Jan 23, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Gheorghe Simon sau proba „Rodnicia de suflet” a poeziei

 

„Din trecutul imediat/ sufletul se arată doar contemplat”

Masivul volum Soare interior (Tipo Moldova, Iaşi, 2016) adună, în aproape 800 de pagini (!) poezia lui Gheorghe Simon, un răzleţit în ariergarda optzeciştilor, aproape uitat de aceştia, cu apariţii publice rarefiate, poet format în atmosfera revistelor studenţeşti ieşene, unde – la mijlocul anilor 1970 – îşi făcea o promiţătoare stagiatură, publicînd poezii şi eseuri de o discretă calofilie. Avem ocazia acum să-i remarcăm extensia lirică, dublată de o serie de confesiuni care întăresc imaginea unui căutător de revelaţii, de veşti paradisiace, în cele cîteva cărţi apărute compact, toate în 2014, recapitulînd o existenţă dăruită meditaţiei creştine: Dumnezeu citeşte din cartea vieţii. Meditaţii şi reflecţii; Jurnalul unei asceze. Însemnări şi reflecţii; Dialoguri la Agapia. Interviuri; Nume şi chipuri. Critică literară (Editura eLiteratura); Canonul iubirii (Princeps Multimedia). Visează la o monografie sentimentală a Agapiei, aşezarea monahală dintre Sihle, în care vede un loc al „învecinării cu nemurirea”. Într-una dintre cărţi, descrie cu voluptatea amănuntului experienţa îndrăgostirii de o idee, ca de o „taină a tainei”, venită de undeva, din adîncimi de fiinţă, din „lumina copilăriei”, dintre „Anişoarele răsărind în grădina suspinelor”, o „filioreană Anişoară” (Filioara este satul de intrare în Agapia dinspre Tîrgu-Neamţ), devenită Iubire, nu o idilă oarecare, de balcon, ci una angelică, virtuoasă, cu „uitare de sine”, frumuseţea „în stare genuină” şi regăsire interioară: „Din clipa aceea de trăire neîntreruptă, răsare şi acum, chiar cînd scriu, o rază frîntă, în inima fremătînd de o bucurie ascunsă vederii. Tu, răsărind de niciunde, de dincolo de timp, fără margini de închipuire, atît de firească, tocmai prin neaşteptare, oricînd, însoţindu-mă, pe cărări de rătăcire imaginară, mai vie şi mai luminoasă, cînd lumea îţi fuge de sub picioare, iar cuvintele zboară, uşor, tăcute, spre un zenit al contemplării de sine.”

Altfel spus, cu o practică poetică susţinută, evocînd „rătăcirea imaginară” ca pe o modalitate de activare a spaţiului lăuntric, Gheorghe Simon vrea să afle pe cont propriu taina cunoaşterii adevărate, autentice, cea de dincolo de lume şi de tangibil, locul unde autoritară devine Iubirea, Ideea de Iubire, plecarea în absolut. O ia pe urmele lui Lautréamont, Rilke şi Claudel, să pătrundă neapărat dincolo-ul de noi înşine, unde „văd în capăt începutul”, vorba lui Eminescu, însă din perspectiva ascezei creştine şi spiritualizării de tip ortodox, cum vrea agapianul. „Ce aşteaptă de la noi Creatorul? – se întreabă el. Nimic altceva decît renunţarea la eul înrădăcinat”, în favoarea căutării Celuilalt, alternînd extazul, ieşirea din sine, cu enstazul, regăsirea de sine. Înarmat cu asemenea precepte, venite dinspre Ioan Scărarul şi Evdokimov, trecînd prin Dante şi Shakespeare, poetul se pune pe treabă şi descrie tot ceea ce vede şi simte în această aventură de „înfrîngere a morţii” şi înălţare a sufletului. O începe în prima zi de ianuarie 2012 şi o conteneşte în Joia Patimilor, pe 12 aprilie acelaşi an, ora 18, notînd 52 de scrisori, de la starea iniţială de tînguire, la aceea de împlinire. Vede o Ea, o Idee, o Fee, o siluetă venită de nicăieri, prezenţă „pierdută” şi recuperată dintr-o „rugăciune a inimii” – asta o iveşte dintre gînduri pure şi o face să fie: „În ordinea ziditoare a clipelor, întrupate, din apa vie, primordială. Ea iese din casă… O văd părăsind toate gîndurile şi îndreptîndu-se spre biserică… apare un dincolo de tot ce ar putea să o tulbure… Nimic nu o poate împiedica să ajungă, mai repede decît gîndul, în incinta împăcării şi în faţa altarului.” Năluca prinde din ce în ce contur şi consistenţă textuală, cufundată într-un abis hieratic, unde poetul păşeşte timid şi emoţionat, ca după o altă Beatrice, fără să apeleze deloc la confortul oniric sau la fumigaţii himeriste: „Îţi scriu în lumina azurie a tăcerii, în puternicia încă nedesluşită a nopţii, cedînd cu greu, în faţa razelor neiertătoare, trezit brusc din noianul gîndurilor copleşitoare, fără vise, imaginîndu-te şi punînd în cumpănă, în culmea nerăbdătoarei răvăşiri de sine, întregul rotunjit, nesmintit, al trăirii neîntrerupte, faţă de sufletul tău, deopotrivă tînguitor, sclipitor…”

