Jan 23, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – O operă de exil: „Istoria…” lui Negoițescu (II)

 

Asemănător lui Caragiale e, în multe privinţe, jovialul Creangă, a cărui operă confirmă o dată în plus observaţia negoiţesciană că radicalismul estetic presupune o creativitate în registru minor, prin excelenţă negativ, decadent chiar. Ca atare, acelaşi antiromantism de fond se exprimă aici prin ironie şi litotă (expresia a umilităţii ca formulă existenţială, dar şi a sterilităţii creatoare), precum şi printr-o virtuozitate formală de tip manierist ce face deseori textul greu descifrabil („hermetism folcloric”). Astfel, reluînd o afirmaţie mai veche a lui B. Fundoianu, Negoiţescu vede în Creangă nu un autor „poporal”, exponenţial pentru specificul românesc, cum s-a tot spus, ci „un artizan al folclorului şi un stilist crepuscular, de o tîrzie sănătate şi de un prematur decadentism” (p. 114). Artificială din punct de vedere estetic şi indiferentă moral, literatura lui Creangă se cantonează de fapt într-un univers mitic ce nu mai păstrează decît legături vagi cu lumea românească de secol XIX. Estetismul humuleşteanului e, în acest sens, mai radical decît al lui Caragiale, din cauză că eludează lumea concretă printr-un artificiu excesiv, în vreme ce opera lui Caragiale, deşi ia realitatea ca punct de pornire, sfîrşeşte prin a o nega şi a se propune pe ea însăşi ca model, ajungînd să o influenţeze. În termenii lui Negoiţescu punînd problema, ambii scriitori ilustrează paradigma scrisului profesionalizat, care are drept consecinţă afirmarea estetismului, adică a unei literaturi emancipate de social, neangajate civic (dovadă recursul demobilizator la ironie).

Pe cînd Creangă şi Caragiale ilustrează doar un versant al personalităţii eminesciene (estetismul), pe care Negoiţescu îl consideră inferior în raport cu celălalt, al spontaneităţii creatoare, Slavici reprezintă tipul scriitorului „mai puţin estet (înţelege artificial), dar mai adevărat” datorită valorii documentare a operei sale, ce reflectă „formarea prin hărnicie şi stăruinţă a unei burghezii române”, dovedind totodată „existenţa unei patrii multinaţionale şi poliglote” (p. 114). Calitatea pe care o preţuieşte Negoiţescu la autorul Marei este aşadar voinţa de a fi scriitor şi de a depune mărturie despre lumea prin care a trecut, absenţa talentului şi modestia contribuind la o înregistrare mai obiectivă a evenimentelor, cu accent mai mult pe viaţa comunităţii decît pe trăirile individuale. Mai talentat şi mai echilibrat decît Slavici a fost însă D. Zamfirescu, scriitorul „care a oglindit cel mai conştiincios himera binecuvîntată” a constituţiei burgheze de pe vremea lui Carol I şi care „şi-a programat cu grijă opera pe măsura societăţii”, ceea ce a făcut ca atît reuşitele, cît şi eşecurile operei să corespundă „întru totul posibilităţilor şi imposibilităţilor istorice intrinseci” (p. 119). Edificată tot sub zodia realismului, literatura aceasta a reflectat cu obiectivitate, afirmă pe bună dreptate Negoiţescu, „inerţia sufletului real al ţării în contradicţie cu constituţia europeană a regatului”, contribuind decisiv la „definitivarea limbajului prozei noastre epice”. Nu întîmplător, E. Lovinescu vedea în autorul Vieţii la ţară pe adevăratul clasic al literaturii române, clasic nu atît prin formula estetică a operei sale, ci prin stil şi prin structura echilibrat-olimpiană, supravegheată, a personalităţii.

