Jan 23, 2018

Posted by in Ex libris

Genoveva OGAN – Cînd calul de dar se înfruntă cu Pegas

 

Calul de dar, conform îndemnurilor înțeleptului anonim, nu se caută la dinți. Iar dacă o întâmplare fericită face să se nimerească alături de un cal cu har, ne putem aștepta la surprize plăcute, precum ultimul volum de versuri semnat de Mircea Dinescu (Colierul din bomboane de colivă, București, 2017, Fundația  pentru Poezie, Mircea Dinescu).Ca să continuăm jocul de cuvinte, am zice că bine e atunci când calul de dar nu se caută la dinți, iar calul cu har  dă  tot mai rar ochii cu ”Lacrimi și Sfinți”(cunoscutul  restaurant din Centrul Vechi al capitalei, controlat de același M.D.), chiar dacă și de acolo își ia porția de jăratic. Poetul Mircea Dinescu n-a înțepenit pe o copertă, între alți clasici, din secolul trecut. Auziți-l cum spune: ”Încerc să mă extrag  din mine însu-mi/ ca hreanul smuls din împietrita brazdă/ și nu mai știu, sunt musafir sau gazdă/ nici în ce nori vagabondează plânsu-mi”. În efortul acestei repetate smulgeri, poetul se înarmează cu tot arsenalul din dotare: ”Găsesc în mine plicuri nedeschise,/ sticle în care s-au acrit mesaje/ și telefoane doldora de fise/ cu-amoruri ce-au murit  demult în fașe”. În completare adaugă  și  un ”Cimitir cu fustă verde”, fără de care  viața ar fi fadă ca o omletă fără sare: ” Îți amintești lăcusta ce ți-a sărit pe fustă?/ Pe fusta ta cea verde amirosind a pustă,/ când i-ai șoptit ironic: Ți-e foame? Ia și gustă!/ Te-aș fi mâncat eu însu-mi, flămând, ca pe o pâine/….”

Dar s-o luăm organizat. Care va să zică, sculptorul Mihai Bulei i-a dăruit prietenului său Mircea Dinescu, de-o minte și de-o teapă când e vorba de năzdrăvănii, câțiva buiestrași din bogata sa herghelie, iar Dinescu, fericit pe deplin, și-a scos la rampă unicul său patruped ,înaripat cum se știe, și tocmai de aceea fără pereche concurentă. Vom asista  așadar la efecte, dacă nu neapărat  miraculoase, de cele mai multe ori imprevizibile, așa cum stă bine unui produs artistic, să se reinventeze mereu, să se împartă în lume fără a se divide. Nu e vorba aici de a cântări cât și cu ce intră fiecare căluț în arenă, calități pur-sânge sau obiceiuri îndoielnice, moștenite de la alte case, cum ne povestește  Sadoveanu despre un cal nărăvaș, întâlnit cândva. Pornit în tinerețe cu un căruțaș spre un iarmaroc, prozatorul observă cu o blândețe ironică apucăturile calului, proaspăt cumpărat, care  îi oprea la toate bodegile, așa cum apucase la vechiul stăpân, deși acum  nu mai era cazul.

Cum ziceam, nu năravuri de la Bulei către Dinescu, prin căluții săi fosforescenți, deși n-ar strica, și nici  apetitul pantagruelic al lui Dinescu indus subliminal lui Bulei  prin tropotul ritmic al gloabei sale hrănită cu baloane de săpun și jăratic. Gloaba lui Dinescu. Așa-mi vine să-i spun venerabilei Calliope care iată că ni-l readuce în raft, oricâte escapade ar face el prin  țărmuri cu languste și crabi umpluți cu scorțișoară.

Mai cochetă decât răpciuga fiului de crai din poveste, roaiba  lui Mircea  i-a pretins poate, în locul tăvii cu jar,  un colier. Un colier comestibil, din  niște boabe anume, cu arome dinspre două tărâmuri. În așa fel încât dintr-un capăt al momelii  de va gusta, aripile ei or să-l poarte printre vii, unde vrei-nu vrei, mașina comunală își face datoria cu o corectitudine de ceasornic: ” În burgul unde însăși speranța-i cam albastră/ că de-un mileniu îngeri nu s-au mai arătat/ simțim cum pisicește ne intră pe fereastră/ mașina mâncătoare de rahat./ Ea dibuie chiar mațul ce duce-n Evul Mediu,/ amușinând miasme din Bruegel cel Bătrân/ și Dracul, care are aici un tainic sediu,/ e îmbrâncit afară de-o pompă cu furtun”. Iar  dinspre celălalt capăt al colierului compus din boabe de colivă  de va fi să guste temerara sireapă, adierile îl vor trage pe călăreț înspre morți: ”De ce nu poartă morții ochelari/ Cum se descurcă în infern miopii?/ Mă-ntreb și eu acum, pe buza gropii,….. ” Sau:  ”De la o vreme nu mai pot să cânt/ și nu mai știu nici cum să dau de mine,/ un arbore cu florile-n pământ,/ mirat că în infern nu sânt albine,/ vreau să mă-ntorc dar nu văd nici un drum,/ nici răsărit, nici asfințit de soare, /împresurat de un străin parfum/ îmi port cu milă trupul în spinare”.

Ca să o țină sub bombeu, Mircea Dinescu e-n stare să-i facă morții și avansuri, ca în acest  infatuat Damen tango: ”Cu cât îmbătrânesc mă simt mai tânăr/ mai pofticios și mai curtat de zei,/moartea îmi pune mâna pe un umăr/ și parcă mă invită-n patul ei/ și mă ajută galeș și lascivă/ să îmi dau jos paltonul meu de lemn,/ poartă la gât bomboane de colivă/ și-un tainic păhăruț cu untdelemn/ și nu-nțeleg  cum la apusul iernii/ se surpă peste noi un crâng de maci…/M-oi fi îndrăgostit, mânca-o-ar viermii!/ Sărută-mă, șoptește ea, și taci!”

Dacă nu va slăbi frâul, și-și va hrăni   la timp buiestrașii, cât ai lui, cât de căpătat, poetul va mai fi dus, desigur –  și să-i dorim din toată inima – ca vântul și ca gândul, prin sferele celeste ale  metaforelor, memorabile de la prima lectură, precum mi s-a întâmplat și mie cândva când am citit prima dată ”Proprietarul de poduri”. Cu o rezervă, aș spune:  să nu-i treacă prin cap ideea  de a cumpăra toate podurile sub care a dormit. Am asista la o inflație de poeți, în detrimentul  ierarhiilor prestabilite. Generos cum îl știm , Mircea Dinescu i-ar oploși pe toți sub pilonii podurilor sale, după ce mai întâi i-ar fi ghiftuit bine și i-ar fi îmbătat criță, să-i țină până s-o  mai îmblânzi și capitalismul nostru sălbatic.

Revista indexata EBSCO