Jan 23, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Unghiuri drepte, după riglă și echer

Elementul de sudură al palierelor narative din romanul Oaspetele din condominiu (Botoșani, Ed. Quadrat, 2017), semnat de Mircea Oprea, îl reprezintă casa scării unui bloc turn – loc de trecere între mica și marea familie a societății, precum și realitate profilată ca o stare de spirit copleşitoare pentru identitatea tuturor și a fiecăruia dintre locatari. Spaţiu privat ce poate primi concomitent gazde și musafiri, devenind o prelungire a oricărui dintre apartamentele proprietate personală deschise oricărui intrat, casa scării conturează o realitate profilată astfel încât nu poate reprezenta numai identitatea unei singure fiinţe.

Respectiva scară nu este doar locul urcat de unul sau altul până să ajungă la a descuia ușa spaţiului personal, ci devine un personaj multiplu, având clare delimitări sociale: „Pe casa scării ierarhiile par altele decât cele din lumea de afară. Casa scării, ca un filtru optic, ne mărea, ne micşora, aici valoarea fiecăruia măsurându-se după alte criterii, pe alte balanţe, ştiam şi ne împăcasem cu starea, casa scării fiind pasajul de trecere, pragul către acel cuvânt liniştitor, acasă, locul unde nu-ţi mai doreşti rolul din stradă, acasă fiind locul unde, lepădându-te de lume, lepădând cenzura rangurilor şi funcţiilor, te abandonezi liniştii, te destinzi cum se destinde arcul din încordarea ameninţătoare pentru sine, pentru ceilalţi (s.a.)” (p. 303).

Situaţia locativă din acest bloc turn, dat în folosință în anii construcției socialiste într-o localitate cu nume străveziu din nordul țării (Moldoșani), este imprevizibilă de la o lună la alta, deoarece, în cele aproximativ treizeci de apartamente, s-au adunat în cursul vremii şi câte două sau trei familii în spațiul domestic adăpostit în spatele unei uşi cu un singur nume. Prin urmare, generaţiile s-au suprapus, nemaifiind o evidență clară a numărului de locatari de pe scara respectivă, câţi au plecat și cine a revenit. În orice caz, casa scării reprezintă ascensiunea socială și coborârea silită, dusă până la evacuarea forțată: „La fel ca pe casa scării la noi, aceeaşi unanimitate, sub aceeaşi logică, funcţiona şi în comunitatea mare, în adunările populare, la mitinguri, în congresele partidului: Cum e Sus, aşa e şi Jos! Da, aceeaşi democraţie funcţiona perfect şi pe casa scării, în comunitatea mică, cum funcţiona şi în familia fiecăruia dintre noi unde domneşte Tatăl (s.a.)” (p. 175).

Și totuși există un personaj care își păstrează calitatea de oaspete fără gazdă al tuturor şi al niciunuia dintre colocatari. Demolându-i-se casa pentru a se construi respectivul bloc turn. bătrânul Matei este de fapt „oaspetele din condominiu” care cere îngăduința să fie lăsat câteva minute să privească pe fereastra de la etaj un nuc răzleț, cândva aflat în grădina sa, rămas ca prin minune printre blocuri. „Sistematizat” într-o garsonieră din marginea unui cartier, aici este singurul loc de pe pământ căruia îi mai poate spune „acasă” în situația de provizorat în care este silit să-și aștepte sfârșitul. În exerciţiile sale de supravieţuire, dezrădăcinatul de la oraș la oraș învaţă lecţia despre renunţare și își va grăbi dispariția spânzurându-se în și de înalta casa a scării. Însăşi noțiunea de „condominiu” reprezenta una din strategemele propagandistice ale  ideologiei co­munismului: inducerea, în rândurile cetățenilor României socialiste, a ideii că sunt proprietari și beneficiari peste tot, alături de stat (în economie, era vorba despre „părțile sociale”). În fond, creșteau doar responsabilitățile individuale și, implicit, penalizările oamenilor muncii de la oraș.