 

„Grabnic lăuntric/ privirea pare pierdută/ încordată în sine/ ţintuind adîncimi îngeţate”

Or, tocmai această ambiguizare a evocării în concret/ abstract creează interes special acestei intrări în imaginea care se vrea vie şi totuşi dincolo de viaţa ştiută, angajînd o iubire imposibilă, în idealitate: „Cînd deodată, într-o clipă inspirată, ai apărut ca o lumină, transfigurată, în imaginea vie de la fîntîna însingurării, în văzduhul unei levitări de sine, din acel septembrie, pecetluit în taina unei revelaţii. Erai Tu, aceeaşi, de atunci… ca o mireasă a luminii şi a inocenţei tăcute, neumbrite. Erai şi eşti aceeaşi de atunci: o metaforă vie a încîntării.” Simon e convins că a găsit astfel un defileu spre spaţiul fast al poeziei, vrea să se convingă, avînd model pe Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu, poeţi de transă vizionară, că elanul transfigurator erupe odată cu seva universală a iubirii, se întreţine cu această combustie: „Iubirea are durata unei clipe înfrăţite, neîntrerupte, pe crucea zilei, cînd te aud, la ore înveşnicite pentru mine, pentru totdeauna… Iubirea e dăruire şi cunoaştere. Cunoaştere, deoarece mi-am dat seama singur că e atît de complicat să cunoşti sufletul cuiva, cînd acest suflet se ascunde. Iubirea e creaţie cînd se vădeşte fără de pricină, izvorînd nesecat din matca unei rodnicii interioare… Tu eşti mai mult decît iubirea, tu eşti chiar poezia nescrisă.” Convertirea iubirii în fapta poeziei este năzuinţa acestui efort încleştat de adaptare la idealitate: „Duhul iubirii e irezistibil! Iar noi îi opunem rezistenţă, bănuitori şi conspirativi. Iubirea se trezeşte în noi cînd ne aşteptăm mai puţin, fiind nepregătiţi. Eu nu m-am gîndit mai înainte la tine ca la o femeie, avînd grijă cei din jur să mă prevină, trăind o frică atroce, după mărturisire…” Turnura întregii drame lirice aduce aminte de „Nopţile călugariţei portugheze dupa scrisorile Mariei Alcoforado”, o carte cu sentimente caligrafiate pe dunga absenţei şi iluziei, după care Mihai Maniuţiu a făcut în urmă cu cîţiva ani un spectacol al ascezei totale, care naşte iubire extremă, de atins margini de suflet. Simon vrea să spună acelaşi lucru: că numai cu Iubirea aliat poţi pătrunde şi reuşi în spaţiile adînci ale contemplării, ale „rodniciei de suflet… învingînd teama explorării interioare”. Pleacă de la o cochetărie tainică de cancelarie, o sublimează prin „lumina credinţei” în Iubire orfică, ducînd-o în meleagul arcadian vecin monahiei şi apoi experimentează cu ea suferinţa şi răsfrîngerea de sine. Capătă argumente să poată spune: „Iubirea e cartea vie a sufletului, cartea firească, neumbrită, a cunoaşterii de sine. Cum să fac, prin poezie, să fiu cît mai aproape de clipa aceea…” (v. Canonul iubirii)

