Jan 23, 2018

Posted by in Ex libris

Ion MANEA– Gheorghe Gurău, fabulistul

 

Nu ştim prin ce minune şi mai ales din ce tainice pricini Dumnezeu a binecuvîntat Galaţiul cu tot felul de umorişti, care mai de care mai plini de vervă şi mai dornici să ajungă cel puţin cu un picior pe Olimpul pregătit să-i întîmpine cu ramuri de măslin şi diplome de hăruire, dar sîntem siguri că unul dintre aceştia este Gheorghe Gurău. Stă mărturie un teanc de cărţi lăsat de dumnealui eternităţii. Ca şi confraţii locali de pană ultrasatirică, Gheorghe Gurău a comis şi comite pe tărîmul mai multor genuri literare, oscilînd metronomic între epigramă şi sonet, între proză scurtă şi rondel şi mai trîgînd din cînd în cînd cîte o fugă şi spre poezie (serioasă) sau pamflet, iar acum, iată-l înarmat cu o baghetă de lemn de arin dirijînd cu abilitate grupuri mai mari sau mai mici de animale, fie ele din arealul sălbatic, fie din şeptelul naţional, plante, lucruri şi ce mai găseşte el de cuviinţă să invite la trăire din lumea celor care, de regulă, nu cuvîntă. Dacă ar fi să se facă un recensămînt al dobitoacelor, vegetalelor şi obiectelor de tot felul cuprinse sub privirile moralizatoare ale fabulistului, am ajunge la cifre demne de luat în seamă, porcul, roata, şoarecele, gazela, impala, varza, conopida, leul, oaia, lupul, şoarecele, pisica, salcia, cucul, cocoşul, pîinea, cuptorul, albina, oaia, barca, valul, volbura, chitara, musca, trestia sau balta fiind doar cîteva dintre ele…

Nu este însă deloc uşor să creezi o lume din aceste personaje posibile, fie şi pentru că, se ştie, fabula este un gen pretenţios şi cu mult mai dificil decît s-ar putea arăta la prima vedere. Se pare că genul a venit direct din mit, adică din povestea sacră a străvechilor popoare, de vreme ce primele fabule au fost consemnate acum vreo patru mii de ani prin Mesopotamia. Ea, fabula este, aşadar, unul dintre cele mai vechi genuri de exprimare, iar, de la Esop încoace, trecînd prin Evul Mediu şi modernitate, genul a suferit oarece transformări, ţinînd şi el pasul cu comandamentele mult mai pretenţioase ale vremurilor din ce în ce mai grăbite. Se pare că Gheorghe Gurău cunoaşte foarte bie aceste adevăruri, căci, atunci cînd s-a aşezat de bună voie şi nesilit de nimeni la rîndul format în spatele lui Alecu Donici, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, George Topîrceanu, Tudor Arghezi sau Aurel Baranga şi-a asumat nu numai întreaga responsabilitate dar şi posibilele riscuri. Cu o îndrăzneală temperată, el a păstrat tonalitatea clasică a poveştii alegorice cu morala de rigoare, dar a încercat să implementeze (iubesc din răsputeri acest cuvînt!) scheme noi, moderne şi pe alocuri insolite.

Aşa se face că la fabulistul Gheorghe Gurău rima, prin postarea sa în locuri neconvenţionale, la mijloc de rînd sau vers, de pildă, devine imprevizibilă, dar bună aducătoare de sonoritate şi putere de cantaţie, iar, alături de ea, dialogul, inerent construcţiei epice, adesea dramatice, se mută şi el acolo unde poate să sugereze mai repede şi mai bine dinamismul unei întîmplări ce trebuie musai să devină semnificativă, cel puţin din punctul de vedere al unei moralităţi implicite sau explicite. Se obţine în acest fel o interesantă rupere de ritm care reuşeşte de cele mai multe ori să ne sugereze că, deşi avem de-a face cu fabula clasică, cea a lui La Fontaine sau Krîlov, trebuie să luăm seama de niscaiva inovaţii care aparţin cu desăvîrşire lui Gheorghe Gurău. Iată o „mostră” de construcţie din debutul fabulei „Furnica nedumerită”: „Pe o frunză/ într-un pom// o furnică/ se uita la om// cum trecea/ pe sub ea;// – O… ce mare/ – a zis furnica// cu mirare/ şi-are doar două// picioare/ cum stă oare// şi nu cade?…”. Nu e de mirare că în susţinerea acestor ruperi de ritm autorul recurge adesea şi la trecerea pe plan secund, ca şi în poezia modernă, a punctuaţiei, care nu mai apare atît de necesară într-o viziune ce ţine mai degrabă de încercarea de seducţie cu orice preţ decît de o plictisitoare plimbare pe căi bătătorite.