De obicei, subsolul este de raportat la inconştientul personal, acolo unde sălășluiesc toate mizeriile (a minţi, a fura, a înşela, a delaționa) și frustrările cu neputință de mărturisit la lumina zile. În romanul lui Mircea Oprea, din subsolul slab luminat al blocului turn, cu boxe și debarale (care, în cheie psihanalitică, înseamnă, cu siguranță, guvernarea de instinct a toate și a tot, ascunzând structura afectivă și morală vulnerabilă a inconştientului colectiv), urcă spre lumina zilei, adică spre etajele superioare ale conștiinței, amintiri, vise, gânduri de ascensiune socială, fapte necurate, penumbre, delațiuni şi spaime de nevindecat: „Toate, înghesuite în subsol ca într-o memorie comună, dornică să uite un trecut care, peste orice voinţă, încă făcea parte din viaţa noastră, încă ne copleșea. […] Să fie acesta inconştientul? Aşa să arate inconştientul nostru? Dar cum poţi arunca şi uita, cum poţi ignora subsolul pe care îţi clădeşti, îţi trăieşti ziua de azi? Pentru cei cu răbdarea altei înţelegeri, subsolul, ca și inconțtientul colectiv, rămânea domeniul obștii, un alt condominiu, vag împărţit pe familii şi indivizi. […] Subsolul ni se rătăcea în vise şi gânduri precum şobolanii şi, invers, şobolanii mişunau prin canalele secrete cum umblă şi gândurile noastre de la unii la alţii, fără să ne vorbim. Din subterana folosită în comun urcau spre etajul zilei amintiri şi vise, umbre şi spaime de care nimeni, cât este viu, nu se lecuieşte” (pp. 302–303).

Dar cel mai ilustrativ exemplu pentru ceea ce poate însemna starea de fapt a realității din „societatea socialistă multilateral dezvoltată” este descrierea gheenei: „Enciclopedia ilustrată atotcuprinzătoare a vieţii din blo­cul turn e gunoiul. Ar trebui o operă în zeci de volume, mă­car cât opera legată în pânză roşie a lui Ceauşescu, să încapă, să descrie, ce-i în stare un locatar să arunce la gheenă: coşuri cu rufe murdare, carne decongelată şi împuţită, cratiţe arun­cate cu tot cu mâncarea arsă – festinuri ratate de gospodine la început de carieră. Sociologii, psihologii, ca arheologi ai prezentului cu intuiţie în cercetarea habitudinilor şi înarmaţi cu multă răbdare, ar afla îngropat aici misterul adânc al socia­lismului românesc: gheena de gunoi, grafic la zi al bunăstării, arăta o abundenţă smintită şi aiuritoare, în contradicţie fla­grantă cu austeritatea cerută de secretarul general al partidu­lui. La tomberon ajungeau produse suprarealiste, inexistente, de vreme ce nu le găseai în magazine iar la piaţă scăpau mercu­rialelor afişate. Spuneam, pe atunci se consumau produse fantastice ca într-o frenezie a bunăstării iar la gheenă, fără teamă de Buna Vestire, de spovedanie, de postul Paştelui, se aruncau până şi copii avortaţi ori nou-născuţi. Psihologii, în cercetarea lor, ar fi descifrat trăsăturile stranii ale omului nou pentru că enciclopedia gunoiului nu se oprea aici: în aparta­mente se colecţionau, ca dintr-un viciu irepresibil, ambalaje ale mai tuturor mărfurilor de pe piaţa neagră, cumpărate de la bişniţari, luate din shop-uri, pe valută, din duty-free, aduse cu riscuri din străinătate, la vamă cutia goală trecând ca piesă de colecţie. Erau exponatele lumii dispărute, muzeul vieţii din capi­talism, al capitalismului alungat din lagărul nostru dar care mai rezista o vreme prin alte locuri, noi ştiind că, în curând, comu­nismul va fi biruitor pe întreaga planetă – şi asta nu-i glumă! (s.a.)” (pp. 22–23). Un adevărat poem eroic al Gheenei s-ar putea scrie începând de aici.

Memoria comună vie a acestui muzeu în aer liber, dar urât mirositor, al socialismului, este înregistrată cu minuțiozitate de personajul Mihal Călțun în Cartea de imobil, care asigură și ordinea funcţională impusă de Putere prin intermediul Miliției. Dar, în anexele Cărții de imobil (adică pe hârtiuţe separate, introduse în plicuri cu numele fiecărui colocatar, este notat tot ce, după părerea șefului de scară, ieșea din normă și putea deveni suspect) se află și esenţa puterii omului de legătură, intermediarului, mesagerului șef de scară. Protagonistul îi domină pe ceilalți colocatari, deveniți niște victime prinse, prin șantaj, în țesătura/ textura pânzei sale de păianjen. După căderea comunismului, sârguinciosul șef de scară își va continua vreme de aproape un reperabil cincinal lucrarea scriptică (pe care am putea-o considera monomană, dacă sinistrul personaj nu ar manifesta și alte… monomanii înscrise în aceeași linie a ticăloșiilor).