În ce constă atunci împlinirea? se întreabă cititorul; ce vrea în definitiv poetul cu erotica sa blîndă, reprimată, de o ridicolă continenţă pentru lumea dezinhibată de azi, cu pofta obscenului? În fapta poeziei. Nimic altceva. Totul se pierde, se risipeşte în taina spusă, în mărturisire. Întreg zbuciumul seductiv e unul textual, se consumă în pură gratuitate şi naufragiu afectiv şi astea dau un sentiment de bravadă – spaţiul cucerit e cel al Iubirii şi Poeziei, poartă paradisiacă spre esenţial, pentru care se potriveşte vorba tandră a părintelui Cleopa de la Sihăstria Neamţ: „Scuipa-v-ar Moartea din gura ei şi mînca-v-ar Raiul!” Timorat de cele aflate, cutezînd la ritualul singurătăţii, ceremonios şi avid de sublimităţi, poetul îşi reia rolul de caligraf al melancoliei, rezumîndu-şi experienţa: „După atîta privire în gol/ din prea plinul inimii şi-n răsfăţul mulţimii/ după atîta aşteptare pustie/ s-a desfrunzit clipa răvăşită-n veşnicie.// Şi toate îmi erau împotrivă/ pînă şi cuvintele se perindau/ şuvoi/ urgisite-n derivă/ pînă şi sufletul se furişa ruşinat/ de prea multele gînduri/ sufocat/ pînă în clipa suavului septembrie/ cînd soarele părea a fi strecurat/ îmi apăru ea/ înclinată în lumina transfigurată/ încît mi s-au frînt toate cuvintele/ rostite din nesfîrşita copilărie.// Era o preacurată şi nemiloasă sfîşiere/ precum lumina/ e doar suferinţa culorilor/ pe care sufletul o îndură.// Şi-n clipa aceea fugară/ îmi apăru ea/ solitară/ în lumina eternei aşteptări/ precum se întîmplă/ doar o singură dată/ să te întîlneşti cu sinea ta/ de moarte înfiorată/ cum razele se frîng în roua/ din larma-nlăcrimată…// Nici vorbă de ispitire sau de adulmecare/ era ea însăşi lumină-n levitare/ precum iubirea face ca toate/ să fie în transfigurare.// Era ea însăşi copilărie înstrăinată/ în ţinuturi de taină…” (Suav septembrie) Interesant este aici felul în care viziunea se converteşte în „lumina transfigurată”, cu suflet, sine, moarte, iubire, copilărie – conceptele de rezistenţă ale acestei poetici care sfidează gesticulaţia şi excesul imagist, convinsă că „iubirea învie”. Din Scrisorile sale, Gheorghe Simon şi-a construit şi un volum liric, Canonul iubirii (2015), poate nu cel mai bun, dar în orice caz cel mai straniu, mai ritualic, dar şi mai reuşit ca experiment orfic, din activitatea sa.

 

„Pînă dincolo de limite/ avînd lăuntricul golit de orice închipuire”

La momentul debutului cu placheta Fulgere captive, în 1985, în ridicola „casetă colectivă” a Editurii Junimea, de fapt o comasare forţată a unor fascicule de compuneri inegale ca valoare, tînărul profesor de limbă şi literatură română, întors în satul natal Agapia, avea gata un volum de aforisme selectate din opera lui Marin Preda şi cîştiga un concurs literar cu un eseu despre M. Sadoveanu, ambele intenţii nefinalizate mai apoi în vreo carte. În poezia sa remarcam atunci influenţe difuze dinspre Ioan Alexandru, cel din perioada misionar-benedictină, fireşti pentru un autor marcat din copilărie de vecinătatea chinoviei de maici a mănăstirii pictate de N. Grigorescu. „Casa solară” a neamului – poetul însuşi, pentru Gheorghe Simon, un „călător de neam pentru cei care vin/ însămînţaţi/ sub un clopot de crin” – este ţinta unor ameninţări surde venite dinspre răul planetar care stă să răpună totul. Pînă să prindă curaj să publice un volum în toată puterea cuvîntului, Gheorghe Simon s-a încorporat (împreună cu George Calcan, Nicolae Sava şi Elisabeta Vartic) în mica trupă camerală care primise denumirea improprie de „şcoala de poezie de la Tg. Neamţ”, sub comanda lui Daniel Corbu.