Modernă i se pare criticului şi opera lui Constantin Dobrogeanu Gherea, dezavuată de Călinescu din pricina expresiei deficitare şi a amatorismului (precară deci sub raport estetic), dar apreciată aici pentru „cultura de specialitate vastă şi profundă” a autorului, care, înrîurit de iluminismul lui Lessing, Herder, Schiller şi Goethe (opus lui Schopenhauer şi, implicit, filiaţiei junimiste), reuşeşte să atingă prin patosul său jurnalistic şi profundul său umanism „nivelul înalt al prozei noastre din sec. XIX”. Ibrăileanu tot pentru „umanism” este apreciat (fapt ce explică angajamentul social, avînd ca efect impuritatea estetică a operei), iar Hogaş pentru capacitatea de transfigurare a prozei sale memorialistice, străbătute de „incantaţia visului” şi de „melancolia solitudinii”, atingînd o dimensiune poematic-expresionistă ce consună cu atmosfera din prozele lui Eminescu, Hortensia Papadat Bengescu sau Dinu Nicodin. Cum proza interbelică urmează două trasee distincte, evoluînd de la naturalism către „integrarea simbolismului şi expresionismului”, pe de o parte, și către cultivarea analizei psihologice, pe de cealaltă parte, Negoiţescu întrezăreşte în autorul jurnalelor de călătorie în mumţii Neamţului un neaşteptat precursor al seriei ce-i include pe Sadoveanu, Ion Agîrbiceanu, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Victor Papilian, Constantin Stere, Liviu Rebreanu (a cărui operă nu izbuteşte să iasă decît foarte rar din cadrele naturalismului), Damian Stănoiu, Victor Ion Popa, Isac Peltz, Sergiu Dan, Mircea Damian, Ion Marin Sadoveanu, Geo Bogza, Mateiu Caragiale, Emanoil Bucuţa, Felix Aderca, G. M. Zamfirescu, Ion Călugăru (al cărui roman, Copilăria unui netrebnic ar fi „unul din cele mai bune” din literatura noastră!), H. Bonciu, Dinu Nicodin, Urmuz, Pavel Dan, Eusebiu  Camilar, Laurenţiu Fulga, Radu Tudoran şi Ticu Archip.

Pe lîngă Sadoveanu („cel mai de seamă povestitor al nostru”, dar nu în sensul folclorizant, specifist, ci în cel cult, de „joc intelectual”, în care rezidă de altfel şi geniul sadovenian), considerat cap de serie atît sub aspectul productivităţii creatoare, cît şi sub cel al realizării estetice armonioase, pentru direcţia estetistă este apreciat drept reprezentativ Mateiu Caragiale („cel mai conservator dintre toţi scriitorii noştri”), steril şi de o creativitate epigonică, plasată undeva între Eminescu şi Caragiale tatăl, căci nu face decît să mixeze sub semnul balcanismului lumea din Cezara şi cea din Pastramă trufanda. La antipodul estetismului matein plasează Negoiţescu creativitatea epică expansivă a lui  Constantin Stere, personalitate politică proeminentă a României moderne, care „nu a greşit ficţionalizîndu-şi biografia” în romanul său memorialistic În preajma revoluţiei, cum afirmase Călinescu, ci a izbutit să dea viaţă, zice Negoiţescu, prin Vania Răutu, „celui mai interesant, mai apropiat omeneşte, mai simpatic erou din proza noastră”, adică unui erou plasat „la antipodul ariviştilor ca Dinu Păturică”. Nu arivismul e discreditat aici, să fim bine înţeleşi, ci maniera meschină, lipsită de grandoare în care înţeleg să parvină „ciocoii” din literatura noastră, îmbogăţită prin aportul lui Stere cu o mulţime de personaje memorabile şi originale, luate din viaţă şi eternizate ficţional de vigurosul talent al prozatorului.

