939.991 jugări de pădure, 303.251 jugări fâneţe, 215.040 jugări păşune, 186 086 jugări teren arabil, 5.808 jugări grădini cu pomi, 181 jugări cu vii, 181 jugări cu papură, 37.060 jugări neproductivi, în total 1.689.139 jugări (Apud Alexandru Filipaşcu, op. cit., p. 16).

Conform altor surse, în 1910, comitatul Maramureş avea o suprafaţă de 9.716 km², iar populaţia era de 357.535 locuitori, dintre care: (ruteni – 159.489 (44,60%), români – 84.510 (23,63%), germani – 59.552 (16,65%), maghiari – 52.964 (14,81%).

[16] Alexandru Filipaşcu, op. cit., pp. 201-202.

[17] Apud ibidem, p. 202.

[18] Vezi Alexandru Filipaşcu, Ucrainenii din Maramureş, Sibiu, 1945, studiu reprodus de Cristina Ţineghe, editor – Dezmembrarea Maramureşului istoric: decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (1919-1923), Bucureşti, Editura „Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti”, 2009, pp. 175-185.

[19] Vezi Cristina Ţineghe, editor – Dezmembrarea Maramureşului istoric: decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (1919-1923), Bucureşti, Editura „Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti”, 2009, p. 3 seq.

[20] Alexandru Marghiloman, Note Politice. 1897-1924, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Eminescu”, 1927, vol. II, p. 87.

[21] Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe, Bucureşti, 1986, vol. I, p. 763.

[22] Apud Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 3.

[23] Cristina Ţineghe, coordonator – Problema transilvană reflectată în notele prezentate de delegaţia maghiară la Conferinţa de Pace de la Paris. 1920, Bucureşti, Editura „Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti”, 2008, p. 268 seq.

[24] Valeriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1920), Iaşi, 1993, p. 51.

[25] Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe, Bucureşti, 1986, vol. III, p. 111.

[26] Sheman David Spector, România şi Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomaţia lui Ion I.C. Brătianu; Iaşi, Institutul European, 1995, p. 134.

[27] Cristina Ţineghe op. cit., p. 282 seq.

[28]Apud Cristina Ţineghe, editor, Dezmembrarea Maramureşului istoric: decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (1919-1923), Bucureşti, Editura „Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti”, 2009, p. 40.

[29]Referitor la această problematică, a se vedea Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon, Iaşi, 2002, p. 85; Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, 1939, p. 59; Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994; Jurnal de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1921), Ediţie îngrijită de Viorel Ciubotă, Gheorghe Nicolescu şi Cornel Ţucă, Satu-Mare, 1998, vol. I.

Revista indexata EBSCO