Viaţa după Iisus (1996) aduce cu destulă întîrziere confiscarea acestui talent, prea prudent şi reticent în a se lua în serios. Amînarea are însă cîteva avantaje: 1. conservă anumite obsesii ale „facerii” textuale din momentul iniţial al acestei aventuri – găsim, altfel spus,  după atîţia ani de sleire şi aplatizare a mişcării optzeciste, fiorii originari ai unei atitudini neconvenţionale faţă de discursul poetic; 2. oferă o altfel de înţelegere ofensivei agresive a textului asupra realului, temperat de voinţa eului poetic de a se ascunde în sporovăială; 3. recapitulează concepte cu miză, mai nou abandonate, cum ar fi memoria, trandafirul lăuntric, Poemul furios în stare de orice, aura imaginarului, provincia lui Nimeni ş. a. În felul acesta cei din ariergardă întreţin filonul de autenticitate a ceea ce a fost şi s-a consumat de către un val poetic bogat în nume, cu destui veleitari, care s-au grăbit să vulgarizeze, fie şi prin suprasolicitare, o stare de spirit mereu transferată spre scripturalitate. Interesantă la Gheorghe Simon era încrederea în „puterea cuvîntului” (optzeciştii, în faza iniţială, sperau în virtutea cuvîntului de a „cere”, de a „chema” realul, pentru ca în apogeul ofensivei rolurile să se schimbe, realul fiind cel care provoacă, dar şi „ceartă” cuvîntul pentru moravurile uşoare cărora le-a căzut pradă), precum şi în acele stări de „veşnicie fulgerată”, de revelaţie oferită celui ce ştie să-şi deschidă sufletul.

Poetul adoptă în acest volum smerenia de strană, murmurînd la lumînare rugăciuni despre singurătatea „întrupată în făptura unui verb” sau tresărind la trecerea asceţilor, prin faţa „clipelor vii” ale icoanelor. Nu lirica religioasă este punctul forte al acestei cărţi, temă care continuă să pună în dificultate poetul român, care nu de sinceritate a gestului implorativ duce lipsă,  ci de restituirea sa firească, îngropată de obicei în prolixitate. În cîteva poeme, Simon reuşeşte să evite asemenea blocaje canonice şi aceasta se întîmplă mai ales atunci cînd scriitura respiră ceva din sentimentul de precaritate a fiinţei, părăsite la limanul noilor aglomerări de apocalipse, sau de inutilitate a tainei scribului care notează umil cuvinte în deşert: „Pînă şi între cuvinte se cuibăreşte moartea/ tăcerea pustieşte/ înţelesurile tîrzii se încîlcesc/ şi se rup firele ţesute pe ascuns./ Soarele se înnegreşte la faţă/ fructele putrezesc/ literele se subţiază-n palimpsest./ Lucrurile se decojesc de nume/ umbrele foşnesc/ spaimele-nfloresc./ Pădurea cade în genunchi/ rîurile curg înapoi spre izvor/ la cina cea de taină/ lumea se destramă ca un text./ Visele se scutură-n deşert/ doar sufletul ca un rîu în amurg/ oglindeşte/ făpturile-mpietrite/ clipele pripite./ Case nelocuite, cuiburi goale/ priviri cuprinse de ură/ de care nimeni nu se-ndură./ Durează doar ceea ce întemeiază frica./ Furnici negre aleargă/ printre cuvinte ofilite” (Lumea se destramă ca un text) Poemul este absolut antologic pentru pulsaţiile succesive de negativitate pe care le evocă, dar mai ales pentru versul anxios aşezat în apogeul acestei imagini povîrnite de „răul” secolului – „Durează doar ceea ce întemeiază frica”. Probabil frica este conceptul care merită studiat cu atenţie, în cazul optzeciştilor – între ei trebuie inclus neapărat şi Gheorghe Simon – fie că avem de a face cu o frică  de moarte la pîndă, amorsîndu-şi combustia, fie o alta ţintuită de feţele ale terorii, fie o frică superioară, ontologică, luînd act de precaritatea fiinţei, pusă la încercare, umilită, strivită de malefisme obscure. În cazul de faţă asistăm la un triumf al fricii universale, la germinaţia ei în absolut, coparticipantă la actul creaţiei. Speculaţia merge mai departe: e posibil ca omenirea să fi dispărut, să fi migrat cu totul în Ceruri sau în neant şi doar voci şi cuvinte să mai fi rămas să rătăcească stinghere, trăgînd după ele umbre şi făpturi încremenite într-o Judecată înfricoşată gata să ia totul de la capăt: „Corăbii de sunete aleargă-n neştire/ fiorul începutului spornic/ cutremură adîncurile/ memoriei./ În loc de privire/ fulgere anonime” (Ecce Homo).