Corespondentul lui Stere în cealaltă serie, analitică (din care fac parte Camil Petrescu, Gib. I. Mihăescu, Henriette Yvonne Stahl, Anton Holban. Dan Petraşincu, Anişoara Odeanu, Ioana Postelnicu, Cella Serghi, Lucia Demetrius şi Sorana Gurian – ponderea autorilor de sex feminin e covîrşitoare!), îl reprezintă Hortensia Papadat Bengescu, „Marea Păpuşăreasă”, ale cărei personaje nu dau impresia vieţii, căci sînt de fapt „fantoşe, aparţinînd unui univers imaginar (pur estetic), verosimil dar incredibil” (p. 245). Creativitatea prozatoarei (deficitară sub raportul umanităţii) nu trebuie aşadar căutată în orizontul tipologiilor, al umanului mai mult sau mai puţin stereotip, ci într-un orizont pur estetic, caracterizat de „bogăţia inumană a epicului”, ce transfigurează realitatea în simbol prin inventarierea de situaţii caracteristice. Carenţa estetismului nu e însă tot atît de importantă precum carenţa angajamentului existenţial şi a „naivităţii” creatoare – ceea ce determină o ierarhizare superioară a operei de romancier a lui Stere în raport cu cea a Hortensiei Papadat Bengescu, opţiunea pentru expresionism, cu patosul său specific, fiind astfel preferabilă, în opinia lui Negoiţescu, analizei sterilizante, care mai mult înjose;te omul decît să-l înalţe. Seria analitică a prozei noastre interbelice e aşadar inferioară celei care integrează simbolismul şi expresionismul. Din acest motiv, după cum am mai spus, existenţialismul i se pare criticului un fel de analogon estetic al misticii naţionaliste din interbelic, doar scriitorii din genereaţia patronată de Nae Ionescu (Eliade, Sebastian, Noica, Cioran, Blecher, Ionescu) izbutind să ilustreze, cu o intensitate similară, convergenţa dintre pasiunea politică şi patima creatoare.

Evoluţia poeziei urmează, şi ea, aceeaşi cale, oscilînd mereu, în proporţii variabile, între spuntaneitate şi estetism, afirmarea geniului eminescian impunînd nişte exigenţe specifice pentru ambele tipuri de lirică. Ca atare, Coşbuc va fi considerat reprezentativ pentru tipul estetic, căci anticipează pe Ion Barbu şi Eugen Jebeleanu prin virtuozitate prozodică şi printr-o „muzică proprie, complementară celei macedonskiene”. În categoria „esteţilor” intră apoi, cu realizări notabile, Şt .O. Iosif,  Minulescu, Luca Ion Caragiale sau Mihail Săulescu (Ştefan Petică e apreciat doar ca teoretician), pentru ca reprezentativi pentru patosul învestit în activitatea creatoare să fie doar Macedonski (a cărui operă trădează „nesiguranţa formelor”, pe fondul unei sensibilităţi moderne anti-eminesciene, de indiscutabil impact în lirica românească) şi Octavian Goga, în poezia căruia „arde o flacără mare” şi în care „energia devine spiritualitate”. În lirica interbelică, avangardele (şi îndeosebi suprarealismul) sacrifică programatic esteticul pentru a apropia literatura de viaţă, la fel cum direcţia tradiţionalistă afirmată în paginile revistei „Gîndirea” reclama o depăşire a esteticului în sens „spiritualist”. În afară de autorii aparţinînd celor două direcţii anti- sau trans-estetice, în poezia interbelică s-a afirmat şi o orientare modernist-estetizantă, puristă, Negoiţescu observînd că, de cele mai multe ori, opera unuia şi aceluiaşi scriitor e străbătută de toate aceste tendinţe (vezi şi consideraţiile lui Călinescu privind modernismul poeziei noastre tradiţionaliste).