Fiind acestea (referitoare la formă) zise, să vedem cu ce ne încîntă fabulistul Gheorghe Gurău la capitolul conţinut, sau, altfel spus, cam ce aduce el nou faţă de arhicunoscuta şi mai mult decît clasica Greierele şi furnica, ştiută mai de toată lumea. Noi zicem că aduce multe şi deloc mărunte, că, mai precis, ocolind cu abilitate locurile comune, oferă dramul său de valoare adăugată, îmbogăţind universul unui gen care, iată, în ultimele decenii, a cam dat semne de oboseală, din ce mai puţin amatori profilîndu-se la orizont. Dacă grosul plutonului de personaje animale şi vegetale nu putea fi evitat, căci cine s-ar apuca de fabulă fără a avea la îndemînă un bou, un măgar, o vulpe, un şoarece, un urs, un leu, un iepure sau o pisică?, măcar sus-numitele pot fi puse în ipostaze noi sau cel puţin profund primenite, cum ar fi, spre edificare, prezenţa lor aproape sîcîitoare, seară de seară, pe micile ecrane… De altfel, Gheorghe Gurău inventează – e primul, trebuie să recunoaştem! – „pădurea media”, un fel de comunitate (totalitate) a necuvîntătoarelor care „ne cuvîntă” (formă nouă pentru „nu cuvîntă”) pe ecranul televizorului, precum o muscă (sau mai multe) care bîzîie interminabil pe mai multe canale, după cum se poate înţelege în interesanta fabulă Bîzîit de muscă… O altă inovaţie de conţinut vine din postarea ursului (cel păcălit în toate fabulele) într-o situaţie strict domestică, atunci cînd, plictisit de somnolenţa prelungită şi dornic de a se plimba prin lume, părăseşte culcuşul hibernării cu mult prea devreme, prilej pentru doamna ursoaică de a-l beşteli, mustra şi terfeli pentru neghiobia sa de-a dreptul infantilă (Ursul la strîmtoare). Chiar şi vulpoiul, cel mai şiret dintre şireţi, trebuie să-şi schimbe strategia atunci cînd, pentru o mai bună impresie în comunitate declară sus şi tare că intră în post, că trece la vegetale, salate şi alte verzături, luîndu-şi însă o marjă de securitate gastronomică, atunci cînd explică tuturor că este vorba numai de felul întîi, cel de al doilea bazîndu-se în continuare, şi mai temeinic, pe puicuţe şi alte delicateţuri…

Chiar dacă ne-am plictisi noi de aceste personaje care musai apar în mai toate fabulele, Gheorghe Gurău, stănd de veghe la simţămintele noastre în raport cu creaţiunile sale, introduce repede în scenă personaje absolut noi, nemaipomenite pînă acum în micile poveşti cu morală, şi ne surprinde plăcut pe toţi atunci cînd pune la treabă, pentru prima dată, două personaje de basm, pe Făt-Frumos şi pe Zmeu, acesta din urmă, deşi bătut măr de voinic, sculîndu-se şovăind din ameţeală şi declarîndu-şi ferm dorinţa de răzbunare, prilej pentru „ăl frumos” să apară de îndată şi să aplice lovitura fatală balaurului nesuferit şi plin de răutăţi („File de poveste”). Alte personaje urcate pe scenă şi supuse emoţiilor de nedescris ale premierei: găleata, fîntîna, balta, stînca, bolovanul, roata, obada, ecoul, căpuşa, chitara… Poveştile lor aduc un plus de noutate şi originalitate, contrabalansînd, într-un fel anume, prea evidenta preferinţă a autorului pentru „monştrii sacri” ai fabulei, boul, viţelul, vaca, porcul, măgarul, catîrul, care poartă sub blănuri şi piei simbolistica unei iremediabile damnări, ce apare mai mult decît evidentă numai prin simpla rostire a numelor lor, atunci cînd oamenii se grăbesc să le folosească în fabricarea instantanee a unor dure injurii sau inconfundabile jigniri… Vorba moralistului din fabula Porcul şi pruna: „…Normal?/ Nu… însă porcul/ dovedi că-i animal/ şi-n final/ vru morala s-o amîne…/ (porcul… tot porc va rămîne!)”.

Una peste alta, fabulele lui Gheorghe Gurău ne oferă o lume vie, dinamică, cu o abundenţă pitorească de personaje de tot felul, purtătoare de mesaje morale diverse, ce ţin de întreaga cazuistică a păcatelor umane, din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi. S-a spus că adesea fabula pare un mini teatru plin de învăţăminte, în care replica tăioasă sau situaţia imprevizibilă ne ridică nivelul de dramatism din sînge şi numai Morala, pe care Gheorghe Gurău o stăpîneşte bine ca tehnică finală, vine ca un duş rece, deşteptător, care să ne mai trezească din inerţia ucigătoare a comportamentelor aproape automate cu care ne înzestrează societatea pentru ca să putem supravieţui. Ceea ce conferă un plus de atracţie fabulelor lui Gheorghe Gurău este, aşadar, dinamismul, ritmul alert, graba bine temperată de a condensa fluidul poveştii în strălucitorul bob de rouă al moralei finale. Iată, spre exemplificare, citată integral, una dintre cele mai reuşite fabule din noul volum a lui Gheorghe Gurău, Spăşirea leului: „- De mîine voi intra în „post”/ nu are rost/ să vă mai fie teamă/ de mine,/ aşa le zise leul/ celor animale/ puţine/ care au mai rămas/ în jurul lui…/ De-acum vă las/ ani destui de desfătare/ că voi intra, desigur,/ în „postul” mare…/ Şi… vă mai asigur/ că intenţionez să devin/ vegetarian;/ Aşa le-a grăit leul/ supuşilor lui, animale mature sau pui;/ Iar asta, în timp ce leoaica,/ nevasta, vîna şi îl aştepta,/ cum făcea an de an,/ la… marele chiolhan!”.

Revista indexata EBSCO