Conservarea textualismului primitiv, neconvertit spre teatralitate, spre multiplicarea eului sau distanţare ironică, este ceea ce pune în valoare poezia lui Gheorghe Simon, trăită în acea arie laterală a fenomenului optzecist, care perpetuează rudimentele din matca începuturilor: „Respiraţia ierbii şi mireasma amintirii/ între oglinzile iernii/ nici o şoaptă/ nici un obstacol la intrarea în vis/ doar viclenia luminii./ În pădure/ poemul se caţără aspru/ ca rugul de mure./ Omul adulmecă semnele ce plutesc/ în derivă./ Veghe a scrisului pe cenuşă/ ochiul triadic/ peste fiinţe şi lucruri/ nefirească vînătoare/ arcul fără săgeţi/ pentru ca omul/ să nu mai fie el însuşi/ o ţintă.” (Fulgere captive). Reprimarea tentaţiei imagistice, simplitatea rostirii, prezenţa senzuală a siluetei poemului, cadenţa interioară a lumii care se „citeşte” în tihnă sînt calităţile rezonatoare ale acestei poezii cu retorica spontaneităţii, înainte ca ea să devină colocvială şi flecară, ca în zenitul valului 80. Toposul cel mai frecvent, fulgere captive, duce cu sine o blîndă subversiune, aceea a spiritului ferecat, carcerat, deşi Gheorghe Simon imaginează mai mult dîra agonizantă de umanitate care continuă să pîlpîie, să stea de veghe, să reziste în pofida agresiunilor la care este supusă.

 

„Adulmec sensul/ ca pe o făptură izgonită din cuvînt”

Las la o parte destul de multe uimiri de atelier, unele naive, altele de o simplitate dezarmantă, pentru a trece la Duminica absenţelor (Princeps Edit, 2004), în care poetul îţi continuă meleagul, cu aceeaşi caligrafie fină şi în aceeaşi tonalitate a fricii, ca frison intrat în firescul cotidian – totul însă rostit cu savoare candidă, ruptă parcă din Săulescu şi Arghezi: „Femeia e cea care îmi aduce aminte/ că viaţa nu e făcută doar din cuvinte.// Cîndva nu credeam/ că voi muri-ntr-o doară / mintea-mi zbura uşoară/ ca o pasăre-n pădurea imaginară/…/ Frică nu-mi era/ decît de iadul în flăcări dogoritoare/ pe care-l priveam pe furiş/ cînd mă-nchinam/ în Biserica Adormirii la intrare.// Lumea nu exista pentru mine/ decît aşa ca o pînză subţire/ din care o mulţime de ochi te privesc/ fără să se vadă nimic în sine” (Măria sa, cititorul).