Astfel, criticul va deschide seria autorilor ce mizează pe autenticitate (şi nu pe excelenţa estetică) cu Bacovia, deşi poetul simbolist nu e nici pe departe un scriitor prolific. Ca atare, carenţa esteticului nu mai este, aici, un simptom al unei creativităţi expansive, ci al unui deficit de creativitate şi, implicit, de energie vitală. Abia Arghezi reuşeşte performanţa de a împreuna în carte „slova de foc” şi „slova făurită”, spontaneitatea cu performanţa estetică, realizînd ca şi Eminescu o operă străbătută de fiorul vizionar şi învestindu-se cu egală pasiune, la fel ca înaintaşul său, în literatură şi publicistică. La fel de fertil sub raportul creativităţii a fost Lucian Blaga, preţuit mai mult ca gînditor decît ca poet (Eonul dogmatic fiind apreciată drept „cea mai pură operă a spiritului românesc”, p. 279), opera sa filosofică lăsîndu-se citită şi în cheie estetică, ca proză de idei. În opinia lui Negoiţescu, Blaga are meritul de a fi celebrat de fapt, în opera sa, „religiozitatea artisticului”, criticul reproşîndu-i din acest motiv „carenţa eticului”, vizibilă nu doar în sistemul său filosofic, ci şi în lipsa pasiunii pentru politică, trădînd un spirit abstras, evazionist. Paradoxul face însă ca pătimaşul Ion Barbu, spiritul poate cel mai conservator din literatura noastră, după Mateiu Caragiale, să realizeze o operă sterilă, de laborator, de cea mai pură factură estetică, străbătută totuşi în profunzime şi de un suflu vizionar (reprimat sistematic), amintind de Heliade şi de „naivul” Eminescu, cel din postume. Ceea ce-l distinge însă pe Barbu de antecesori e sensul negativ al pasiunii sale pentru idee, căci poetul face apologia increatului şi a sterilităţii ca stare de graţie, vădindu-se astfel tributar unei sensibilităţi nihilist-decadente, cu accente de vitalism maladiv, ce îl apropie ca atare de Bacovia şi de avangardişti. De la „autenticul” pur Bacovia la „estetul” pur Ion Barbu, lirica noastră interbelică înregistrează o sumedenie de poeţi remarcabili care îmbină în grade şi nuanţe variate estetismul cu autenticitatea, Negoiţescu menţionînd în Istorie… doar ce i se pare lui mai semnificativ (Ion Pillat, Tzara, Adrian Maniu, Demostene Botez, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Vasile Voiculescu, Al. A. Philippide, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Virgil Teodorescu, Ion Vinea, Aron Cotruş, Mihail Celarianu, Zaharia Stancu, Gellu Naum, Dan Botta, Eugen Jebeleanu, Emil Botta ş.a.), tabloul fiind mult mai vast. După cum am văzut însă, dintre toţi, numai Arghezi şi Blaga se disting de pluton şi se evidenţiază prin „unitatea personalităţii” lor, ce-i ajută să realizeze un echilibru fericit între spontaneitate/ productivitate şi estetism, asemeni lui Eminescu.

Operă de exil, Istoria… lui Negoiţescu propune o perspectivă subiectivă şi, desigur, discutabilă asupra literaturii noastre moderne. De aceea, deşi acceptată global, ca replică modernă a sintezei lovinesciene din 1937, cartea a fost aspru contestată îndeosebi datorită interpretărilor de amănunt, asupra cărora am vrut să insist şi în care criticii au identificat, am mai spus, o pătimaşă tendinţă deformatoare şi o înclinaţie către extravaganţă, trădînd dorinţa copilărească de a ieşi în evidenţă cu orice preţ. Reproşurile nu sînt tocmai fără temei, dar ele semnalează de fapt un dezechilibru profund între fondul incandescent-afectiv al personalităţii criticului, şi aspiraţia obsesivă de a transfigura estetic şi de a prinde în formă, raţional, flacăra ce mocneşte ca un vulcan sub noroiul pasiunilor impure. Din acest motiv, Istoria… se cuvine citită nu doar ca operă de sinteză critică sau ca testament moral şi politic, ci şi ca un imn închinat vieţii şi potenţelor ei creatoare, ca o autobiografie spirituală mărturisind fascinaţia criticului faţă de lumea concretă, cu frumuseţea şi cu demonii ei, dar şi faţă de puritatea aurorală a spiritului ce se revelează spontan în orice creaţie. Privită din acest unghi, cartea îşi păstrează, iată, o prospeţime cu nimic alterată de trecerea timpului, dovedind o dată în plus că fără pasiune nu se poate crea nimic durabil, şi cu atît mai puţin monumental.

Revista indexata EBSCO