Treptat, puterea i se va stinge acestui voluntar șef de scară, deoarece, deși obiectul muncii sale încă ar mai fi putut exista, nu mai interesa pe nimeni o asemenea ofertă diaristică – nici măcar zona ziaristică. Îmbătrânit și neînțelegând vremurile noi, dar nu neapărat mai bune, Mihal Călțun va dispărea din peisaj printr-o sinucidere mascată de un accident rutier (prevestită de amenințarea ce planează asupra tuturor colacatarilor că va fi „sinucigaș ucigaș” prin aruncarea bloculu în aer). În accident moare, alături de soție, și fiul, care i-ar fi putut deveni un strălucit urmaș în ale turpitudinilor.

Prin trasarea evoluției lui Dișcă Călțun (cacofonia se impune), romancierul surprinde o întreagă societate postdecembristă, marcată de oportunismul impostorilor „revoluționari de profesie” și de tragerea foloaselor de pe urma ajutoarelor sociale sau a feluritelor handicapuri reale sau imaginare. În situația lui Dișcă Călțun, tetraplegia spastică neevolutivă fiind cauzată de încercarea de tâlhărire a unei familii de medici de pe aceeași casă a scărilor). În acest scop, sunt convocate „Instituţiile solicitate, apoi crema societăţii civile, organi­zaţii ale voluntarilor gata să lupte, fie şi numai cu un profit de imagine, pentru orice cauză, asociaţii, fundaţii, şi ele me­nite să organizeze şi să încoloneze bunăvoinţa publică […]” (p. 588).

Trucul romanesc folosit de Mircea Oprea este acela că introduce personajul-reflector, Tudorin Spinache, ziarist de meserie, despre care se dau amănunte între paranteze scrise în cursive, de felul: „(Cititorul va observa că l-am lăsat să vorbească singur despre sine chiar pe Tudorin, persona­jul meu, asta până n-o să spună vreo prostie.)” (p. 28); „(Autorul nu-şi mai poate ţine în frâu personajul lăsându-l să copie din jurnalul scris în ani diferiţi ca amintiri, sub o deviză pentru care, să nu mai caute bibliografie, o trece drept a sa: Memoria uită, dar nu iartă.)” (p. 82); (Comentariu interpolat peste ani: Şi naivita­tea se repetă, inevitabil, aceeaşi; numai materia primă a istoriei, oame­nii de rând, păcăliţii, numai ei n-au voie să dispară, obligaţi, ca sub blestem, să se perpetueze în vecii vecilor!) (p. 89). „(Completare târzie: Autorul cere înţe­legere pentru patetismul desfrânat al personajului său dar, în numele libertăţii de expresie, nu cenzurăm, nu persecutăm nici sentimentele!)” (p. 94); „(Ci­titorul îşi va da seama că autorul se foloseşte până la abuz de mărturii rămase prin hârtiile lui Tudorin Spinache, gazetar de conjunctură care traversase pătrarul de veac, după un timp căpătând convingerea că a trăit tot ce s-a putut trăi iar dacă a mai rămas câte ceva pe dinafară, îşi spunea el, sigur nu-i important.)” (p. 98).

După volumul de proze scurte Să dai mâna cu președintele, din 2012, Mircea Oprea debutează și cu roman, izbutind o autentică frescă a ultimilor ani de comunism și ai prezenților ani de tranziție. Lecție morală de însușit este aceea că suntem vecini de soartă unul cu altul și că, în fond, nu rămânem decât proprietarii vremelnici ai unei aceleiaşi bucăţi de pământ, mai mică sau mai mare („e lung pământul, ba e lat”, spunea poetul). Dar este vorba despre o bucată de pământ de multe ori supraetajată pe care nu încăpem unul de altul, ne mâncăm între noi și totuși nu ne înghițim. Singura consolare ar fi că, oaspeți vremelnici fiind pe acest pământ, posedăm, în proprietatea eternităţii, la cimitir, acelaşi drept de a avea „locul de veci” (dar și acela asigurat doar pentru 25 de ani!). Din păcate, aceasta este o lecție pe care ne-o putem însuși puțin cam târziu, după ce ne-am gândit să închiriem un loc de veci în incinta cu firmă boltită la poartă, pe care scrie de obicei „Eternitatea”, pentru a afla unde am ajuns, în cazul în care nu știam…

Conturând personaje veridice și posedând capacitatea de a varia cu îndemânare registrele între social şi psihologic, mască şi adevăr, umor şi gravitate, superficialitate şi profunzime, Mircea Oprea scrie cu talent și inteligență narativă un arborescent roman cu „scară” despre „treptele” urcate, dar mai ales coborâte de societatea românească în ultima jumătate de veac.

Revista indexata EBSCO