Poetul face mereu trimitere la un moment edenic, în care gîndurile pluteau în voie în umbra vizionară, iar realul se lăsa privit printr-un ecran subţire prin care nimic esenţial nu se vedea. Fericirea de a şti că „mulţimea” priveşte degeaba, fără să vadă ceea ce vezi numai tu sugerează, desigur, orfismul, în timp ce poezia „ascunde” fiinţa, se ghemuieşte în ea, îşi mistuie materia, descoperind combustia lăuntrică: „tot ce nu poate fi exprimat/ devine/ de la sine/ poezie/ care se citeşte pe sine/ ardere fără flacără/ cuvînt răstignit în făptură/ arzînd tăgăduit ispitit pînă la moarte/ înmărmurit în uimire/ întîrziat în extaz/ sufocat de real/ duhul însufleţeşte litera moartă” (Fîntîni însetate de sine). Sigur că autorul trage mereu cu ochiul spre textualizarea („însufleţirea”) vieţii, îi place acest schimb între conştiinţa discursului şi conştiinţa realului, ezitînd între aceste ipoteze ale expresivităţii. Simon filosofează creştineşte pe lungi spaţii, se consumă în rugăciune, dar cînd scapă de asemenea rutină autoimpusă, uneori cu un ceremonial plictisitor, poezia respiră un aer de prospeţime, se destinde în propriul miracol. Biografismul se generalizează, eul poetic îşi ia în seamă înfrîngerea speciei umane şi din nou frica domină tabloul acestei salvări prin cuvînt de la neantizarea ontică: „Omului i se frînge sufletul/ pînă la gîndul că nu ar mai putea fi/ decît răsfrînt precum clipa în verbul a fi./ Totul zvoneşte a moarte/ sîntem cuvinte rostite de copii/ părinţi îndureraţi de fii/ sîntem lacrimi vii./ În faţa celuilalt sufletul mi se face cărare/ ca timpul să mi se pară o înălţare/ fără să ştim că ne ducem moartea/ ca pe un copil la plimbare./ Frînt mi-e sufletul şi amar prizărit/ cu semne precare împodobit./ Nimeni în preajmă decît cuvîntul transparent/ prin care se citeşte făptura celui absent./ Nimic nu se arată/ de parcă am călători într-o lume răsturnată/ în care străluceşte moartea deşartă.” (Totul zvoneşte a moarte) Găsim aici ecouri din zădărnicia sarcastică a lui Dosoftei, adusă în plină semantică textualistă, cufundînd scrierea poemului în vanitatea hieratică de ceaslov.

Probabil că în această formulă se află şi originalitatea lui Gheorghe Simon, recuperată astfel cu ultimele sale volume într-un val literar istoricizat. Obsesia lui nimeni – „atotputernicul Nimeni”, cum apare undeva – instituie ameninţarea unui real negativ care ţine „cuvintele captive”, lăsate să plesnească „de prea multă coacere de sens”, imagine a maturaţiei, a poverii gata să intre în descompunere, o concreteţe apăsătoare care şi-a pierdut numele. „Nu vei mai înota în adevărul fiinţei care ai fost/ niciodată”; „Adulmec sensul/ ca pe o făptură, izgonită din cuvînt…/ aşteptări în care se lăfăie/ imaginaru-n paragină/ ea nu-şi arată niciodată faţa/ pe care cititorul o ştie/ din amintirea copilăriei/ ea nu-şi leapădă eul/ care nu-i decît un fel de a te ascunde/ ea e lupoaica/ la ţîţele căreia sug/ viziuni înfrigurate/ unde-i tăcere e şi mîngîiere/ unde-i risipă e şi zbor şi aripă// zvîcneşte-n somnul femeii/ verbul adormirii…” (Ea nu-şi arată niciodată faţa). După enigma fricii, iată o altă enigmă textuală la acest poet aproape uitat în ţinutul lui agapian din Munţii Neamţului: la ce face trimitere figura euridiciană, cufundată în somn, „lupoaica” la care se înfruptă sumedenia de „viziuni înfrigurate”? Să fie vorba oare de lumea esenţială a poeziei, acolo unde lucrurile îşi păstrează eul? sau poate fiinţa „cealaltă” a lumii, exilată în edenul duminical si deplin al cerului din cuvînt? Ori, de ce nu, imaginea tărîmului originar, pe care o purtăm cu noi, în contrast cu „paragina” imaginarului din consumul existenţial? Vine, uite-aşa, un Gheorghe Simon de nu ştiu unde, rătăcit de alaiul optzecist şi repune în discuţie panta de lansaj a curentului. Iată, spune, se putea urma şi o altă cale care să nu ducă poezia în „străinime”, în abstract sau în vulgaritate şi minus-vocaţie vizionară.

O maree neagră a ruinat fiinţa şi nici oglinzile nu mai sînt fidele, nu mai sînt în stare să restituie decît umbre vagi, golite de destin: „De-atîta grăbire/ adio mîntuire/ iar mişelul suflet face să lucească/ oglinda îngheţată/ a apelor primordiale/ de pe lumea cealaltă./ Sufletul s-a furişat în lumina ne-nserată/ a peisajului abstract/ eul sugrumat/ de-atîta oglindire deşartă” (Oglindire deşartă). Merită, cred, să mai desprind cîteva frînturi din poezia lui Gheorghe Simon, venită parcă dintr-un liman lateral al optzecismului, rămas în afara revărsărilor sale aluvionare: „cum se adînceşte nimicul însetat de sine/ cînd privim în noi înşine/ mîinile rotunjite a semn de-ntrebare/ ierburi topite-n uitare/ şi numele îmblînzite prin adjectivare…” (Zbor epifanic); „E tîrziu în poezie/ peste lucruri tăcerea curge în devălmăşie/ iar toamna nu moare odată cu frunza ce tulbură amurgul/ trece veşnicia în deşert ca o furtună/ singurătatea se subţiază în strigăt/ pustiul se pustieşte pe măsură ce cuvîntul se rosteşte/ te caut aşa cum îl caută copilăria pe mire/ strigătul înfloreşte pe ziduri/ lacrima cade în iarbă/ îngrădirea uimirii ninge cu vocale/ lumina e fără înserare/ clipa atîrnă de geana veşniciei/ ca o lacrimă nestrivită a lui Dumnezeu” (Ninge cu vocale în grădina uimirii).

 

„Scriu de cînd mă ştiu pe nisip, în aer, pe zăpadă”

Poetul din Agapia, cum i se mai spune lui Gheorghe Simon, readuce periodic în atenţie, prin cărţile sale, tihnita aşezare monahală nemţeană, unde – cum spunea C. Hogaş – „vînturile de miază-noapte mor departe de locul acesta, în adîncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munţii urieşi din acea parte”. Tot aici, un alt nemţean care s-a impus atenţiei în lumea literară occidentală, Constantin Virgil Gheorghiu, plasa acţiunea fabulosului său roman (puţin cunoscut) „Nemuritorii din Agapia”, în care despoţii satrapi, urmaşi ai fanarioţilor, îşi găseau sfîrşitul, un fel de răzbunare celestă la adresa celor care tulbură misterul locului. Gheorghe Simon s-a născut în preajma vestitei mînăstiri (27 martie 1950), a urmat Filologia, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (promoţia 1975), remarcîndu-se printre membrii „garniturii de aur” ai legendarei publicaţii „Opinia studenţească”. A fost, se poate spune, marea şi singura „rătăcire” în lumesc şi deşertăciune din viaţa acestui poet cu fibră de anahoret, nicidecum de cronicar al clipei, retras mai apoi profesor în vatra natală, unde face azi figura unui diac textualist, care scrie, scrie încet, cu grijă, despre drama Cuvîntului întrupat, a cuvîntului ca mărturisire, ca ,,umbră a prezenţei”, ţintind „spre un pisc invizibil/ de prea mult zbor epifanic”, singurul mesager ce poate ajunge la „fruntariile imaginare ale firii” şi dă seamă de ele. Dintre cărţile de pînă acum, nu multe, ale agapianului autor (Fulgere captive, 1985; Viaţa după Iisus, 1996; Duminica absenţelor, 2004), Ardere de tot (Princeps Edit, 2009) este cel mai bine întocmit şi structurat, punînd în valoare dominantele unei poezii egale cu sine, fidelă crezului ei că sufletul este cel care „scrie”, trimite „cuvintele în pribegie”, despovărîndu-le astfel de ecourile trăirii concrete. Se adaugă mai nou Amin Agapia (2012) şi Fiul Agapiei (2015), întocmind mitologia unui loc ales să apropie Cerul.

Pe urmele lui Ioan Alexandru, al cărui discipol şi admirator a fost multă vreme, Gheorghe Simon e convins că poezia salvează sufletul de la cădere, îl face să existe cu adevărat, scoţîndu-l din precaritate, îi dă sens şi înţeles, promiţîndu-i raiul veşnicirii în text. Prima secţiune a cărţii, Pericol de moarte, poezia, e de altfel una literalmente doctrinară şi dezvoltă pe larg ideea evadării sufletului din suferinţa izolării, pe calea relevării în Verb. Remarcabilă este puritatea rostirii, ieşirea ei din chinul spaimelor şi genunilor deşarte, datorită prelungitei captivităţi în viziune şi închipuiri. Iată deci, susţine Simon, că una din ceea ce, în mod curent, consideram că este fibră constitutivă a poeziei – e vorba de putinţa vizionară –, se dovedeşte a fi nocivă, sinucigaşă, pentru temeiul de manifestare a sufletului, purtător de profunzimi şi „firmituri celeste”. Dintr-un fond relativ restrîns de concepte, Gheorghe Simon reuşeşte să creeze o poezie densă, de mare puritate.

Revista indexata EBSCO